România anului 1929: Reacţia minorităţilor şi a presei la sărbătorirea celor zece ani de la Marea Unire

Deosebit de interesantă este, atât reacţia minorităţilor, cât şi a presei la sărbătorirea atât de fastuoasă, de elegantă şi de demnă a celor zece ani de la Marea Unire, în mai 1929. Savantul Nicolae Iorga, marele împăciuitor în relaţia româno-maghiară, propusese comitetului de organizare să fie chemate şi minorităţile la sărbătorire, „chiar cu riscul să fim refuzaţi”. Am văzut apoi boicotul în bloc al maghiarilor reformaţi de a participa la slujba de la Biserica reformată din Alba Iulia în ziua ceremoniilor, unde doar doi reformaţi erau prezenţi. Apoi, am văzut din cronica evenimentelor că la defilarea de la Alba Iulia au participat şi saşi şi de secui. Din păcate nu este redată o poză cu acest moment. Poate în vreuna din publicaţiile vremii să fie imortalizată o asemenea imagine.

Dar să vedem mai întâi reacţia unei minorităţi care a răspuns cu entuziasm la acest eveniment. Este vorba de evreii români, care şi-au dat şi ei obolul la luptele de la Mărăşeşti şi pe alte fronturi româneşti, inclusiv pentru eliberarea Transilvaniei. Cert este că evreii de cultură maghiară din Ardeal, desigur că unii reprezentanţi ai lor, s-au comportat cu ostilitate contra serbărilor Marii Uniri, în presa lor de la Cluj. Evreii români, însă, şi-au „dovedit sentimentele lor de loialitate şi înalt patriotism, participând – prin toate organizaţiile lor -, atât la serbările din 10 Mai de la Bucureşti, cât şi la Alba Iulia, în 20 Mai.De asemenea, în restul ţării, în toate oraşele principale, şi cu deosebire la Cernăuţi, serbările Unirii au fost prilej de puternică afirmare a identificării evreilor cu interesele româneşti”.

Aşadar, evreii români au fost solidari cu românii la aceste manifestări. Ziarul „Unser Wort” (care a apărut la Bucureşti, sub redacţia lui B. Reicher, în perioada 1925-1940), scria: “Pentru poporul român, Alba Iulia este simbolul întregirii pământului românesc, desrobirii şi reunirii fraţilor, după secole de prigoniri şi suferinţe. Alba Iulia este icoana sfintei dreptăţi săvârşite de istorie. Şi pentru noi, evreii, cari am adus atâtea jertfe pe altarul Patriei, această sărbătoare are un înţeles deosebit: duhul Albei-Iulii a coborât asupra ţării întregite, dovedind că sub cerul senin al României libere este loc şi pentru noi şi pentru revendicările noastre. Mai mult decât orice popor, noi, evreii, cari am suferit atâtea prigoniri şi amărăciuni sub diferite stăpâniri, ştim să apreciem bucuria libertăţii şi nu noi vom fi dintre aceia cari să introducă o notă discordantă în fericirea generală”. Se mai spune că “tăgăduim dreptul altor minorităţi, cari se dezic de a participa la serbările Unirii, să vorbească în numele evreilor, cari în aceste momente solemne înţeleg să sape o prăpastie între popoare” şi că “în ziua Unirii şi mântuirii României întregite, vom manifestă loialitatea şi solidaritatea noastră Patriei Române şi întregului popor român; vom declară voinţa noastră de a colaboră la propăşirea acestei ţări, ai cărei cetăţeni suntem”. Tot astfel, “Curierul Israelit”, al Uniunii Evreilor Români titra: “Ne bucurăm şi noi de bucuria ţării”, articol semnat de Horia Carp (n.1869, Hârlău – d. 1943, Israel).

