Fantasticul „mistreț” geto-dacic din Tezaurul de la Stâncești (jud. Botoșani)

Cred că toată lumea a auzit de Tezaurul de la Stâncești (com. Mihai Eminescu; jud Botoșani). Aici, în cetatea geto-dacică a fost descoperită de arheologi misterioasa comoară, provenind din sec. V î.Hr.. Pe lângă cunoscuta și celebra piesă (aplică) a animalului fantastic (mistreț – pește – pasăre) și cele două frunze de aur (a.s.v. frunzele, ca viețile omului, de unde și coroanele din frunze ale conducătorilor sau învingătorilor – Pomul Vieții), aici au mai fost descoperite și așa numitele psalii din argint, posibil folosite pentru echipamentul unui călăreț. Tezaurul a ajuns la MNIR din București, iar replici ale acestuia au ajuns la Muzeul Județean de Istorie din Botoșani. Dacă psaliile au o destinație cât de cât clară, mai există în tezaur două ornamente ciudate din bronz, ce au forma stilizată a unor colți, cu baza lată în partea superioară, prin care se întrepătrund modele florale.

Până acum nimeni nu a știut cu certitudine la ce foloseau aceste obiecte. Dacă marea aplică „mistreț – pește – coadă de pasăre” se afla un scut al unui conducător, pe peretele unui templu antic păgân, sau prinsă în pielea harnașamentului pe pieptul unui cal, cele două „obrăzare” din bronz (sau „colți”), care completau tezaurul, ar fi fost folosite pentru transformarea calului de luptă într-un animal fantastic (calul – mistreț / n.a.), sau un adevărat „altar umblător”. Cele două aplici din bronz prezintă dimensiuni aproape egale: lungime de 27,4 cm pe coardă şi o lăţime cuprinsă între 8-10,4 cm. Curbura părţii lor inferioare este orientată spre stânga, respectiv spre dreapta, dovadă că se utilizau cel mai probabil în pereche. În ceea ce priveşte sistemul de prindere, în partea superioară se observă două rânduri paralele alcătuite din câte șapte orificii fiecare, la distanţă de câte 0,6 cm unul de celălalt. Este limpede că partea superioară a celor două aplici se fixa în această zonă pe un suport, partea inferioară rămânând liberă. Piesele au fost ornamentate prin repusaj, dar decorul lor nu este întru totul identic, lăsând impresia unei execuţii neglijente. Așa cum mistrețul răstoară pământul și dușmanii cu colții săi, tot astfel și calul căpăta această însușire, devenind de neînvins. După cunoştinţele noastre nu s-au efectuat analize metalografice asupra acestor piese.

Aceste piese sunt relativ unice, lipsite de analogii. În ceea ce privește rostul lor, s-a propus ipoteza că ar fi obrăzarele unui coif uman (posibil coif metalic, sau coif din piele – n.a.), plecând de la sistemul de prindere. Dar noi cunoaștem bine modul în care arătau aceste coifuri. O altă variantă mai plauzibilă din punctul meu de vedere, este că aceste piese se foloseau ca niște obrăzare pentru cai. Așa cum sunt ele lucrate stilizat, acele prelungiri ale aplicilor par niște colți. Echipamentul era completat de aplica folioformă (frunză de aur) care se monta la urechea calului (cercei?). Rezulta un animal cu aspect fantastic.” ne spune Alexandru Berzovan, doctorand în istorie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Ca și simbol putem căuta până și în mitologia Chineză, pentru că putem constata un paralelism cultural stabilit pentru o perioadă destul de lungă între Civilizația Cucuteniană nord – pontică și cea numită Yangshao din China (5000-3000 î.Hr.). În China, Mistretul este emblema neamului Miao (ursul fiind a dinastiei Hia, etc.), el reprezentand o formă antică a tradiției chineze: mistrețul este prins sau gonit de Yi-Arcașul, care este un războinic, asemenea lui Hercule care capturează mistrețul din Erimant, sau Meleagru cu ajutorul lui Tezeu și Atalanta care îl vânează pe cel din Calydon. Aici avem de a face, în mod cert, cu un simbolism de ordin ciclic, prin substituirea unei domnii cu alta, a unei kalpa cu alta, acest ciclu fiind desemnat în spațiul hindus ca fiind acela al mistrețului alb. Mistrețul are un caracter hiperborean, deci primordial. El este avatarul sub care Vishnu a readus pământul la suprafața apelor și la organizat. Mistrețul (varaha) este și Vishnu ce intră în pământ căutând piciorul stâlpului de foc, care nu este alceva decat lingamul lui Shiva, timp în care Hamsa-Brahma îi caută vârful în slava cerului. Pământul apare astfel, în mod foarte general, ca fiind atribuit lui Varaha (Vishnu), sub ai cărui colți, sau în ale cărui brațe, el apare ca pământul sfânt cel dintâi.

