Mi-e dragă!
Mi-e dragă primăvara cu braţele-i de lacrimi,
Îmbujorând noiane de maci pictaţi la brâu,
Când dusă-i iarna toată, fugind cu-a sale patimi,
Petale-n avalanşa de roşu curg pârâu.
Şi simţi suspinu-n muguri şoptindu-ţi la ureche
Cât vor ca să se nască, cât dor de soare-au strâns,
Asculţi cum firul ierbii ţi-e inimă pereche,
Strigând către lumină; ca tine-n iarnă-a plâns.
Din sud se-ntorc speranţe pe aripile dalbe
Şi se destramă ceaţa în suflete şi-n gând,
Se prind în horă norii cu picuri moi în salbe,
Spre-a mângâia pământul, de sete tremurând.
Mi-e dragă primăvara, îmi e dovada vie
Că în această lume nu-i ultimul popas.
Îmi cântă-a ei poveste cu glas de ciocârlie:
„Nicicând, îmi spune-aievea, să nu-ţi iei bun-rămas!”
Nuntă
Se fărâmiţează norii-n stropi de aur peste lume,
Lungi aripe fumegânde se ridică printre munţi
Şi bat clopotele-n ceruri, spre lăcaşuri să ne-ndrume,
Paşii noştri să-nverzească de înmiresmate nunţi.
Ce frumosă e mireasa când aşteaptă sărutarea
Mirelui ce se pogoară în bogatul strai de rouă!
El, zâmbindu-i printre aştri, îi ascultă blând chemarea,
Picuri de mărgăritare peste fruntea ei să plouă.
Mirii-s Cerul şi Natura ce ne-mbrăţişează ochii,
Inima şi gândul nostru se îmbracă precum merii
Luminaţi de albul nunţii, cu petalele în rochii
Şi în orice primăvară suntem martori învierii.
Balada ploilor
Plouă în cenuşa trupurilor noastre,
Plouă peste ruguri, plouă disperat.
Nu închide uşa zărilor albastre
Ca să plouă-n tine fără de păcat!
Plouă de milenii prin uitarea mută
Ca să readucă amintirea grea.
Ieşi acum din tine, ploaia de-o sărută!
Vertical, spre stele, astăzi va ploua.
Plouă în deşerturi, peste munţi de sare,
Ca în Arta Fugii plouă în pian.
Peste ochii-ţi, dulce binecuvântare,
Plouă ritualic un întreg ocean.
Plouă peste inimi singure-n cetate
Cele mai frumoase versuri ce s-au scris.
Plouă contrapunctic, o eternitate
În triunghiul frunţii, niciodată stins.
Plouă cu obsesii, ploi ucigătoare,
Plouă metaforic, c-un surâs letal.
Ieşi din tine, calcă moartea în picioare!
Și-ai să vezi cum plouă, până la final!
Mă doare neputinţa…
Mă doare neputinţa de a-mi ieşi din trup,
Când sunt îngenuncheată sau când iubiri erup,
E-aceeaşi dulce-angoasă, când te simţi tras la sorţi
Spre a-ţi fi dor de moarte ori de-a-nvia din morţi.
Caleidoscop-emoţii îşi fac cuiburi în noi,
Cu-aceeaşi lunecare: spre neant sau spre altoi?
Cu-acea aviditate de-a te trăi mai mult,
De-a da cu toată carnea aceasta, de pământ!
Lasă un răspuns