Baza administraţiei locale în Transilvania

Trebuie să consemnăm o realitate istorică surprinzătoare şi neafirmată deschis până în prezent, şi anume că, din Evul Mediu timpuriu încoace, baza administraţiei locale în Transilvania a fost întotdeauna majoritar românească. De ce din Evul Mediu timpuriu? Pentru că atunci, convieţuind cu slavii de pe la mijlocul sec. V, românii au preluat titlul de cnez/cneaz, pronunţat româneşte „chinez”, dar şi funcţia de voievod, ambele pentru conducătorul unei uniuni de obşti, apoi cnez doar pentru primarul sau judele satului, această denumire venind – exclusiv la români – până în secolul al XVII-lea, când se va transforma în denumirea de jude al satului şi abia târziu, în unele localităţi se va numi birăul satului, apoi, mai ales după 1918, va deveni primarul satului.

Tulburări în continuitatea acestei cutume istorice au fost doar în unele sate în perioada Dictatului de la Viena, când s-au pus pe sate zeloşi birăi unguri, nu doar bi-răi ci multiplu-răi faţă de români, şi în perioada stalinistă a anilor `50, când s-au pus pe sate unii muncitori comunişti, fără pregătire, neieşiţi din rândul populaţiei locale, în unele locuri nici de aceeaşi etnie cu aceasta, dar străluceau prin afirmarea de lozinci ale clasei muncitoare, de fapt primitive lozinci staliniste. Sunt totuşi momente de scurtă durată faţă de marea istorie şi perioadă din Evul Mediu până la noi. Şi am să justific această observaţie din titlu prin exemplul comitatului Cojocna (Cluj), exemplu valabil pentru toate comitatele Transilvaniei istorice, unele cu siguranţă şi mai semnificative, de exemplu comitatele Turda şi Hunedoara, să zicem.

Aşadar, puţin s-a insistat în istoriografie despre acea calitate a juzilor satelor, şi în vechime a cnezilor români transilvăneni, de juraţi ai statului, de reprezentanţi oficiali ai acestuia în probleme administrative, fiscale şi chiar militare, deoarece judele dispunea şi de prinderea recruţilor la oaste în vechea Transilvanie. Iată cum suna formula de jurământ în limba română (maghiarii/secuii aveau formula de jurământ în maghiară) pe care o rosteau, la 1781, oficialii români ai statului Transilvaniei – acea majoritate absolută a oficialilor localităţilor ţării, atunci juzii şi juraţii satelor (pentru prima dată publicat integral aici – în paranteze drepte intervenţii VL):
„Io, N.N. [nomina nomina = numele şi prenumele], jor pe Dumnezeu cel viu, veşnic şi agievărat în credinţa me, încredinţându-mă mă făgăduiesc Prealuminatului şi Preaputernicului Prinţului Domnului, Domnului Aldoilea Iosif, din mila lui Dumnezeo al Râmlenilor [Romanilor] alesului Împărat şi în toată vremea Craiului Ţărilor Rusalimului, Niemţeşti, Ungureşti, Bohemeşti şi Dalmaţii, Archi Poveţnitoriului Lodomerii, al Mare Prinţ al Argiealului şi Domnului Domnului şi Prinţului mnieu celui agievărat şi nemişcat pre milostivu, agiecă Sfinti Chezarului Impărăţii şi nemişcatielor şi agievăratielor sale odrasle, până la sfârşitul vieţii mele mă arăt credincios şi ascultători, supus fără gie nici o îndoială, voitorilor gie bine – voitor gie bine, pizmaşilor – pizmaş mă fogăduiesc [promit/oblig]. În protiva Împărăţiii şi nemişcatielor şi agievăratielor sale odrasle, ca în protiva nişte feţe sfinte, nici în protiva Biruinţii, Cinsti au Măriri, nici în ascunsu, nici într-auzu, nici cu vorba, au cu gândi rou nu oi gângi, spre rou nu m-oi sili, în cucetu pizmaşilor ce vor fi spre Nălţata Împărăţie cu gând rou, acelora nici într-un fel învăţător, tălmăcitor au ajutor, mai a muri, gie a le fi. Dară mai vârtos pe unii ca aceştie, care spre Nălţăta Împărăţie rou încredinţaţi, aş sinţi au aş precepe, pre acela io, gie-m va ajunge putiere, iară gie nu şi pin alţii, cât mai gie grabă, cu gravnică osângie [osârdie], Nălţatului Impărăţiii, au mai gie aproapelor tisturi [oficiali de stat] ai vegie şi ai arăta şi alteor ce feliuri gie hemişaguri [minciuni/falsuri] şi pagubi, gin toată virtutea me le voi înfrunta şi voi opri şi în potriva acelora, spre hazna [folosul] şi în merjere în nainte a Nălţatii Casaro Crăieştii Împărăţii şi a Nemişcatelor sale Odrasle, în cât oi putie, cu osângie m-oi sili. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi să-mi deie înspe binie sufletului mnieo”.