În Japonia, Mistrețul apare ca un animal zodiacal, asociat curajului și chiar temerității, pe el călărind kami al războinicului Inoshishi (porcul sălbatic, mistrețul) fiind ultimul dintre cele 12 simboluri zodiacale. Însuși zeul războiului, Usa-Hachiman, este reprezentat uneori cu un chip de mistreț, în fața sanctuarelor sintoiste consacrate lui Wakenokiyomaro aflându-se statuete reprezentând mistreți. Simbolistica mistrețului este destul de întâlnită și la budiști, el apărând în centrul Roții Existenței sub forma unui animal negru, simbol al prostiei și patimilor. Uneori i se spune porc, acesta fiind aspectul sub care trebuie privite semnificațiile sale obscure, înțelegând din asta că, pe cât de nobil este simbolismul mistrețului, pe atât de vrednic de dispreț este cel al porcului, și asta fără a pierde din vedere că porcul sălbatic este simbolul desfrâului și al brutalității.

Scroafa de diamant are un rol foarte important în Vajrayana, fiind atributul așa numitei Vajra varahi, care manifesta un aspect feminin al stării de veghe. Această zeitate, legată de ciclul lui Hevajra, căruia îi este tovarășă, jumătatea feminină, ca și de cel al lui Samvara, trebuie asimilată cu realizarea Vacuității și cu canalul subtil central (sushumma), în care se vor aduna răsuflările spre a da drumul Fericirii. Mistrețul apare de foarte multe ori pe însemnele militare galice, în special pe acelea de pe arcul de triumf de la Orange și pe monedele din epoca de independență, asemenea cu multe statuete din bronz sau reprezentări pe basoreliefuri din piatră. Însă acest simbol nu are nimic de a face cu clasa războinicilor ci cu clasa preoțească, singura în stare să se opuna primei. Ca și druidul, mistrețul este strâns legat de pădure, hrănindu-se cu ghinda stejarului, iar scroafa care este înconjurată de pui, scurmă pământul la rădăcina mărului, arborele nemuririi. Confundat cu porcul, de care se deosebește destul de greu, mistrețul va constitui hrana sacrificială la sărbătoarea de Samain și este animalul consacrat lui Lug. Moccus (porc) este un supranume al lui Mercur, Twrch trwyth (rege) se opune lui Arthur, reprezentând sacerdoțiul în lupta cu regalitatea, într-o epocă de decadență spirituală, tatăl lui Lug se transformă într-un fel de porc druidic, pentru a scăpa de urmăritori, dar moare sub chip de om, ș.a. Exemplele ar putea continua sesizând că interpretarea occidentală a simbolismului acestui animal este întotdeauna benefică, chiar și în textele de inspirație creștină.

