Ajutoare umanitare acordate de românii transilvăneni Occidentului în secolele XVIII-XIX

În secolul al XIX-lea, marele gazetar şi om politic român George Bariţiu atrăgea atenţia în „Gazeta Transilvaniei” asupra necesităţii formării unui fond comun de cereale al românimii transilvănene pentru cazuri de secetă sau de alte calamităţi naturale. Propunerea era interesantă, dar nu asupra ei vreau să atrag atenţia, ci asupra unei motivaţii care a susţinut-o. Spunea Bariţiu că, şi aşa, „nu este zi lăsată de Dumnezeu ca pe la casele ţăranului nostru să nu treacă străinii pentru a solicita ajutor”. Erau, fie cazuri de calamităţi naturale, fie solicitări de ajutor pentru ridicarea şi/sau susţinerea unor biserici sau mănăstiri catolice, reformate, luterane. Cercetări documentare de arhivă vin să confirme cu date concrete afirmaţiile lui Bariţiu. (În treacăt fie spus, confirm şi eu acest obicei, când eram copil veneau şi pe la noi „a cere” – cum se zicea atunci – oameni sărmani de pe alte sate, cărora li s-a ars casa, sau au pătimit de inundaţii şi de alte pustiiri, şi mama le dădea câte o cupă de făină de cucuruzi).

Românii transilvăneni, dar şi celelalte etnii conlocuitoare, au acordat numeroase ajutoare umanitare (să nu le spunem milă, ca în epocă) unor populaţii orăşeneşti şi rurale din vestul perimetrului actual al României. Este vorba mai jos de perioada celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale celui următor, ani în care se petreceau dezastrele războaielor napoleoniene, dar şi calamităţi naturale: inundaţii mari în Ungaria – organizându-se colecte de ajutoare în Transilvania pentru sinistraţii din (Buda)Pesta în 1779, pentru sinistraţii ajunşi într-o stare mizeră din localităţi de pe lângă Tisa în 1795, şi o altă colectă pentru sinistraţii din urma inundaţiilor mari în Ungaria în anul 1813 – şi un cutremur puternic în regiunea Dubrovnikului, în 1844, când populaţia sinistrată de acolo a fost ajutată şi de românii transilvăneni, pentru sinistraţii marii inundaţii din Seghedin (Szeged), Ungaria, care au distrus 95 la sută din oraş în 1879 etc. Dar cele mai numeroase cazuri amintite de documente sunt colectele pentru sinistraţii de incendiu, bineînţeles, urmare şi războaielor sus-amintite. Fără a avea pretenţia că am epuizat toate sursele documentare din perioada sus-amintită, am întocmit, totuşi, o listă a localităţilor din apusul graniţelor actuale ale ţării noastre, cărora românii transilvăneni le-au acordat ajutoare umanitare, o listă semnificativă pentru proporţia şi frecvenţa acestor cutume.

