Marius Ţion – poetul umbrei de chihlimbar

Îl putem numi pe clujeanul Marius Ţion – poetul „esenţelor de chihlimbar” sau al „toamnelor de chihlimbar”, o imersiune în lumea metaforei, ce caută cu fervoare reinstaurarea unei nostalgii a lirismului purificat de dogme. Răşina înnobilată de poezie este ancestrală şi face legătura cu iniţiaticul. Deci o definiţie nouă, decantată, ar fi „poetul umbrei de chihlimbar”. Chihlimbarul uneşte umbra cu lumina, trecutul cu viitorul, noaptea cu ziua. Versurile poetului sunt umbre luminate de incantaţii ale ideilor unei lumi iniţiale. Originalitatea se împleteşte cu originitatea la Marius Ţion, fapt ce l-a făcut pe Ion Cristofor, prefaţatorul recentului volum al poetului, „Umbra” (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2020) să declare şi declame consonanţa acestuia cu gruparea cenaclului Zalmoxis, dar cu o retragere tactilă din fenomenul care a fost în vogă prin Clujul liric al anilor `90.

Ion Cristofor, un excelent mentor şi profesor de poezie al tinerei generaţii, îl consideră „un poet solitar”, care a refuzat orice „afiliere la modelele lirice ivite” după 1990. Este o opinie uşor pernicioasă, în realitate „umbra” liricii post-decembriste clujene se răsfrânge tainic şi inţiatic în universul liric al poetului cu origini intelectuale teologale. Marius Ţion scrie sub semnul „umbrei” stră-luminate a unui divin asumat şi transfigurat în pastile lirice de esenţe tari, care străpung şi provoacă intelectul şi inima cititorului. Chihlimbarul aduce mirosul pădurilor ancestrale, milenare, şi nesfârşite, la fel ca poezia care leagă umanitatea de veşnicie. Este o „umbră” ce inundă, luminează şi înseamnă preajma, nu întunecă. De fapt este o realitate lirică, o strajă metaforică a laboratorului intim şi intimist, a unui poet ce s-a ridicat din genunchiul debutului de la „porţile umilinţei” pentru a privi drept în faţă o lume, ca idee şi reprezentare a unui Dumnezeu liric, ce străfulgeră izvor de apă lină o lume imundă, care se vrea salvată de banalitatea răului sau plictisului. Pe coperta a IV-a regretatul critic Petru Poantă îl creionează pe Marius Ţion ca un poet neo-modernist, care „nu consonează cu tendinţele dominante din câmpul literar actual”, de fapt cu autenticismul „promoţiei 2000”, considerându-l un existenţial al „melancoliei crepusculare” ce transcede „imaginile sacrului”, nu în sensul psalmic de „pustie” ca la Ion Alexandru, ci în „melancolia crepusculară”, de un „caligrafism” al conciziei ce aminteşte de Georg Trakl. Poetul Marius Ţion este un incantator al toamnelor crepusculare şi nostalgice, al tristeţilor liturgice, care surprinde arealul într-un balet fluid al transcendentului ce revine devastator şi înalţă. Stilul poeziei împleteşte clasicul fluid cu avangardismul temperat.

