Despre critică, libertate și adevăr

Vasile Alecsandri (1821-1890) – trecut la cele veșnice exact acum 130 de ani și venit pe lume acum aproape două secole, considerat azi de unii „analiști postmoderni” poet „minor”, demn de a fi uitat – s-a numărat printre făuritorii României moderne, deși nu a fost tocmai un model de modestie și de sfioșenie. Totuși, spre finele vieții, când i s-a atras atenția că Eminescu este de departe deasupra lui, supărat pe tonul dizgrațios, vehement și jignitor al unor critici, a scris câteva versuri memorabile: „E unul care cântă mai dulce decât mine?/ Cu-atât mai bine țării, si lui cu-atât mai bine./ Apuce înainte s-ajungă cat de sus./ La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus./ Iar voi, care asupră-mi săgeți tocite trageți,/ Cântați, dacă se poate, fiți buni și nu mai rageți!”. Poezia se cheamă „Unor critici” și, pe vremuri, atunci când încă elevii erau învățați de dascălii mai bătrâni ce înseamnă buna cuviință intelectuală, versurile ei erau comentate și chiar învățate pe de rost la școală. Natural, generația lui Alecsandri, Eminescu sau Macedonski nu a fost una de pension, în care protagoniștii să se fi purtat cu mănuși unii față de alții, dar ce mărturii de umor sănătos, ironie fină, pamflete și chiar diatribe ne-au rămas de la ei!

În deceniile comuniste, polemicile au fost controlate, iar limbajul decent (câteodată „de lemn”) a fost impus de ideologii regimului. Decența era adesea artificială și vegheată de cenzură. Totuși, era. Azi, însă, după redobândirea libertății, pe lângă multele dezlănțuiri benefice, salutare și chiar pline de har, s-a dezlănțuit și ura față de aproapele nostru, față de autoritate, față de ordine, față de valoare și chiar față de opinia celuilalt. Istoricii studiază, între altele, și alteritatea, adică ființa privită din punct de vedere diferit de ea însăși. Dincolo de această accepțiune de dicționar, mulți înțeleg prin alteritate acceptarea celui diferit de tine, considerarea ființei/ființelor umane sub toate fațetele ei/lor, mai luminoase sau mai puțin luminoase. Firește, acceptarea celuilalt este numită de mulți, în mod curent, toleranță, chiar dacă și sensul acestei noțiuni a suferit mari modificări de-a lungul vremii. Comunismul nu a predicat nici alteritatea și nici toleranța, decât de fațadă și doar atunci când era absolut necesar. De trei decenii, ne străduim să eradicăm aceste abuzuri și să revenim la democrație. Democrația înseamnă, între altele, ascultarea vocii majorității, chiar dacă nu suntem de acord cu ea. Să ne amintim pentru ce au luptat și (în parte) au murit cei care s-au aflat pe străzi în decembrie 1989 și care nu știau atunci despre vreo lovitură de stat, despre vreo conspirație străină a marilor sau micilor puteri sau despre vreo recrudescență viitoare a (neo)comunismului. Au strigat cu toții „Libertate!”, iar libertatea înseamnă și acceptarea pluralității opiniilor. Ne-am plâns mereu că regimul trecut a impus un singur partid, o singură ideologie, o singură credință ateistă, o singură direcție în cultură și că a interzis sau asuprit alte curente filosofice decât materialismul, că a combătut credința și că a persecutat biserica, că a interzis unele confesiuni, că i-a închis și ucis pe unii credincioși manifești, că a dărâmat biserici, că a confiscat proprietăți (inclusiv bisericești) etc. În naivitatea unora dintre noi, cu optimismul moderat al iubitorilor de cultură și de spiritualitate, am crezut că toate acestea s-au sfârșit. Or, din păcate, pe lângă atâtea lucruri bune și eliberatoare, constatăm, cum spuneam, în această societate a noastră, o nelimitată invazie de ură în comunitate, manifestată – din partea unora – printr-un conținut visceral, veninos, pe de o parte, dar și printr-un limbaj suburban, grobian, rușinos și înjositor, pe de altă parte. Că ne umplem câteodată de ură, să spunem că așa este omenesc, dar să revărsăm această ură în comunitate în forme inadecvate, reprobabile și ofensatoare este diabolic. Ura are în vedere deopotrivă persoane/personalități, grupuri și instituții. Persoanele (personalitățile) care ne deranjează sunt căutate la origini, la familie și la înaintași, cu metode demne de Inchiziție sau de dictaturile secolului al XX-lea. Marota care persistă de trei decenii este apartenența – reală sau inventată – la „securitate”, la partidul comunist, la UTC, la pionieri și chiar la „Șoimii Patriei”. Grupurile sunt îndată catalogate drept naționaliste, bigote, subversive, masonice, patriotice, tradiționaliste, autohtoniste, și câte altele. Instituțiile, mai ales cele în care, în acord cu sondajele de opinie, opinia publică are încredere, adică Biserica, Armata, Academia Română, sunt terfelite, maculate, acuzate de felurite vini, de la colaboraționism comunist până la implicare prea pronunțată în comunitate. Comunismul ne-a ținut sub obroc și a pus la zid credința românilor și biserica lor. Oare ne-am cucerit libertatea ca să lovim dur și jignitor în credință și în biserică? Cui folosește această atitudine dacă nu distrugătorilor de statui, nostalgicilor comuniști, neocomuniștilor, inamicilor valorilor europene și democratice. Oare am abolit un fel de intoleranță ca să o înlocuim cu un set de intoleranțe? Adevărul și dreptatea – scoase din context și luate în mod absolut – nu prețuiesc nimic în lumea noastră omenească fără bunătate și iubire față de cel de lângă tine.