Această listă, conform documentelor cunoscute deja, arată astfel, pe provincii şi ţări istorice (în paranteză anul solicitării de ajutoare umanitare): a) Austria/Austria inferioară: Ebenfurth (oraş situat la sud de Viena) (1781), Neumarckt (1797), Cilly (oraş situat la N-V de Zagreb) (1798), Mandsec (1798), Bindorf, districtul Brisgovia, care a suferit mari pagube în războiul cu Franţa (1799), Lintz (azi Linz) (1800); b) Boemia/Cehia: Hohenmauth (oraş din regiune sudetă, spre Prusia, azi Vysoké Mýto, Cehia) (1774), Ioachimstahl, din munţii Boemiei (azi Jáchymov, Cehia) (1784), Praga (1791), Klattau (oraş spre graniţa cu Germania, azi Klatovy, Cehia) (1791-1793 şi 1810), Königoff (1791), Pilgrand ( azi Pelhřimov, Cehia) (1795), Schlau (1795), Moldhau Theim (oraş liber regesc din sudul Cehei) (1796), Neükolin (alt oraş liber regesc) (1796), Bidschow (oraş situat la est de Praga) (1798), Neustadt (1799), Ziglitz (1799), Kontschitz (sat) (1799), Lomnitz (azi Lomnice nad Popelkou, Cehia) (1799), Tantenau (1800), Libochovitz (1800), Geintz (1801), Neuhaus (azi Jindřichův Hradec, Cehia) (1801), Teinitz (1801), Presznitz (1801); c) Carinthia (provincie a Austriei): Villach (1793), Klagenfurt (suburbia Szent Fait, oraşul, azi cu acelaşi nume, este capitala economică, culturală și istorică a regiunii Carintia) (1796); d) Carniolia, ducat al Austriei: Krainburg (oraş situat la N-E de Triest, azi Kranj, Slovenia) (1793), Trofajach (azi Trofaiach, Austria) (1795), Adelsberg (târg) (1802), Stein (1793); e) Croaţia: Cris (1775) (oraş liber regesc, centru de comitat, la N-E de Zagreb); f) Galiţia: Jovorovo (1790-1793) (lângă Lemberg, azi Lwow, Ucraina), Sambor (1795) (azi Sambir, Ucraina, oraş la sud de Lemberg, centru de comitat), Kenty (1797) (oraş la S-V de Cracovia), Josefov (azi Józefów, Polonia) (1799), Kielce (azi municipiu cu acelaşi nume în Polonia) (1800), Lemberg (azi Lwow, Ucraina subcarpatică) (1800), Chelm (azi municipiu cu acelaşi nume în Polonia) (1801); g) Moravia: Fulnek (azi oras cu acelaşi nume în Cehia) (1795), Morisch Neustadt (1796); h) Polonia: Aleszandetz (1795); i) Slovenia: Karlovitz (azi Karlovica, localitate din centrul Sloveniei, fosta regiune Carniolia de Jos) (1799); j) Stiria (ducat al Austriei): Ganovits inferior (1776), Nastelbach (azi Nestelbach bei Graz, municipiu din Austria, provincia Stiria) (1776), Friedburger (azi Friedberg, Austria, provincia Stiria) (1796), Knitenfeld (târg, azi Knittelfeld, oraş în Austria) (1797); k) Tirol (provincie sudică a Austriei): Sitz (1791-1793), provincia Tirol (1795), Lavissia, oraş distrus de francezi (1797), Neumark (azi Egna, Italia) (1798), Lentz, oraş distrus de francezi şi de incendii (1798), Grumeis (1799), Borgo di Volgsungano (târg situat la N-V de Veneţia, atunci aflată sub administraţie austriacă) (1800), Tirol (1800); l) Ungaria: Trencen (azi Trenčin, Slovacia) (1782-1784 şi 1790), Ujegyhaz (1800), Debreczen (oraş liber regesc, azi Debrecen, Ungaria) (1802). Alte localităţi, care nu au menţionată provincia sau ţara de care aparţineau: Venistadt, oraş (1774), Krakan, sat (1775), Ziszerdorff (azi Drosendorf-Zissersdorf, Austria) (1783), Neosoli (azi Banská Bystrica, Slovacia) (1783), Nicolsburg (azi Mikulov, Cehia) (1784), Göttingen (1785-1786), Pojon (azi Bratislava, Slovacia) (1798 şi 1806), Ems (1803), Saaden (1811), Kaurzin (azi Kouřim, oraş în Cehia) (1812). (S-a păstrat denumirea istorică, după documente, a localităţilor). Desigur că lista poate fi oricând completată cu noi cercetări de arhivă.

După Revoluţie, ne-au mişcat sincer ajutoarele pe care România le-a primit din partea Occidentului. Astăzi, când „joncţiunea” lor cu istoria se poate face datorită noilor cercetări de arhivă, privim aceste demersuri ca o firească şi nobilă reluare şi continuitate a unei umanităţi de altădată. Şi, desigur, românii care vor trece prin localităţile prospere de azi, sus-amintite, le vor putea privi şi prin prisma de lumină a acelei omenii de odinioară a strămoşilor noştri.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*