Evocări (1)

Omul, cu cât îmbătrânește, uită ce a fost acum un an. Dar începe să vadă aievea imagini din copilărie și tinerețe. În general, de anii copilăriei îmi amintesc foarte rar și cu durere. Clipe de euforie nu am încercat niciodată. De la cinci ani, din primăvară până în toamnă, aveam o nobilă misiune: două vaci nesăţioase la păscut. Imașul se afla departe de casă, la vreo cinci kilometri. Mama mă trezea și mă sprijinea, să nu cad din picioare. Cu apă rece din fântână îmi reveneam. Spinul din talpă cocea, nu se lăsa scos cu acul. Având și călcâiul rănit, pășeam hopăit, în vârful degetelor. De unde eleganţă de balerin sau alură sportivă, modelată la sala de fitness!? De atunci mi-a rămas ținuta unui copil de la țară și un reflex condiționat: deșteptarea în zorii zilei.

O mașină hodorogită, căra din Pociumbăuți la centrul raional Brătușeni, blestemata cea de ”postaukă” (impozitele agricole colectate de puterea sovietică). Ursu, scăpat din lanț, a sărit peste poartă și alerga lătrând, alături de camion. Șoferul, înjurând rusește, a smucit intenționat volanul și l-a prins sub roți. Ursu, cel mai bun prieten al copilăriei – un ciobănesc carpatin, cu o ureche neagră și alta albă, a murit în brațele mele și am plâns amarnic. L-am înmormântat în crângul din fundul grădinii. La cap i-am pus o cruce. Moș Iacob Huzum, un vecin, mă compătimea, zicând: „Știi, Marcel, cruce se pune numai la oameni botezați, la animale nu. Îmi pare rău de Ursu! Păcat, așa câine frumos n-o să mai avem în sat. Hai mai bine să aducem niște pietre, ca să nu răscolească mormântul careva sălbătăciuni”. Am scos crucea și am pus bolovani.

Într-o zi, venind acasă din câmp, am rămas încremeniți: niște militari sovietici făcuseră în grădină noastră o groapă enormă, ca să bage în ea o maşină ciudată, cu antene. De ce n-au făcut-o puţin mai într-o parte? Le-a fost lene să sape în pământ întărit. Tot ce aveam semănat – aruncat în drum, peste gard. Rămâneam pe vară fără roşii, castraveţi, ceapă, usturoi, varză, fasole şi verdeţuri. Bunica şi mama plângeau. Căutau un colţişor de grădină ca să înjghebe o nouă parcelă. Am hotărât că mă răzbun. I-am pândit pe soldaţi şi am şterpelit o bonetă cu steluţă. Pe urmă, un disc rotund încărcat, de pușcă mitralieră. Le-am ascuns în porumbărie. Când s-a întors tata, în august 46, i-am spus de cele întâmplate. S-a prezentat urgent la miliţie. A predat cartuşiera contra chitanţă, ca să evite mari neplăceri.

Până în ziua de azi mă irită, ca o înjurătură, fraza auzită frecvent la noi în sat după cea de a doua „eliberare sovietică: „Vine polnomoșniku!” Aşa pronunţau românii basarabeni rusescul „уполномоченный” („om împuternicit”). Era vorba de mandatarii, delegaţii puterii sovietice. Parcă văd şi acum moaca unui împuternicit autohton. Se urcase în podul casei noastre să verifice dacă n-au mai rămas ceva produse. A descoperit ultimul pic de fasole. Ca să nu poată coborî, am pus iute scara la pământ. Înjurând de toţi sfinţii, comsomolistul imberb a aruncat în mine fasolea. Am înşfăcat legătura şi am fugit, lăsându-l să coboare cum o ști… Înfometați, basarabenii și nord-bucovinenii îi urau pe exponenţii puterii, ghiftuiţi şi aroganţi. În timp ce bărbaţii mureau pe câmpul de luptă, proaspeţii comsomolişti, dintr-ai noştri, localnici, împreună cu veneticii, îşi băteau joc de soţiile lor. Noi, copiii, eram martori ai unor scene de viol, care traumatizează psihicul pentru totdeauna…

