Colonizarea saşilor în Principatul Transilvaniei valahe

În perioada penetrării maghiare în Principatul Transilvaniei, secuii colonişti amintiţi pe la anul 1100, au fost aşezaţi de unguri cu rol de străjeri pe zonele de graniţă de-a lungul Târnavei Mari, teritoriu care în vremea regelui Geza al II-lea (1141-1162), v-a trece în posesia coloniştilor saşi. Colonizarea lor prin Diploma andreiană pe pământ pretins regal s-a făcut succesiv, pe enclave, cea mai mare devenind Sibiul. Fâşia de la Orăştie la Baraolt (satul Drăuşeni), devine „terra Syculorum terrae Sebus”, după plecarea secuilor în anul 1224. (Ub., vol. I, p. 34-35)

Pe fundalul declanşării cruciadelor occidentalilor spre Palestina s-a pornit şi un amplu proces de colonizare germană în centrul şi răsăritul Europei, astfel că în Transilvania au fost aşezaţi Cavalerii Teutoni şi saşii. După alungarea teutonilor din capitala lor Marienburg (Feldioara) la care şi saşii au dat o mână de ajutor, aceştia au intrat sub jurisdicţia arhiepiscopiei de Strigoniu (Esztergom). Provincia Sibiului era împărţită în 7 scaune, plus cel al Sibiului, în fruntea fiecăruia situându-se un jude regal, urmat de un juz (primar). Judele Sibiului avea prerogative speciale.

Saşii Sibiului aveau obligaţia faţă de rege cu 500 de mărci de argint, 500 de ostaşi înarmaţi la expediţiile regale interne sau 100 la cele externe. Îşi alegeau singuri clerul care primea decima de la enoriaşi, din care un sfert îi revenea ierarhului. Puteau fi judecaţi doar de rege. Monarhul maghiar le-a dat spre folosinţă pădurile şi apele valahilor împreună cu aceştia cu tot. Puternic zguduiţi de invazia mongolă care a distrus episcopia cumanilor de la Milcov (creată de teutoni), Braşovul (31 Martie 1241) şi Sibiul (11 Aprilie 1241), urmate de Sebeş, Alba – Iulia, Orăştie, Arad, au rezistat totuşi, rămânând chiar până astăzi, graţie nepăsării românilor.

Regele Bela al IV-lea şi-a refăcut regatul prin noi colonişti germani după 1242, iar prin aşezarea Cavalerilor Ioaniţi în Ţara Severinului până la Olt în anul 1247 s-a întărit în Banat. Către partea a II-a a veacului al XV-lea, formaţiunile săseşti s-au consolidat politic, administrativ şi teritorial sub autonomia Universitas Saxonum – „Universitatea Saşilor” (desfiinţată abia în 1876), organizaţi pe bresle, dar predilecţia lor a rămas mineritul, exploatarea minelor de aur şi de argint date spre folosinţă, din care suveranului îi revenea a zecea parte.

Marii proprietari în Ardeal erau Biserica romano-catolică, regele ungur, urmaţi de nobilimea maghiară, cea săsească şi secuiască, iar la capătul opus erau ţăranii care deposedaţi de tot ce era datul lor firesc au devenit mare parte iobagi pe domeniile feudalilor ocupanţi. Cei mai vitregiţi dintre iobagi erau jelerii (cei care nu aveau nimic decât braţele de muncă, lacrimile neîncetate şi picioarele prin care se mutau de la un exploatator la altul. Mai exista şi o pătură de ţărani liberi (aserviţi saşilor şi secuilor) şi  micilor nobili români care pentru a-şi păstra libertatea şi moşia trebuia să devină maghiari şi catolici. Ţăranii români majoritari aveau numai obligaţii, pe „fumuri”: faţă de biserică, dijma (a zecea parte din toate produsele, convertită în bani din secolul al XV-lea), faţă de rege, datul oilor (o oaie cu miel şi cu mioară, la 50 de oi) faţă de nobilii maghiari, censul (în bani, de două ori, odată se achitau faţă de ei, iar a doua oară se achitau faţă de datoria feudalilor către rege), darurile de Crăciun, de Paşti, de hramul bisericii (colaci, găini, ouă, pui, caşuri, claponi), la care se mai adăuga pe deasupra şi faţă de nobilii români, nona (cotă-parte din produse, porci, vin, albine) şi robota (lucru la arat, semănat, secerat, strâns, cosit, căratul de lemne, tăiat, aşezat), iar când secuii şi saşii au intrat în rândul nobilimii după ce i-a deposedat pe ţăranii din dotare de toate bunurile, aveau obligaţii şi faţă de aceştia.