Cu toate acestea, tendințele generale ale creștinismului vor intra în contradicție cu toate interpretările anterioare, în tradiția creștină mistrețul fiind simbolul demonului, fie prin asociere cu porcul, ca simbol lacom și lubric, fie datorită conportamentului reprezit, nestăpânit al acestui animal, care amintește de iureșul patimilor, fie că amintește de prăpădul pe care îl face în câmp, livezi, vii, amintind de dezlănțuirea plină de pierzanie a forțelor oculte. Abordând porcul, ruda sau opusul mistrețului, cei care sunt atât de des confundați sau suprapuși, descoperim că el simbolizează aproape universal lăcomia, voracitatea, înghițind tot ceea ce găsește în față, fără a ține cont de consecințe, de a face o selecție a distrugerilor, asemenea majorității forțelor oarbe ale naturii. Fiind asociat în special cu distrugerea, cu pierderea, porcul devine simbolul forțelor cele mai obscure, sub toate formele lor: ignoranța, lăcomie, desfrâu, egoism, etc., semnificativă fiind interpretarea dată de kirghizi, pentru care porcul este un simbol nu numai de perversitate, dar și de răutate. Aceasta formă de interpretare poate fi ușor confundată cu vechile legende în care unele personaje transformau oamenii în porci, simbolizând atribuirea unei pedepse care releva tot ceea ce sta la baza comportamentului celui transformat, tendințelor adânci ale caracterului și naturii sale, atât timp cât nu există speranța îndreptării, a controlului respectivelor calități. Este bine să amintim de considerațiile creștine care țin cont de faptul că porcul este unul din animalele care se hrănesc din noroi și gunoi, fapt care îl cataloghează ca fiind impur. Acest raționament este o motivație de ordin spiritual în urma căruia este interzis consumul de carne de porc, mai ales la popoarele islamice (pentru creștini folosirea acestei cărni fiind rezervată doar celor care trăiesc senzual). În această linie se înscrie și parabola evanghelică a mărgăritarelor aruncate porcilor, imagine a adevărurilor spirituale relevate fără chibzuința celor care nu sunt demni să primească și nici în stare să le înțeleagă. Putem finaliza cu considerațiile legate de înfățișarea prosperă a acestui animal. Astfel, se va găsi la sino-vietnamezi simbolistici legate de belșug, scroafa cu purcei fiind simbolul cel mai des folosit pentru prosperitate. Să mai amintim de forma pușculiței occidentale în formă de porcușor?

Caii fantastici sunt cunoscuți din basmele românilor ca acei cai care să hrăneau cu jăratic, care mușcau din dușmani, care zburau până în tăriile cerului, astfel că personificarea lor în aceste animale fantastice hibride le măreau potențialitatea, creându-le un nimb de glorie și nemurire. În tezaurul princiar geto-dacic de la Agighiol avem o aplică de harnașament de argint frontală în fromă de mare pasăre de pradă (Mama Gaya Vultureanca), iar altele în formă de urși ce se apără de șerpi, sau protejează omul.  Mai avem o aplică frontală geto-dacică din argint cu „Cap de lup” în Tezaurul de la Craiova, mai multe ornamente de harnașament cu reprezentarea Taurului Solar și ornamente de harnașament cu reprezentarea Lupului – Șarpe (Draconul geto-dacic). Așa cum coifurile geto-dace princiare ofereau calități deosebite purtătorului (Ochii apotropaici – „Să fii cu ochii în patru”; Marea Pasăre Mama Gaya Vultureanca ce susține lumea în ghearele sale; Grifonul – ca Fiara adâncului, etc.), tot astfel ornamentele de harnașamant personificau calul, oferindu-i protecție și multiplicându-i forțele. Poate de aceea caii (precum soțiile, servitorii, câinii și alte animale) își însoțeau stăpânii până în lumea de dincolo, fiind sacrificați ritualic. Și poate tot de aceea sunt descoperite morminte în care se află doar schelete de cai, îngropate cu grijă, ca adevărați parteneri de o viață ai omului, ce l-au însoțit și la bine și la greu. (G.V.G.)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*