Cea mai cumplită frică pe care am tras-o în copilărie: să nu fiu mâncat! Mama nu mă lăsa o clipă singur. Se temea că mă fură cineva şi… Până la ce grad de nebunie putea să-i împingă foamea pe oameni!? Prin pârțile noastre se vorbea de canibalism, despre oameni dispăruţi, ca să se descopere mai apoi că fuseseră tranşaţi şi prefăcuţi în pârjoale. Mărioara Druc, cumnata lui tata, soţia unchiului Ion, era „dispărută fără urmă”. A plecat de acasă să caute ceva de mâncare, dar nimeni n-a mai văzut-o de atunci. Şi, adeseori, cu trecerea anilor, fel de fel de gânduri negre ne treceau prin cap. În toiul foametei, bunicul Ştefan mă lua cu el și umblam pe la porţile oamenilor. Ne angajam la săpatul gropilor în cimitir. Pentru ceva de mâncare. Bunicul zicea: suntem în doi, am ajutor. Ajutorul se străduia din răsputeri să justifice câştigul. Coboram în groapă, umpleam cu ţărână boneta (aceea, furată de la soldaţii sovietici), ca s-o deşert afară. Ce-ar fi putut vedea un ochi de cineast din şcoala realismului socialist? O scenă de râs, sau de plâns? Unii decedaţi erau înmormântaţi fără sicrie, doar înfăşuraţi în bucăţi de ţol. Atunci, în 46-47, în Pociumbăuţi, ca în toate satele basarabene, mureau chiar şi bărbaţi întorşi de pe front. Cei care au scăpat cu viaţă, s-au stins din cauza rănilor și a lipsurilor îndurate. Noi am supraviețuit. N-am murit de foame.

Mai întâi am mâncat viţelul, că tot nu aveam cu ce să-l creștem. L-am pârlit ca pe porc, ca să nu irosim nimic, piele, măruntaie… Vaca am cruţat-o şi o ţineam în casă, că ne temeam de hoţi. Fiecare primea câte un păhar cu lapte pe zi. Aveam și un sac cu grăunţe de porumb. Nu aveam ştire de unde făcuse tata rost de porumbul acela. Îl păzea ca pe o adevărată comoară, garanţie pentru toată familia că n-o să murim. Tata chiar dormea cu capul pe sac. Şi împărţea egal. Odată în zi mama Ileana, eu, tata, bunicul Ștefan şi bunica Eugenia aveam câte o sută de grame de grăunţe, exact jumătate de păhar. La dozare, capul familiei se arăta mai strict ca un farmacist şi rămânea surd la orice rugăminte. În schimbul a ceva de mâncare, oameni din sat îi ofereau tatei mobilă scumpă, casa, sau chiar un hectar de pământ. El, însă, rămânea neînduplecat. Am fost mereu impresionat de puterea lui de a spune „nu”. Numai Dumnezeu ştie, de unde avea atâta tărie de caracter şi intransigenţă. Eu, din nefericire, am spus de prea multe ori numai „da”. A venit într-o zi, ţin minte, bunica Anghelina: „Gheorghe, dă-mi un pic de grăunţe, că taică-tu Ostin e pe ducă. Şi nici eu nu mai am nici o putere!” Tata i-a întins numai două bucăţele de şrot de soia: „Nu pot, mamă! Tot ce mi-a rămas e drămuit”. Apoi, arătând spre mine, a adăugat, sugrumat de durere: „Chiar dacă murim cu toţii, măcar pe el să-l scăpăm cu viaţă!”. Noi deja o înmormântasem pe Veronica, surioara mea, şi încă nişte rude mai îndepărtate.

Vindeam toate bunurile agonisite pe ceva de mâncare. Primul lucru pe care l-am dus de acasă a fost un pat de lemn masiv, încrustat, o piesă de anticariat. Pe urmă, bunicul Ştefan a tot cărat la Cernăuţi şi Movilău, peste Nistru, covoarele ţesute de bunica Eugenia. Pentru un covor îți dădeau trei kilograme de cartofi. Schimbul se făcea în faţa cazărmii. Din două motive. Soţiile ofiţerilor sovietici cumpărau adesea lucruri de la ţărani. Iar soldații prin preajmă era o garanţie că nu vei fi omorât în timpul trocului. Când îmi aduceam aminte de covorul bunicii, de deasupra patului meu, îmi dădeau lacrimile. Avea pe el un ciobănaş cu fluierul, o mioară şi un căţel. Bunica Eugenia era recunoscută în tot satul ca cea mai pricepută la ţesut covoare. Multe femei, cu timpul, au preluat de la ea meseria. O rudă de a noastră mi-a dăruit la nuntă o copie a covorului, care mă fascinase în copilărie.

