Coriolano González Montañez – Celebrarea poeziei lui Eugen Dorcescu*

Editura ARSCESIS (Zaragoza, Spania) a publicat, în ianuarie 2020, întreaga operă tradusă în spaniolă a poetului român Eugen Dorcescu. Acest volum înmănunchează, sub titlul Elegías Rumanas (Elegiile Române), cărțile sale el camino hacia tenerife (drumul spre tenerife) (2010), Poemas del Viejo (Poemele Bătrânului) (2012) și Las elegías de Bad Hofgastein (Elegiile de la Bad Hofgastein) (2013), precum și un număr de poeme inedite, traduse, de asemenea, în spaniolă.

Se cuvine să ne felicităm pentru pariul ferm al acestei edituri din Zaragoza (Spania), dat fiind că ne aflăm în prezența unui poet esențial din poezia europeană contemporană, un poet cu o voce originală, profundă, un poet ce evocă, în versurile sale, adâncimile ființei, în niște vremuri atât de dezumanizate. Din toate aceste motive, iată-ne în proximitatea unei duble celebrări: celebrăm publicarea unei cărți miscelanee (excelent edítate) și celebrăm existența în sine a poeziei autorului român.

Șirurile ce urmează nu pretind a fi un studiu exhaustiv al  recentei apariții a lui Eugen Dorcescu, întrucât eu nu sunt critic, ci o meditație asupra modului în care l-am cunoscut pe autor, asupra lecturii poemelor, asupra experienței pe care am dobândit-o, în traducerea individuală și în traducerea realizată împreună cu poetul a textelor sale, dar, mai cu seamă, aceste rânduri sunt un elogiu adus prieteniei, acea prietenie care unește dincolo de distanțele fizice și care ne păstrează alături, în amintire, în părtășia unui anume spațiu și a unui anume timp.

Elegías Rumanas, operă reunită a lui Eugen Dorcescu, se întemeiază pe trei principii solide: existența, spiritualitatea și transcendența.

Existența se înfățișează ca drum necesar către  perfecțiunea care îi urmează. Moartea nu apare niciodată ca un sfârșit, ci ca o trecere spre nemurire. Totuși, privirea, vocea melancolică ale poetului sunt manifeste în versuri. Pierderea există; și sacrificiul vieții mărturisește despre aceasta.

Spiritualitatea ia în stăpânire toate stihurile. Cu un alt prilej, am afirmat că ne aflăm în fața unui poet metafizic, întrucât orice obiect și orice subiect sunt susceptibile a fi poetizate dincolo de aparența lor fizică. Totul este perfect rânduit în conformitate cu planul divin. Este menirea poetului, ca spectator privilegiat, ca ființă dotată cu o sensibilitate specială, să ne arate că fiecare element are o rațiune de a fi, că fiecare acțiune are un motiv, chiar dacă nu este în puterea noastră a-l înțelege.

Și, în cele din urmă, transcendența, căci omul este supus voinței divine și această acceptare îi provoacă poetului o resemnare liniștită, pe deplin împăcată.

Aceste trei elemente ne îngăduie să conchidem că poezia lui Eugen Dorcescu deține o amplă componentă mistică. Și nu prin permanente aluzii la pasaje biblice din Vechiul Testament, ci prin acea viziune intimă și completă asupra religiei, pe care ele o transmit. Se poate aplica aici, fără niciun fel de ezitare, sensul cel mai profund al verbului latin religare. A uni, a lega, a înlănțui puternic umanul și divinul, a reuni ceea ce a fost cândva unu, ceea ce a fost o unitate, divizată, apoi, de imperfecțiunea existenței. Opera lui Eugen Dorcescu pune în evidență, pe de o parte, elementele separate și, pe de altă parte, nădejdea, credința reunificării lor, după moartea dătătoare de sens și de speranță în confruntarea vieții.

Acest volum, aşa cum am arătat la început, reuneşte cele trei opere ale sale, traduse în spaniolă. Am avut privilegiul de a tălmăci, împreună cu autorul, el camino hacia tenerife. Am vorbit, în alt text, despre dificultăţi şi satisfacţii, despre munca foarte dificilă, pentru a izbuti exprimarea în altă limbă a profunzimii versurilor. Aș dori, acum și aici, să-mi dirijez spusele către amiciția ce rezidă, subiacentă și implicită, în poemele sale. Fiindcă, într-un anume fel, am trăit această carte, atât în preparativele ei, necunoscute de noi în acea librărie din Timișoara, cea care ne-a unit și care l-a adus pe Eugen Dorcescu la Tenerife, cât și în povestea șederii sale în Insulă, în Ostrovul său.  A-i reciti versurile  înseamnă a mă regăsi, a mă face una cu poetul și a simți experiențele sale ca fiindu-mi proprii. Este nu doar o carte de căutare a transcendenței într-un paradis terestru, este, de asemenea, o carte a prieteniei  și a întâlnirii. În această carte am descoperit un doar omul, ci și poetul, l-am descoperit pe imensul poet, ce abia se intuiește în omul afabil. Modernitatea versurilor m-a surprins. Ușurința cu care îngemăna cotidianul și spiritualitatea, armonía perfectă dintre enunțurile încărcate de cotidianitate și altele de profundă reflecție, maniera particulară de a marca ritmul versurilor m-au determinat să înțeleg cu limpezime că aveam dinainte-mi pe cineva dotat cu o voce inconfundabilă.