Volumul de versuri scris sub însemnul paradoxal al umbrei care luminează este o referinţă lirică atinsă de maturitatea creatorului. Poetul şi-a împărţit opera în două capitole lirice sugestive şi comprehensive: „Scrisori către văzduh”şi „Seminţe pentru cer”, o asumare încă din titlu a legăturii dintre poezie şi transcendent, refuzând un imanent contondent şi imund al timpului său curent increat, devenind poate prea profan. Poetul evadează din realitatea care nu o doreşte şi care nu-l reprezintă. Este un „refugiat” din curgerea şi sensul lumii, un „clandestino” într-o societate care nu mai vrea, nu mai iubeşte şi nu mai recunoaşte poeţii, aceşti preoţi ai cuvântului sau balsam pentru suflet. E o întoarcere reciprocă cu spatele, a poetului la lume, iar preajma la sinele care face legătura cu originarul. Pentru poet mai importantă este aventura cunoştinţei spre străfundurile esenţelor, decât goliciunea unei reprezentări contemporane golite de sensuri. Marius Ţion caută cu înfrigurare esenţele, de aceea poeziile îi sunt concise, cuprinzând într-o pastilă lirică esenţa lumii şi mesajului său cu irizări profetice, deşi e conştient că timpul este limitat şi nu mai are „răbdare cu noi” acum: „În aprilie, când floarea de măr se aprinde,/tăcerea îmi curge lin prin artere/şi moartea ca o muzicuţă,/îmi cântă…îmi cântă…/mă-ncântă” (Ecou). Poetul nu pare speriat de moarte pentru că această „umbră” este o poartă spre lumină. Oboseala se transfigurează în bucuria unui nou început, tainic şi misterios în acelaşi timp. Marius Ţion ştie să jongleze cu imaginile, cuvintele şi metaforele, punându-le în situaţii disjunctive pentru a crea o emoţie telurică, care nu te face comod ca cititor, ci te transfigurează spre înţelesuri care nu pot fi explicate, ci doar trăite. Solitudinea este doar un pretext pentru un act creativ: „La ceas de seară,/liniştea galopează tăcută/peste lacrimi/umbra căruntă a poetului/acoperă, grăbită,/apăsarea…” (Doar poezia). Lirismul este câteodată căutat cu silinţă şi de un patetism care trece de efectul în sine printr-o durere lăuntrică: „icoane îmi spun că n-ai să mori niciodată. Mamă,/când voi îmbătrâni copil lângă tine/altar îmi vei fi şi sfântă rugăciune…” (Candelă). Versurile sunt modelate cu măestrie, ca o plastilină, dar nu din material fizic, ci din spirit pur şi curat, incantaţii ce aduc regăsiri amurgite din poezia de bătrânete a lui Vasile Voiculescu. Oraşul lui Marius Ţion este unul suprarealist şi dezideologizat: „Pe culmile fânaţelor/m-ai înălţat/Doamne!/oraşul/jăratec dogoritor/la picioarele mele” (Înălţare). Preajma poetului „face punte cu poezia,/acolo unde/mierla/a uitat/să mai cânte” pentru că este „deasupra oraşului clocotit”. Cazanul care fierbe, oraşul dogoritor şi mundan/murdar este o prefigurare a iadului celui de jos. Doar în sus poeţii se recunosc rarefiaţi, salvaţi şi salvatori.

Marius Ţion crează adevărate pictopoezii, care modelează şi transfigurează imanentul. Dedicat părinţilor, volumul de versuri este şi un testament al re-unirii simbolice, peste timpul ce contopeşte, între tatăl ajuns la ceruri şi mama care-i veghează tainic zilele într-o îmbrăţişare simbolică, de dincolo de ceea ce se vede şi simte: „Îţi scriu, tată,/din chihlimbarul toamnei/Clujului tău/când. Ca într-un basm celest,/braţele mamei/ne cuprind pe amândoi…” (Scrisoare). Melancolia este o paradigmă la Marius Ţion şi un laitmotiv a unei lumi înstrăinate de transcendent şi suflet: „pe vremuri,/când oraşul acesta clocotea de iubiri/bunicul meu picta fericirea/în Parcul Mare,/poeţii înnoptau, atunci,/în lacrima/ultimei raze de soare…” Pentru poet „ploile toamnei/spală ferestrele cerului/tăceri de brumă/veghează amurgul zănatic/Muşcată de lună,/noaptea/se aşterne zăbavnică,/peste inimi…” (noiembrie). Spirit bacovian, reflexiv ca Voiculescu, simbolist ca Baudelaire şi căutător al tainei blagiene, Marius Ţion sporeşte lumina umbrei care ne cuprinde într-un stil şi limbaj trans-modernist. Marius Ţion a devenit o voce distinctă, cu o originalitate şi o lirică neostentativă, un reper din comunitatea poeţilor milenarişti, care au înţeles că poezia este emoţia transmisă de cei care stau de vorbă în metafore cu zeii. Marius Ţion ştie că „fabrica de oxigen” este preajma sa, care-i oferă inspiraţia, libertatea şi puterea de a scrie poezie. E sinele care vremuieşte în versuri.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*