Toamna lui 1947… Foametea încă mai făcea ravagii prin satele Basarabiei. La cei şase ani împliniți, am devenit elev. Încolonate, clasele a întâia – a patra, în frunte cu învăţătorii, defilează prin praful uliţelor din Pociumbăuţi. Răsună valea Ciuhurului de un cântec de viață nouă: „Muncim cu îndrăzneală/Trăim bucuroşi/Căci Stalin ne-a dat/Nouă, un trai norocos!”… Tata mă încălța cu o pereche de bocanci din ajutoarele americane. Zicea că-s din piele de bizon. Culoarea bocancilor maro deschis, dar mai ales limbile celea sângerii, ne păreau atât de apetisante. Într-o zi, colegii Titus Hăbășescu și Mihai Ciubară se tot dădeau pe lângă mine: „Auzi, Marcel, hai să-i fierbem…” Zilnic, înainte de școală, ascundeam în sân o bucăţică de șrot de soia, tot din ajutoarele americane. Cei din clasele mari s-au prins. Fără menajamente, mă ridicau de picioare, mă scuturau, să cadă tainul. Am prins la minte: înainte de a ajunge la şcoală, mă aşezam pe o piatră şi mâncam tot ce-mi dădeau de acasă. Odată ne-au adus la şcoală un sac cu zahăr tos, și acesta din ajutoarele aliaţilor pentru înfometaţii Basarabiei. Dimineaţa ne dădeau câte un pic. Ne apropiam pe rând, ca la împărtăşanie. Învăţătoarea, cu o lingură de bucătărie în mână, cu vocea răguşită, ca de bărbat, ordona: „Gura mare!” Noi scânceam, oftam și ne rugam de ea să ne toarne zahărul în palmă. Degeaba se indigna și țipa la copii: nu avea idee că palma o puteai linge îndelung, şi-ţi părea că ai și mâncat mai mult. După ce veneam de la şcoală, căutam găuri de şoareci prin hambare, că poate or fi rămas ceva boabe de porumb sau grâu. De foame, copilul lui… cutare sugea la vaca vecinului, ca un viţeluş. L-a prins stăpânul, dar i-a fost milă să-l bată. Dimineaţa, însă, după ce mulgea vaca, îi ungea ţâţele cu balegă. Să nu-i mai fure nimeni laptele peste zi…

Primele clase le-am făcut în deal la popa, în casa preotului Kuharski, refugiat peste Prut. Mai aveam o şcoală-tip, în centrul satului, construită cu sprijinul prefectului de Bălţi. Tot în centru aveam și biserica – una din ctitoriile lui Vasile Stroescu, legendarul mecenat basarabean, primul președinte al Senatului României, după Marea Unire de la 1918. Părinții și consătenii mei își aminteau de ziua când a venit domnul prefect la sfințirea școlii. Și cum ei, elevii, au intonat un cântec, compus chiar atunci de intelectualii din Pociumbăuți: ”Trăiască domn prefect/O viață cu respect/Tu, Doamne, să-l păzești de boli/Să facă multe școli…”. În modesta infrastructură, moștenită de la români, se desfăşura un alt fel de educaţie. Mi-am dat seama, mai întâi din atitudinea adulţilor, că era un sistem de învăţământ cu totul diferit de cel prin care trecuse generaţia părinţilor mei. Amprenta naţională era radiată din conştiinţa basarabenilor şi nord-bucovinenilor. Creştea turaţia sistemului educaţional comunist. Apropo, în Basarabia şi Bucovina, cele două imperii clasice – ţarist şi austro-ungar au procedat la fel ca Imperiul ideocratic bolșevic. Absolut toate şcolile, seminarele, academiile teologice, universităţile şi instituţiile militare erau nişte instrumente rodate, menite să-i adapteze pe cei „eliberați” la stilul de viaţă al „eliberatorilor”, să asigure deznaţionalizarea silenţioasă.