Jurământul este un adevărat monument al limbii române vechi. Suntem, deci, la începutul domniei „monarhului luminat” şi reformist Iosif al II-lea, în anul de graţie 1781, la numai cinci ani de la întemeierea peste ocean a Statelor Unite ale Americii – care vor uimi lumea prin prosperitate, progres, democraţie şi libertate -, şi la trei ani înainte de marea răscoală a lui Horia împotriva unui stat care a uimit Europa civilizată prin longevitatea legilor sale antidemocratice şi antiromâneşti şi prin longevitatea privilegiilor nobilimii, uzurpatoare a drepturilor, libertăţilor şi demnităţii românilor, majoritari în ţară.

Desigur că pentru o ilustrare convingătoare a caracterului etnic majoritar românesc al administraţiei locale a statului Transilvaniei istorice este necesar apelul la documente. Continuitatea funcţiei de voievod şi cnez, venită de la convieţuirea cu slavii, este atestată şi în comitatul Cluj de documente de epocă până în secolul al XVII-lea. În 1467 şi 1474 sunt atestaţi voievozii români Ilie, respectiv Mihail din Călata, în 1461 voievodul Ilie din Ciuleni, etc. În 1401-1492, 1605, 1608, 1624, 1640 sunt atestaţi cnezii din Feleacu, la 1414, 1431, 1617 cnezii din Dâmbu, la 1415 şi 1480 cnezii din Urmeniş, la 1449 cnezul din Milaş, la 1470 cnezul din Aruncuta, la 1608 cnezul din Fărăgău, la 1609 cnezul din Agârbiciu, la 1614 cnezul din Bărăi, etc. Un fericit eşantion privind statistica administraţiei locale ni-l oferă anul 1781, în ceea ce priveşte un mare comitat al Transilvaniei, şi anume comitatul Cluj, pentru care, în arhivele clujene se află lista nominală completă a juzilor şi juraţilor localităţilor (sate, predii, târguri). Comitatul se întindea pe o fâşie din mijlocul Transilvaniei, de la Ciucea până aproape de Reghin. Astfel, din totalul de 1301 juzi şi juraţi ai celor 203 localităţi ale comitatului, 1052 sunt români, după nume, deci 80,86 la sută; ceilalţi sunt maghiari, secui şi saşi (saşii erau mai puţini în comitatul Cluj, locuitori în Teaca, Batoş, Uila, Dedrad, Floreşti). Deci baza statului Transilvaniei era în majoritate absolută românească. Complet diferit, invers, era însă raportul etnic în structura de sus a statului.

Referindu-ne tot la comitatul Cluj, statistica ne arată că din totalul de 531 de magnaţi, nobili şi libertini, juraţi ai statului, dacă sunt printre ei vreo 94 de români, adică 17,7 la sută. Ceilalţi sunt reprezentanţi ai marii nobilimi, în special maghiare, unii sunt veniţi de prin Ungaria şi surprinde aici numărul mare al secuilor, care, şi ei, au blocat, prin funcţiile pe care le-au acaparat în comitat, accesul românilor la emancipare naţională şi socială. Fenomenul este caracteristic şi pentru secolul al XIX-lea, fapt semnalat şi de „Gazeta Transilvaniei”. Mici nobili secui, care în secolul al XVII-lea fugeau de sărăcia de acasă în oraşe, în sec. XVIII-XIX au acaparat funcţii în comitate, la stat şi pe domenii nobiliare.

Semnalăm şi accesul limitat al românilor în funcţiile Guberniului Transilvaniei şi în Dietă, faptul nefiind altceva decât o uzurpare continuă a acestor demnităţi în defavoarea marii majorităţi a populaţiei ţării, ceea ce a întârziat enorm progresul acestei ţări.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*