Critica este un lucru firesc într-o societate democratică, ea fiind de la sine înțeleasă, dar intoleranța nu mai este. Iar limbajul grobian nu are ce să caute în Cetate. Existau și în trecut numeroși frustrați, eșuați, incapabili de performanță, inculți, semidocți, analfabeți autodeclarați genii, existau destui stupizi, idioți și proști, dar ei rămâneau în limitele lor locale, în grupuri restrânse, neavând acces la mijloacele de comunicare în masă, ca să-și exhibe ura în forme neadecvate. Lumea lor limitată îi cunoștea și îi trata ca atare, drept marginali, nenorociți, bătuți de soartă. Astăzi, însă, oricine are acces la publicitate. Cel mai bine a exprimat acest lucru marele om de cultură Umberto Eco: „Mijloacele de difuzare în masă dau legiunilor de idioți dreptul să vorbească, pe când odinioară ei vorbeau numai într-un bar, după un pahar de vin, fără să facă rău comunității. După aceasta, ei erau repede reduși la tăcere, dar acum ei au același drept să vorbească precum un câștigător al Premiului Nobel. Este invazia idioților”. Dincolo de asprimea cuvintelor, în spatele lor se ascunde un mare adevăr. Cuvântul idiot nu însemna la origine (în greaca veche) cretin, tâmpit, imbecil, ci pur și simplu „cel ce își vede de treburile sale” sau cel care „nu participă la treburile politice”. De multe ori, cei care nu participau la viața politică – adică la lupta pentru putere – erau educați și inteligenți, dar preferau alte forme de implicare în comunitate. Umberto Eco dă, însă, termenului de idiot conotația curentă actuală. Să ne înțelegem bine: astăzi nu toți cei care critică în chip ofensiv și josnic, fără discernământ, personalitățile, grupurile și instituțiile sunt idioți. Unii sunt foarte instruiți, penetranți și chiar culți, dar cu atât mai periculoși, distructivi, malefici.

Nu cred că ne-am cucerit, cu mari sacrificii, dreptul de a vorbi liber în societate, ca să semănăm furtună, să jignim constant, să respingem aproape orice și pe oricine, profitând de extinderea fără precedent a formelor de comunicare. Din păcate, într-o societate debusolată, lipsită de cultură generală, ademenită de falși profeți, educată precar sau needucată, asemenea atitudini de denigrare permanentă, de condamnare fără drept de apel, de virulență în limbaj pot să prindă, pot să fie ispititoare, pot să producă rod. Tot Umberto Eco spunea că „prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența” și că „inteligența are limitele ei, prostia nu”. Prin urmare, un comunicator public se cuvine să aibă precauțiile sale și să se ferească de grosolănie, de mitocănie, de mojicie. Toți oamenii și toate instituțiile pot și trebuie să treacă prin furcile caudine ale criticii – în fond, nu suntem niciunii dintre noi realități perfecte, edenice – dar felul și forma criticii sunt foarte importante într-o lume civilizată. Într-o asemenea lume, trebuie să existe loc și pentru cutume, pentru pelerinaje, pentru tradiții, pentru credință și formele sale de manifestare, ca și pentru autoritate și ordine. Iar autoritatea este cu atât mai respectată cu cât instituțiile care o incumbă sunt mai prestigioase. A săpa mereu prestigiul autorității recunoscute înseamnă a lucra la disoluția comunității.

Din păcate, acest adevăr și această constatare nu ne va feri pe viitor de excese, dar ne-ar putea face mai precauți. Există legi juridice care îngrădesc libertatea greșiților noștri, dar, mai presus de ele, sunt legi morale care, odată încălcate, ucid libertatea tuturor. Comunicatorii ar putea lua seamă la un set de rigori etice și estetice, care pornesc de la anumite virtuți și valori consacrate, ajungând până la regulile de bază ale oratoriei. Receptorii ar trebui să fie mai vigilenți și să nu ia de bune toate aserțiunile exprimate în spațiul public, chiar și atunci când vin dinspre „formatori de opinie” notorii. Nu am naivitatea să cred că aceste cuvinte ale mele vor schimba tonul unora dintre critici. Dar, îngăduiți-mi să exprim în final încrederea în forța adevărului omenește posibil: „Poți să păcălești câțiva oameni tot timpul și toți oamenii o perioadă, dar nu poți să păcălești toți oamenii tot timpul” (Abraham Lincoln).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*