Ion Druc, fratele tatei, trecea adesea cu căruţa pe lângă şcoală. Auzea mare gălăgie şi clătina din cap. Uneori oprea la poartă, intra în curtea şcolii, să vadă ce facem noi la recreaţia mare. Cel mai mult îl deranja lipsa de respect a elevilor faţă de învăţători. Ţin minte discursul unchiului: „Mă, când eram cu românii, domnul Tutunaru abia dacă cobora dealul Zăicanilor, ca să vină la lecţii, la Pociumbăuţi, şi copii se astâmpărau. N-auzeai nici musca în clasă!”. De altfel, până la sovietici, în satul nostru patriarhal respectul faţă de bătrâni era un dat. Să umbli turmentat, să stai la bufetul satului, cu cei însuraţi, mai mare ruşinea pentru un flăcău. Un mire cu atare reputaţie risca să fie respins chiar şi de o fată mai puţin pretenţioasă. Virtuțile noii civilizații – votca, sveclomiţinul, băut залпом dintr-un păhar mare şi блядь peste fiecare frază, aveau să prindă rădăcini și la mulți dintre cei „eliberați”.

Îmi sună în urechi diverse sintagme și noțiuni legate de viața noastră, având şi un colorit inconfundabil. Iată, de exemplu, două enunțuri sugestive, auzite și folosite frecvent în copilărie: Acum nu-i la români! și Când se duc rușii?, fiind adeseori actualizate în confruntarea dintre EI și NOI, dintre gâștele colhoznice și gâștele sălbatice. Într-o iarnă, la recreație, ne zbenguiam așa, ca toţi copiii. Şi am dărâmat vechea sobă în care ardeau mocnit ciocălăi şi coji de floarea soarelui. Când să intre învăţătorul, clasa era numai fum, de nu puteai respira. A deschis ferestrele şi, sufocat de tuse, rosti: „Până aici a fost! Rotaru Mircea! Fuga la Ciuhur! Adu nişte vergi de salcie!” Elevul trimis în misiune a revenit iute, după care a urmat un moment lamentabil. Văzând că învăţătorul taie aerul cu una din vergi, probându-i elasticitatea, mă pune naiba să meditez în voce tare: – Acum nu-i la români, nu-i voie de bătut! Auzisem de la mama Ileana că mânca adesea papara, dacă nu era cuminte. Un văr de-a bunicii, Haralambie Văluță, era dascăl şi preda religia. Drept învăţătură celor nedisciplinaţi, rudele sale erau pedepsite în primul rând.

Învăţătorul nostru, surprins, rămase cu mâna suspendată: „Cine a vorbit?” Se întoarseră cu toţii către mine. Cu genunchii moi, m-am ridicat din bancă. „A, feciorașul lui Gheorghe Druc! Nu mă aşteptam… Deci, acum nu-i la români, nu-i voie de bătut? Dar să dărâmaţi soba, este voie? Să daţi în obraz părinţilor, bătrânilor, se poate, că acum nu-i la români? Să fiți puturoși şi nerecunoscători, aveţi dreptul? Că-i la sovietici, nu-i aşa? Ia dă-te încoace, tovarășe Druc!” Şi, primul, am primit ceea ce meritam. Acasă n-am spus nimic de cele întâmplate la şcoală. Scena din clasă m-a urmărit timp îndelungat: după ce ne-a articulat pe toţi, învăţătorul, fost combatant, rănit şi chinuit, s-a dus la fereastră. Tuşea tot mai tare. Mai avea şi mâna stângă… o purta nemişcată. Ce sentiment oribil când ţi se face greaţă de sine! Aşa ceva simţeam pentru prima oară în viaţă. Atunci am decis să fiu om cumsecade, de acum înainte, şi de-a pururea. Mai ales, că din cauza mea au păţit-o toţi ceilalţi. Chiar eu îl împinsesem pe Ieşanu Vasile, cu atâta opinteală, că s-a prăbuşit cu tot cu sobă.

