Am vrut
Am vrut să fiu ce nu am fost,
Cum nici ce-a fost n-aș vrea să fie…
Dar străduințele n-au rost
Când doar mă strădui cu mânie.
.
Am vrut să am ce n-am avut
Și ce-am avut n-am prețuit,
Am dat speranțe cu-mprumut
Celor puțini ce m-au iubit.
.
Am vrut să dau ce nu am dat
Și vrând ca să dărui am primit
Tot ce n-am vrut și n-am sperat
Că mi-ar putea fi dăruit…
.
Am vrut să chem ce n-am chemat
Dar m-au chemat cei nechemați,
Am fost de toți sacrificat
De mamă, tată și de frați.
.
Am vrut să sper ce n-am sperat
Dar tot sperând mi-a trecut șansa,
Lui Dumnezeu m-am închinat,
M-a amăgit lungindu-mi transa…
.
Am vrut să văd ce n-am văzut
Dar tot văzând m-a amăgit
Când și mai mult am decăzut
În haosul nemărginit…
Sărmanii
Îi vezi ca pe umbre agale mergând
La pomană, cuminți, în rând șiruit
Pe străzi, sau pe-o bancă șezând
Ștergânu-și de lacrimi un chip chinuit…
.
Le-a mai trecut încă o zi impovărată,
Ei sunt sărmanii neglijați, uitați,
Prinși în durerea lor neconsolată,
De boală și de lispuri asaltați.
.
Li se citește disperarea inimii
Că nu au bani pentru o păine amărâtă
Și nici pe nimeni spre a-i compătimi,
Mă doare abandonul lor, mă întărâtă…
.
Mulți dintre ei s-au născut înzestrați
Cu bunătate, cu înțelepciune și talente,
Se umilesc să strângă firmituri de la bogați
Ce nu-și încap în lux și chefuri opulente…
.
Se roagă-n gând să treacă iar o zi
Mai repede, să poată iar să doarmă,
Dar cu stomacul gol nu vor putea dormi,
Nici cu durerea care oasele le sfarmă.
.
S-au milogit destul la cei ce nu-i ascultă,
Fățarnicii îndestulați și nesătui de-averi
Ce-n josnicia lor pe cei sărmanii insultă
Și-i osândesc să rabde de foame și dureri
.
Pe ponosiții măcinați de lipsuri și de boală,
Ce-așteaptă milă pentru acel mult prea puțin
Și zilnic se întorc acasă cu sacoșa goală
Și, totuși, cu speranța ajutorului divin…
.
Dar Dumnezeu i-a cam uitat, drept amăgire
Le-a dat doar licărirea vieții muribunde,
Poate că toți vor fi salvați prin mântuire
Cu-o viață mai de Om în lumea cea de umbre…
.
Toți s-au căit chiar pentru fapte necomise
Și foame-au îndurat, boli, frig și umilință,
Durererea surdă a speranțelor ucise…
Abia le-a mai rămăs o brumă de credință.
Iudele
Așa-i detest pe mulți, pe unii
Fără cuvânt și demnitate,
Amarnici slujnici ai minciunii
Rânjind cu fețele crispate.
.
Când îți vorbesc parșiv, mieroși
Ca șerpii doar în vârful limbii,
Însă prin spate, dușmănoși,
Te-ar doborî la fel ca zimbrii.
.
Cel care viața ți-o-mpresoară
Tot sfredelind ca fierăstrăul
Din spate mușcă, te doboară,
Nu are scrupule, clămpăul .
.
Una îți spune, alta face,
Omul viclean demonizat,
Cu urăciunea-n sine zace
Ca putregaiul măcinat …
.
Nu le mai ajung arginții
Cei prin trădări agonisiți,
Ci își vor vinde și părinții
Când vor vedea că sunt faliți.
Gânduri
A mai căzut o lacrimă amară
În asfințitul muribund al serii,
Mă simt întemnițată în cămară,
Gânduri apasă sub masca tăcerii.
.
Am ochii obosiți și-ncercănați,
Mă amăgesc iar cu iluzii răvășite,
Toți prietenii s-au făcut uitați,
Mă sufoc de dor în hainele cernite.
.
Îmi dau fiorii umbre chinuite
Ce se strecoară-n somn de veghe,
De veșnicie sunt, se pare, pedepsite
Să bântuie în neagra-alba zeghe…
.
La miez de noapte sună orologiul,
Deja eram trezită, dar în agonie,
În lunga noapte am compus elogiul
Singurătăți-n timp și-n acronie…
Lasă un răspuns