Doar timpul…

Am vrut

Am vrut să fiu ce nu am fost,

Cum nici ce-a fost n-aș vrea să fie…

Dar străduințele n-au rost

Când doar mă strădui cu mânie.

.

Am vrut să am ce n-am avut

Și ce-am avut n-am prețuit,

Am dat speranțe cu-mprumut

Celor puțini ce m-au iubit.

.

Am vrut să dau ce nu am dat

Și vrând ca să dărui am primit

Tot ce n-am vrut și n-am sperat

Că  mi-ar putea fi dăruit…

.

Am vrut să chem ce n-am chemat

Dar m-au chemat cei nechemați,

Am fost de toți  sacrificat

De mamă, tată și de frați.

.

Am vrut să sper ce n-am sperat

Dar tot sperând mi-a trecut șansa,

Lui Dumnezeu m-am închinat,

M-a amăgit lungindu-mi transa…

.

Am vrut să văd ce n-am văzut

Dar tot văzând m-a amăgit

Când și  mai mult am decăzut

În  haosul nemărginit…

Sărmanii

Îi vezi ca pe umbre agale mergând

La pomană, cuminți, în rând șiruit

Pe străzi, sau pe-o bancă șezând

Ștergânu-și de lacrimi un chip chinuit…

.

Le-a mai trecut încă o zi impovărată,

Ei sunt sărmanii neglijați, uitați,

Prinși în durerea lor neconsolată,

De boală și de lispuri asaltați.

.

Li se citește disperarea inimii

Că nu au bani pentru o păine amărâtă

Și nici pe nimeni spre a-i compătimi,

Mă doare abandonul lor, mă întărâtă…

.

Mulți dintre ei s-au născut  înzestrați

Cu bunătate, cu înțelepciune și talente,

Se umilesc să strângă firmituri de la bogați

Ce nu-și încap în lux și chefuri opulente…

.

Se roagă-n gând să treacă iar o zi

Mai repede, să poată iar să doarmă,

Dar cu stomacul gol nu vor putea dormi,

Nici cu durerea care oasele le sfarmă.

.

S-au milogit destul la cei ce nu-i ascultă,

Fățarnicii îndestulați  și nesătui de-averi

Ce-n  josnicia lor pe cei sărmanii insultă

Și-i osândesc să rabde de foame și dureri

.

Pe ponosiții măcinați de lipsuri și de boală,

Ce-așteaptă milă pentru acel mult prea puțin

Și zilnic se întorc acasă cu sacoșa goală

Și, totuși, cu speranța ajutorului divin…

.

Dar Dumnezeu i-a cam uitat, drept amăgire

Le-a dat doar licărirea vieții muribunde,

Poate că toți vor fi salvați prin mântuire

Cu-o viață mai de Om în lumea cea de umbre…

.

Toți s-au căit chiar pentru fapte necomise

Și foame-au îndurat, boli, frig și umilință,

Durererea surdă a speranțelor ucise…

Abia le-a mai rămăs o brumă de credință.

Iudele

Așa-i detest pe mulți, pe unii

Fără cuvânt și demnitate,

Amarnici slujnici ai minciunii

Rânjind cu fețele crispate.

.

Când îți vorbesc parșiv, mieroși

Ca șerpii doar în vârful limbii,

Însă prin spate, dușmănoși,

Te-ar doborî la fel ca zimbrii.

.

Cel care viața ți-o-mpresoară

Tot sfredelind ca fierăstrăul

Din spate mușcă, te doboară,

Nu are scrupule, clămpăul .

.

Una îți spune, alta face,

Omul viclean demonizat,

Cu urăciunea-n sine zace

Ca putregaiul măcinat …

.

Nu le mai ajung arginții

Cei prin trădări agonisiți,

Ci își vor vinde și părinții

Când vor vedea că sunt faliți.

Gânduri

A mai căzut o lacrimă amară

În asfințitul muribund al serii,

Mă simt întemnițată în cămară,

Gânduri apasă sub masca tăcerii.

.

Am  ochii obosiți și-ncercănați,

Mă amăgesc iar cu iluzii răvășite,

Toți prietenii s-au făcut uitați,

Mă sufoc de dor în hainele cernite.

.

Îmi dau fiorii umbre chinuite

Ce se strecoară-n somn de veghe,

De veșnicie sunt, se pare, pedepsite

Să bântuie în neagra-alba zeghe…

.

La miez de noapte sună orologiul,

Deja eram trezită, dar în agonie,

În lunga noapte am compus elogiul

Singurătăți-n timp și-n acronie…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*