Munci ţărăneşti şi cuvinte dragi din împărăţia copilăriei mele…

Ce minunată era lumea copilăriei mele, care o continua pe cea a strămoşilor, cu obiceiuri, fapte, credinţe, lucrări, munci, cuvinte dragi care să le cuprindă pe toate acestea, cu pitorescul şi prospeţimea de odinioară. Încă nu era nimic infestat, la ţară, de limba cea uscată de lemn. E drept că şi progresul tehnicii a dus la pieirea unor lucrări arhaice de odinioară şi implicit la pieirea cuvântului/cuvintelor care le exprimau. Cât de drag îmi era mie cuvintele secerat şi snopi, de exemplu, cu referire la seceratul manual şi la snopii de grâu care ne-au însoţit prin veacuri multe. Şi acum aş vrea să îmbrăţişez cu drag câţiva snopi de grâu, dar din păcate nu mai sunt.

Eu, copil fiind, am fost într-o vară să asist la secerat, care se făcea cu acum mult hulita seceră de mână, simbol, alături de ciocan al comunismului. Vedeam cum cuprindeau ai mei snopii de grâu în arşiţa verii şi-i aşezau în cruci şi în clăi, unde stăteam eu la umbră şi aşteptam cu sufletul la gură să găsească tata, timp ce seceră, cuiburi de prepeliţă şi să mă minunez de cuib şi de ouăle lor. Pentru sufletul unui copil de la ţară, de altădată, a găsi ouă de păsări era un miraj nemaipomenit. Aceasta era starea mea sufletească acolo, plină de dragul părinţilor, al snopilor şi de mirajul aşteptat al cuiburilor de prepeliţă. Din păcate, şi din fericire, se seceră acum cu combinele. Aşa au dispărut şi expresiile cruci de snopi, şi clăi de snopi de grâu.

O altă muncă ţărănească din împărăţia copilăriei mele era vânturatul seminţelor de fasole, după îmblătirea viţelor cu teci uscate, ori vânturatul seminţelor de cânepă, chiar vânturatul grâului. Mama le vântura în ogradă, pe platoul din faţa poieţii, pe unde bătea vântul în voie, dinspre Uliţă (centrul de odinioară al satului). Mă minunam cum pe toate hoaspele uşoare vântul le separa de seminţele care picau vertical şi care deveneau astfel curate. Sigur că nu trebuia aşteptat nici vânt prea mare, care ar fi aruncat şi seminţele departe. Cuvântul vânturat, mai precis sensul lui originar, cu care au trăit strămoşii, a dispărut. În literatura lumii, cel mai frumos moment al acestei munci ţărăneşti este cel cu vestitul hidalgo Don Quijote de la Mancha, care-şi întâlneşte iubita, pe Dulcineea din Toboso, într-un sat, vânturând la grâu.

O altă muncă ţărănească dispărută este plivitul grâului. La noi se zicea „Mă duc la plegijit”. Am fost şi eu în adolescenţă la plivit, şi parcă şi acum simt cu câtă sete ucideam cu plivitorul „polomniida”, adică pălămida cea verde şi crudă, care distruge plantele de grâu din jurul ei. Şi ce grâu ecologic se făcea atunci, fără ierbicide, numai cu plivi-ucidul (cuvânt ad-hoc, care-mi aparţine). De obicei, plivitul se făcea în clacă, nu de unul singur, şi era chiar o distracţie dacă eram mai mulţi. Plivitorul era simplu: o bâtă uşoară care avea la capăt o bandă de fier ascuţită. Dragi strămoşi, măcar aţi trăit o viaţă cu alimente ecologice, astăzi pur şi simplu nu ştim ce mâncăm.
Să amintim apoi că sunt unele munci ţărăneşti dispărute, dar a rămas cuvântul care le exprimau, dar acum cu altă imagine din spatele lui. A dispărut aratul, cel cunoscut de secole de strămoşii noştri, cel cu plug cu doi sau patru boi.

Astăzi când zici arat, cuvântul este imediat „bruiat” de imaginea unui tractor, nimeni nu se mai gândeşte la boii de odinioară, care îl ajuta pe ţăran să cultive pământul. Mi-s dragi vechile calendare româneşti de la bibliotecă, din secolul al XIX-lea şi din perioada interbelică în care sunt publicate desene cum ară ţăranul nostru, primăvara, ţarina lui cu boii, ţinând de coarnele plugului (vezi foto). Sigur că nu ne este dor de munca grea de atunci, ci de viaţa bunilor noştri strămoşi. Adevărul este că ne-am născut cu dorul nestins de strămoşi, cultivat, bineînţeles, şi de părinţii noştri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*