Autorul scrie: „Ziua aceasta în care românimea de pretutindeni trăeşte aevea înfăptuirea întreagă a visului, cum nici în basme mai frumos nu s-a pomenit, ziua aceasta a bucuriilor fără hotare, o dorim poporului să-i fie şi în viitor aceeaş aducătoare de bucurii. Zi plină de toată lumina ce umple de cald sufletul mulţimii, când e sguduit de amintiri grele, dar mari, şi de nădejdi ce pun pentru totdeauna capăt suferinţii. Să-i fie bucuria întreagă, a ei întreagă, dar să o lase împărtăşită şi de cei ce prin pătimirea lor aci, au şi ei dreptul la partea lor de mândrie din bucuria ţării”. Mai arată că ”ne leagă de ţară şi suferinţi cari au fost numai ale noastre, şi nădejdi cari sunt şi ale ţării. Trăim, de aceea, cu inima toată şi cu sufletul întreg bucuria cu care ţara serbează cei 10 ani de la întregirea ei”. În acelaşi ton scrie, în continuare: ”Şi, totuş, e şi pentru noi o zi de mare sărbătoare. O serbăm ca [toţi] cetăţenii ţării cari se bucură că Patria s-a mărit, că ea şi-a înfăptuit marile idealuri, că a ajuns ţară mare şi va fi într-o zi ţară bogată, prin munca noastră, a tuturora”. Apreciază că “noi totdeauna am năzuit spre culmile morale pe cari dreptatea istorică a ştiut să ridice ţări şi popoare”. La Templul Coral, şef rabinul dr. Iacob Itzak Niemirower (1872-1939) a spus printre altele: “Instinctul politic al poporului român, care este un produs al forţii unui trecut milenar, s-a unit cu înţelepciunea conducătorilor şi patrioţilor, astfel că România Mare a devenit o realitate istorică”. La Marele Templu, dr. Wilhelm Filderman (n.1882, Bucureşti – d. 1963, Paris), preşedintele Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România a spus, printre altele: “Sărbătorim împlinirea a zece ani de când poporul Român şi-a recucerit libertatea şi unitatea. Risipit sub stăpâniri străine, cu trupul ţării sfâşiat şi cu libertatea încătuşată, poporul român, blând dar brav, şi-a cântat tristeţea şi nădejdea, dar şi-a oţelit voinţa ca să sufere, să lupte, să învingă. Alături şi împreună cu el, evreii din vechiul Regat au suferit, au luptat şi au învins. Amintirea acestei neuitate frăţii, în restrişte şi bucurie, o sărbătorim acum. Afirmăm cu mulţumire şi mândrie partea care ne-a fost hărăzită din suferinţele poporului român şi partea de jertfă pentru victoria României…La Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz – ca şi la Griviţa şi Plevna – dorm îmbrăţişaţi în acelaş pământ, răscolit de bombe şi obuze, români şi evrei, copii ai aceleiaş ţări, slujitori ai aceloraş doruri de mai bine, jertfe sfinte ale aceloraş năzuinţe”. Dr. Ettinger, din partea Uniunii Evreilor Români, cu prilejul ceremoniilor de la Alba Iulia a vorbit despre faptul că “Evreii din Vechiul Regat, născuţi şi crescuţi pe pământul ţării, ne-am apropiat din frageda noastră copilărie cunoştinţele limbii şi istoriei Românilor. […] Limba românească este limba gândirii şi vorbirii noastre, şi ea nu este pentru noi mai puţin dulce şi mai puţin armonioasă decât pentru românii de origină”.