Poemas del Viejo (Poemele Bătrânului) evidențiază o altă caracteristică a poeziei și a autorului, cei doi fiind una: alteritatea. Eugen Dorcescu se dedublează în celălalt, se observă din afară și se judecă în calitate de ființă umană. Acest altul aproape mistic, în trecere spre unirea cu Creatorul, în drum spre Nirvana, cvasi-desprins de tot ce-i este omenesc, observă decăderea lumescului și așteaptă clipa întoarcerii la origine. Iarăși, așadar, conceptul de religare! Atrage atenția în această carte capacitatea viziunii exterioare a eului poetic, care meditează, și se meditează, în/ pe sine însuși. Este o vorbire în singurătate, care, de fapt, este o vorbire acompaniată, fiindcă umanul și divinul din propria ființă dialoghează, nu pentru a găsi un răspuns, ori o mângâiere, ci pentru a ne arăta o realitate ce transcende individul, pentru a ajunge la colectivitate. Toți suntem Bătrânul, toți suntem Celălalt. Acesta este alt aspect al modernității poeziei lui Eugen Dorcescu. Nu ne aflăm în fața unei opere individuale, unde să se recunoască doar eul poetic. Nu: eul poetic devine, să mi se permită expresia, un noi poetic. Transcendența versurilor implică o meditație ce transcende spre umanitate, spre omenire, căci noi ne găsim cu toții pe acest traiect, pe acest drum către prezența inexorabilă a morții. Opțiunea este fie să închizi ochii, fie, dimpotrivă, să înfrunți faptul inevitabil și să-l utilizezi spre a-l teoretiza și, în consecință, spre a propăși spiritualicește. Cele două entități – eu poetic, noi poetic – sunt spirituale și transcendente..

Las elegías de Bad Hodgastein (Elegiile de la Bad Hofgastein), carte pe care am avut, de asemenea, șansa de a o traduce împreună cu autorul, aprofundează aspectele semnalate în cele două volume anterioare. Îmi amintesc că am luat inițiativa de a traduce cartea, fiindcă tema pe care o tratau versurile îmi era apropiată: moartea mamei. Există ceva care mă înrudește strâns cu Eugen Dorcescu: sentimentul pierderii celor pe care îi iubim.

Eugen Dorcescu scrie despre pierdere, încearcă să rețină în versurile sale, măcar pentru câteva clipe, ceea ce ne-a părăsit. Acest volum îmi amintește o operă foarte importantă pentru literatura spaniolă, Coplas por la muerte de su padre (Strofe pentru moartea tatălui său) de Jorge Manrique, un autor din secolul XV. În cartea sa, Jorge Manrique vorbește de trei vieți: viața terestră, efemeră, fugace; viața faimei, adică aceea ce durează în memorie, câtă vreme cineva întreține flacăra amintirii noastre; și viața eternă, unica adevărată.

În cartea sa, Jorge Manrique pretinde că îl păstrează viu pe tatăl său, dincolo de moarte. Și este încredințat că reușește. De fapt, iată, astăzi, după mai bine de cinci sute de ani, continuăm să ni-l amintim pe acel tată, din versurile fiului său. Eugen Dorcescu vizează aceeași resurecție imaginară, în această meditație asupra pierderii mamei în transcendență. Versurile slujesc pentru a-și aminti, pentru o reordona sau, poate, pentru a des-ordona toate aducerile aminte care îl leagă de ea, de familia, de sânge, de el însuși. Abnegația și, deopotrivă, nădejdea reîntâlnirii în amintire sau în locul pe care îl transcendem îmi sunt cunoscute, le împărtășesc, îmi arată latura cea mai umană a poetului, a prietenului. Pierderile, versurile scrise despre ele le-am trăit amândoi și ele mă atașează puternic la opera sa și la persoana sa.

În fine, cartea (ediție critică fiind) include (pe lângă prefață, biobibliografie, opinii) zece poeme inedite, traduse, evident, în spaniolă. Pe unele dintre ele am avut fericita oportunitate să le transfer eu în acest idiom. Ele completează viziunea unui autor care ocupă, prin propriile merite, un loc în Literatura cu majuscule, fiindcă literatura adevărată un are a face cu tradiții și idiomuri, ci vorbește de ceea ce ne este comun: omenescul. Eugen Dorcescu scrie despre materia din care suntem făcuți: lutul.

De aceea, celebrez poezia sa, dar, mai presus de orice, celebrez existența sa și prietenia sa. M-aș bucura să se afle în Insulă, cu mine, și să știe că, în fiecare traseu pe care îl străbat, dăinuie, încă vie, călătoria sa și că noi doi ne suntem datori, reciproc, o reîntâlnire, în oricare timp și în oricare loc ar fi să fie aceasta.  

____________________

* Eugen Dorcescu, Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. (286 pagini).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*