Asuprirea fără limite, abuzurile permanente, îngrădirea dreptului liber de strămutare, creşterea continuă a datoriilor au condus la conflicte, la violenţe, la răzvrătiri, la răscoale, culminând cu Răscoala de la Bobâlna din anii 1437-1438.

Începutul secolului al XV-lea l-a inspirat pe episcopul Ardealului Gheorghe Lepeş să emită o nouă dijmă, monedă nouă de 10 ori mai valoroasă decât cea veche. Refuzul ducea la excomunicare, la afurisenie. Ţăranii cu cuţitul la os, s-au răsculat sub capii lor Mihai Românul din Floreşti şi Budai Nagy Antal, adunându-se pe Dealul Bobâlnei. Au trimis soli la voievodul Ladislau Csaki, cu doleanţele lor, dar feudalul i-a mutilat şi i-a ucis, atacând răsculaţii, care-l înving şi-şi pierde viaţa. Feudalii au fost obligaţi să negocieze, încheind o înţelegere pentru a trage de timp şi a se organiza. La 16 Septembrie 1437, s-a încheiat la Căpâlna fraterna unio – „uniunea frăţească” dintre maghiari, saşi şi secui împotriva românilor valahi. (Ub.,vol. IV, p. 638-640)

A urmat o nouă luptă nedecisă, forţată de o înţelegere nerespectată. S-au pus bazele unei noi „Uniuni frăţeşti” la Turda din 2 Februarie 1438, care a dus la înfrângerea ţăranilor răsculaţi. (Hurmuzaki, vol. XV/ 1, p. 24-25)

„Conducătorii au fost torturaţi şi executaţi, iar participanţii hăituiţi, închişi, bătuţi şi mutilaţi.” (Ioan – Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea (cca 1300-1456), în Istoria Transilvaniei Vol. I (până la 1541)  Ioan – Aurel Pop/ Thomas Nagler (coordonatori), Academia Română – Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, Ed. Episcopiei Devei şi Hunedoarei, Deva, 2016)

Graţie uniunii frăţeşti s-au format cele trei stări: maghiarii (nobilimea laică şi ecleziastică), saşii şi secuii, care după anul 1500 se vor numi nationes – naţiuni.

Saşii cu limbă, cutume şi legi speciale au fost aşezaţi de regele maghiar, urmaşul lui Attila, pe „pământul său”, acaparat de la români, prin jertfă şi sânge devenind ulterior pământ săsesc denumit Fundus Regius – Konigsboden. Ei foloseau încă din anul 1441 noţiunea de Saxonica Natio. În anul 1469, regele Matei Corvin rezervă saşilor din cele şapte scaune plus două, excepţie făcând locuitorii din Sibiu, opţiunea liberă privind stabilirea persoanei dorite, lângă târguri şi oraşe pe care şi le vor însuşi.

Românii majoritari se aflau într-o altă stare, cea de odioasă exploatare din partea urmaşilor barbari migratori. „Lor li se răpeau adesea pământuri şi alte bunuri, sub pretext că nu aveau acte de danie şi că, fiind „schismatici”, adică asimilaţi ereticilor (conform interpretării date canoanelor de către papa Inocenţiu al III-lea, după Cruciada a IV-a din 1204), trebuiau catolicizaţi sau „daţi spre jaf şi pradă”, adică deposedaţi, fără ca aceasta să mai constitue un păcat.” (Ioan – Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea…, op. cit., p. 262)

Regele Ludovic de Anjou a emis la 28 Iunie 1366, un act prin care se conferea celor trei stări, puterea, „de a stârpi şi nimici din pomenita ţară (Ardeal)pe răufăcătorii de orice naţiune, în chip precis pe români.” (DRH, C, vol. XIII, p. 159-165)

Micii feudali valahi din Transilvania puteau accede în rândul nobilimii, dar nu ca români ortodocşi cum erau, ci ca nobili catolici.