În Noaptea de Înviere, părinții m-au luat cu ei la biserică să sfințim pasca. A urmat pedeapsa pentru elevii bisericoși: două săptămâni afară din școală și amânarea datei de primire în pioneri. N-am mai fost membru al organizației pionerești în numele lui Vladimir Ilici Lenin, dar n-am suferit. Perspectiva de a umbla cu „zgardă roșie” la gât nu mă încânta. Drumul meu la școală şi înapoi trecea pe la poarta lui Grigore a Hanei, care nu pierdea nici o ocazia să mă tachineze: „Stalinel, am auzit că rușii vă pun zgardă roșie la gât. Ca la viţei, să nu vă deoache…”. Altă dată, mucalitul de Grigore m-a întrebat râzând : „Ce mai e nou, mă Stalinel? Când se duc rușii?” Aflând de la tata că aș dori să învăț la vreo școală militară, s-a pronunțat în maniera sa specifică: „Prost ești, frumos ești – fă-te ofiţer! Să aibă rușii carne de tun”. Nu mă supăram, însă felul lui de a fi îi descumpănea pe mulţi. Mai ales pe cei lipsiţi de simţul umorului. Despre consăteanul meu, fost învățător la români, auzeam legende. Tânăr de tot, venise de la studii cu mireasă, o franţuzoaică. Tânăra soție nu a rămas încântată de Pociumbăuți și mariajul n-a durat mult … În vară lui 49, când s-a auzit că de la anul ne dau la colhoz, Grigore Huzum a declarat convins: „Nu va fi nici un colhoz! Vin anglo-americanii, până la Crăciun!”. Realiştii îl contraziceau, sarcastic: „Cum să nu, Grigore, vin neapărat! Pe Marea Neagră, cu boii înjugați la car …”. Nu aveam nici o știre, nici un semn de undeva, din ceruri, că vin americanii sau că rușii ar fi avut de gând să plece. Dar fraza „Vin rușii!” a fost întotdeauna pentru NOI o alertă de panică disperată, ca țipătul – „Cutremur!”. Eram deja student, când am aflat, cu regret, că disidentul nostru, Grigore a Hanei, ne-a părăsit. Soția era sigură: „Ar fi putut omul să mai trăiască, că era în putere. Dar tare îi mai critica pe aiştia. La Stolniceni, în spital, rușii iau pus o injecție de acelea…”

De regulă, în Basarabia, toate oalele se sparg numai de capul rușilor. Corect ar fi de capul „eliberatorilor sovietici”, în mare parte niște „ruși de profesie”. Aceștia au fost și au rămas cei mai agresivi promotori ai deznaționalizării. I-am cunoscut, nu din auzite. Am simțit pe propria-mi piele tratamentul minoritarilor rusificați. Niște satrapi internaționaliști fără scrupule, cu vocație de „eliberatori”. Însă, Nicolae Lupan, regretatul lider unionist precizează: „Invazie sovietică!… Numai că basarabenii, nord-bucovinenii zic: ne-au ocupat ruşii, ne-au băgat în închisori ruşii, ne-au dus la ocnă ruşii, ne-au înfometat ruşii, ne-au deportat în Siberia ruşii, ne-au luat pământul ruşii, ne-au băgat în colhoz ruşii… În locul nostru rușii au adus oameni fără neam și fără Dumnezeu. Numai porcării rusăşti! Puteam eu să nu-i urăsc pe ruşi!” („Invazia sovietică”, Pro Basarabia şi Bucovina. Bucureşti, 2010). Asta e!

La țară, lumea nu prea știa limba veneticilor și ne căzneam să vorbim rusește doar în relația cu șefii de la raion. Eu, până pe la paisprezece ani, vorbeam o rusă aproximativă căci învățătorul ne predase de fapt o „hoholescă” amestecată cu „moscălească”. Atâta știa și el, săracul. Pe atuncieliberatorii”, ca de altfel şi progeniturile acestora, pe parcursul anilor, nu se osteneau să spună, în limba aborigenilor, nici măcar „Bună ziua!”. Astăzi, ambasadorii Chinei, Japoniei și SUA la Chișinău, și tinerii americani din Corpul păcii prin satele basarabene, vorbesc „moldoveneasca” a minune… (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*