Reacţia maghiarilor de a boicota serbările a fost susţinută şi îndrumată de la Budapesta prin ziarele “Magyarság” (Maghiarimea), „Pester Lloyd” şi „Budapesti Hírlap” (Ştirea din Budapesta), ziare guvernamentale. Acestea „au susţinut campania ziarelor minoritare maghiare pentru abţinerea de la orice participare la Serbările Unirii”. “Nemzeti Újság” (Ziarul Naţional) „publică un lung articol, semnat de dr. Olay Ferenc, în care, după ce reamintea împrejurările cari au dat naştere «ciuntirii Ungariei», protesta împotriva statelor succesoare, cari în curs de zece ani au prăpădit valori morale şi împotriva felului cum s-au aplicat principiile wilsoniene”. Interesant este comentariul lui Cezar Petrescu din “Curentul” despre atitudinea ostilă maghiară faţă de aceste sărbători: “Crucea Trianonului purtată îndoliat de ungurii revizionişti în semn de protestare, cât au decurs aceste festivităţi, a apărut, mai mult ca nealtădată, o simplă jucărie inofensivă şi alta nimic”. Pamfil Şeicaru a afirmat în acelaşi număr al ziarului “Curentul” că: “În momentele când neresemnata Budapestă agită idea revizuirii Tratatului de Trianon, când privirile furioase ale Ungariei pândesc hotarele noastre, din cari ar putea sfâşia la prima frângere a unităţii româneşti, naţia s-a afirmat cu o irezistibilă vigoare, cu o voinică voioşie, una şi nedespărţită, aceeaş în grai şi strigăt de bucurie!” S-a declarat, la începutul sărbătoririi Marii Uniri că „populaţia minoritară” are o perfectă libertate de conştiinţă în raport cu această sărbătoare. Guvernul, pe această temă, „nu înţelege să intre în tratative”. Ministrul Alexandru Vaida-Voevod a declarat că guvernul nu a făcut nicio invitaţie specială unor grupuri, nici Partidul Maghiar nu a fost invitat, „căci e de sine înţeles că partidele nici nu pot să fie invitate la evenimente de felul acestora. La serbări a fost invitată populaţia întreagă a ţării. În ce priveşte portul populaţiei, am accentuat că poate să compară fiecare naţiune în portul ei naţional caracteristic, fără nicio restricţiune în ce priveşte scoaterea în relief a caracterului naţional respectiv. Să vie deci ungurii, germanii, bulgarii, ruşii, turcii şi ceilalţi, în portul lor propriu; noi îi vedem bucuros, căci serbătoarea asta vrea să fie serbătoarea tuturor fiilor ţării”. Concomitent cu această declaraţie, „ziarul «Brassai Lapok» [Pagini braşovene] de la Braşov a dus o violentă campanie împotriva prefecţilor din judeţele secuieşti, gratificaţi cu acuzaţia de a fi întrebuinţat aparatul administrativ ca mijloc de presiune asupra populaţiei minoritare în vederea serbărilor de la Alba-Iulia”.

Preşedintele Adunării Deputaţilor, Ştefan C. Pop, a declarat însă presei la Bucureşti, „în mod categoric şi lapidar, că prefecţii cari ar face aşa ceva, n-ar sta nici două zeci şi patru de ore la postul lor”. Aşa a încetat campania, „dovedindu-se astfel totala ei lipsă de temeinicie”. Un fapt a dat tonul de la Budapesta: deputatul Béla Kenéz, în şedinţa Camerei ungare din 7 mai, „a protestat împotriva ideii că ungurii ar putea să meargă, fie şi în portul lor naţional, la Alba-Iulia. De la această dată, ziarele maghiare din ţară au avut un diapazon crescut. S-au scris aproape zilnic ieremiade, deplângându-se «tragedia sorţii ungureşti». Pentru a nu se face vinovate de-o făţişă atitudine ostilă Statului şi pentru a-şi justifică pasivitatea activă în faţa Albei-Iuliei, au adoptat ca leit motiv de ocazie «neîmplinirea hotărârilor de la 1 Decemvrie 1918». În felul acesta s-a dat şi aparenţa unei loialităţi virtuale, dar s-a făcut implicit dovada absolutei toleranţe înţelegătoare a guvernului cu ocazia serbărilor”. Foarte interesantă este observaţia despre “aparenţa unei loialităţi virtuale”. În preajma serbărilor s-a declarat refuzul oficial al partidului maghiar de a participa la sărbătoare. În paralel, “guvernul din Budapesta se pregătea, aproape concomitent cu serbările noastre, să organizeze mari solemnităţi iredente, inaugurând cu un gest de făţişă demonstraţie «Monumentul soldatului necunoscut». Au fost reprezentate la acele solemnităţi, în figuraţii alegorice, şi ţinuturile deslipite din trupul pseudo-ungariei milenare”. Corectă este aici sintagma: “pseudo-ungariei milenare”. A vorbit însuşi regentul Horthy “despre «imutabilitatea » unei configuraţii geografice”, iar prim ministrul Bethlen “despre revizuirea tratatelor de pace”. Desigur că “Ecoul acestei resuscitări a Budapestei s-a resimţit din vreme în tonul ziarelor ungureşti din Ardeal”.
Totuşi, la ceremoniile de la Alba Iulia au participat numeroşi ziarişti maghiari, care au făcut relatări despre eveniment. Au redat şi “mici amănunte de tehnică a organizării serbărilor”, pentru a le caricaturiza. “Corespondentul ziarului «Ellenzék» [Opoziţia] găseşte că scaunele şi tribunele nu trebuiau vopsite cu roşu, că s-au înregistrat cazuri când participanţii, chiar din tribunele de frunte, şi-au înroşit degetele, fiind nevoiţi să se servească de hârtia de ziare pentru ca să-şi cruţe pantalonii”. Ziarul “Aradi Közlöny” [Buletinul arădean] “înregistrează, cu o satisfacţie de rigoare, că la plecarea trenurilor a fost zăpăceală, ori că la masa populară s-a îmbulzit lumea”.