Pe fondul invaziilor otomane din perioada 1512-1513, Toma Bakocz, arhiepiscopul primat al Ungariei, a lansat un apel în vederea unei cruciade antiotomane, prin bula emisă de papa Leon al X-lea, la 16 aprilie 1514. Apelul promitea participanţilor eliberarea din iobăgie şi alte înlesniri. Astfel, în tabăra militară de la Rakos-Buda s-au înscris peste 40.000 de ţărani, sub conducerea ţăranului secui înnobilat Gheorghe Doja/ Dozsa Gyorgy, a fratelui său Grigore Doja şi a lui Laurenţiu Meszaros. Cele trei stări au încercat să-i oprească pe ţărani, dar nereuşind au trecut la represalii diabolice. „Maltratarea şi batjocorirea familiilor rămase, de multe ori femei, bătrâni şi copii, înjugarea oamenilor în locul animalelor.”(Anton E. Dorner, Transilvania între stabilitate şi criză (1457-1541), în Istoria Transilvaniei…, op. cit., p. 327)

În loc de cruciadă antiotomană a fost o cruciadă împotriva nobililor, care au călcat în picioare drepturile lor cerute, atacul „cruciaţilor” răsfrângându-se asupra curţii episcopale, castelelor şi moşiilor feudalilor. Replica celor trei stări a fost cu mult mai groaznică, fiind asmuţiţi de Voievodul lor Ioan Zapolia: „Să fie prinşi şi arestaţi toţi cei ce se numesc cruciaţi […] Cei prinşi să fie decapitaţi, jupuiţi de vii, fripţi, ucişi şi distruşi cu cele mai îngrozitoare chinuri.” (ibid., p. 328)

În prima fază „cruciaţii” sub cei trei conducători au purtat victorii rapide, ocupând zona dintre Oradea şi Arad, Cenad, Nădlag, Şoimuş, Munţii Apuseni, Rodna, Bistriţa, Cluj. Nobilii, conduşi de episcopul Timişoarei Nicolae Csaki, Ştefan Bathori comitele Timişoarei, Francisc Varday episcopul Ardealului, voievodul Ioan Zapolia şi de Ioan Bornemissza, bine dotaţi şi pregătiţi tehnic au câştigat bătălia finală din 15 Iulie 1514.

Capii şi mulţi „cruciaţi” au căzut prizonieri. „Timp de cinci zile, cei prinşi au fost supuşi unor chinuri îngrozitoare, culminând cu supliciul lui Gheorghe Doja din 20 Iulie. Sfârtecat în patru părţi, trupul său a fost expus la porţile oraşelor Buda, Pesta, Alba-Iulia şi Oradea… Laurenţiu Meszaros, scăpat cu o partea a armatei din încercuirea Timişoarei, s-a reorganizat obţinând o victorie în apropierea Oradei. Preţul victoriei însă a fost foarte mare: 3.000 de ţărani căzuţi şi conducătorul lor prins, tras în ţeapă, iar corpul lui ars pe rug în piaţa oraşului.” (ibid., p. 329)

Cele trei stări victorioase maghiarii, saşii şi secuii pe măsura urii şi cruzimii lor, au declanşat o cruntă prigoană şi o feroce persecuţie în rândul românilor ţărani şi orăşeni, ură, cruzime, prigoană şi persecuţie care se vor perpetua apoi secular.

Cele trei stări, maghiarii, saşii şi secuii venite migrator şi colonialist prin năvălirea barbară, uzurpatoare, au supus populaţia unui popor paşnic, serafic din sânul unui Neam binecuvântat de Dumnezeu, pe care l-a aşezat în VATRA FIRESCULUI LUI GENETIC RELIGIOS de omenie, dreptate, credinţă, demnitate, cavalerism, răbdare, eroism, suferinţă, martiriu, iubire, iertare, mărturisire, frumos, creaţie, har, profetism.

Şi, după toate atrocităţile, bestialităţile, crimele, diabolismul şi genocidul comis milenar asupra acestui popor-neam prea însetat de libertate, progeniturile monştrilor sadici ai saşilor, maghiarilor, secuilor reclamă azi dreptul de supremaţie, de civilizaţie, de cultură, de vasalitate, beştelind, denigrând, calomniind, profanând sub tutela Ocultei sioniste, prin neputinţa lor de „politically correct”, Neamul, Biserica poporul, respectiv memoria, eroismul, martiriul, demnitatea, creaţia, suveranitatea lor.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*