Alte ziare maghiare „remarcă insuficienţa megafoanelor ce trebuiau să transmită imensei mulţimi liturghia din catedrală, cuvântările, etc”. Dar, s-a putut constata că în general “toţi reporterii maghiari au rămas cu adevărat uluiţi de grandoarea serbărilor”. Ziarul “Ellenzék”, din 23 mai 1929, a constatat, după varietatea serbărilor de la Alba Iulia, ce anume “ese în relief cu linii tari, [şi anume] că: 1. Poporului român îi plac foarte mult serbările şi ştie să sărbătorească, 2. În sens de disciplină, poporul ardelean este poate unic în lumea întreagă şi că 3. E mult mai uşor să aduni sutele de mii de oameni, decât să le împrăştii şi să le trimiţi acasă. După părerea unor experţi au participat la serbările jubiliare vreo patru sute de mii de oameni. Fiecare delegaţie, fiecare persoană particulară şi-a avut desemnat locul dinainte, defilarea s-a făcut în ordine, armonic, iar poporul, cu o minunată răbdare, a tot aşteptat ore întregi până să vadă ceva, pentru ca să strige entusiasmat, cu o bucurie sinceră: «Trăiască Regele! Trăiască Maniu!»”. Ziarele maghiare, precum cele româneşti, au scris cu căldură despre “figura, ţinuta şi gesturile” copilului rege Mihai, în vârstă de şapte ani, şi “cu profunde sentimente de stimă” despre regina Maria, şi “descriu amănunţit diversele scene şi festivităţi programatice, cortegiul istoric în deosebi”. Unul din ziarele maghiare “înregistrează cu simpatie scena, când M. S. Regele Mihai, după defilare, dă bomboane frumosului cal alb al A. S. R. Prinţului Nicolae”. Desigur că toţi copiii sunt “porniţi” spre gesturi sublime, aşa le este constituţia sufletească.

Interesant este că, „după chiar mărturisirea ziarelor maghiare”, au fost de faţă, la Alba Iulia, vreo două mii de secui din Odorhei, din Trei-Scaune şi Ciuc, cu table şi pancarte purtând inscripţii de loialitate”. Un incident este făcut caz de unele ziare maghiare, şi anume că “Ofiţerii Siguranţei Generale a Statului au cerut cheile catedralei romano-catolice şi că au vizitat turnul şi podul bisericei. N-au fost acestea decât pure măsuri practicate ori şi unde în lume în asemenea ocazii”. De semnalat participarea oficialităţilor politice germane la serbările Unirii, delegaţii saşilor şi şvabilor.

Avem, aşadar, şi din această perspectivă a populaţiei minoritare, un tablou complet al grandioaselor manifestări desfăşurate în ţară pentru a sărbători cei zece ani de la Marea Unire.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*