Mărul
Când fetica vru să plece,
Din grădina casei sale,
Un zefir prin păr îi trece
Şi-i aduce-un cânt în cale.
– Stai, copilă, stai cu mine!
Cântă pomul din livadă;
Tot ce am îţi aparţine!
Şi-i dădu un măr, dovadă.
Singur stau aici, cu dorul
Ce te cheamă zi şi noapte…
Glăsuieşte-n frunză mărul,
Ce trimite-n ramuri şoapte.
– Mărule, ce creşti spre soare,
Şi faci roade parfumate,
Sunt de-acum fetiţă mare,
Cu ghiozdan ce-l port în spate.
Mă grăbesc cu drag spre şcoală,
Să adun şi eu lumină!
Cum creşti tu pe verticală,
Vreau să cresc şi eu senină!
– Bine faci, copilă dragă,
Asta-i mare bucurie!
Dar pământul ce ne leagă,
Îmi dă doru-n ospeţie.
Școlărița
Școlărița Nicoleta
Este-n primul an de școală!
Părăsește bicicleta
Și pornește cu sfială.
Ajungând în curtea mare,
Întrebări își pune-o mie;
„Cine-i doamna-nvățătoare?
Cu colegii ce-o să fie…?
Ce secrete-or fi în carte?
Cum se scrie cu cerneală?
Dacă mama-i prea departe?
Dacă-o-ncearcă vreo răceală?”
Cu o voce-nălțătoare,
Sfielii puse căpătâi;
„Vă rog, doamna învățătoare,
Câți ani ține clasa-ntâi…?“
Cine sunt eu
Și ieri, și azi, și mâine, și oricând,
O frunză-am fost și sunt pe -acest pământ…
Desprinsă dintr-un pom în miez de iarnă,
Cu alte-ntr-un covor să se aștearnă.
Un vântuleț ce adia agale
M-a așezat pe apă, jos, în vale;
Cu alte frunze să călătoresc,
Și-am învățat cu ele să vorbesc.
Pe unda blândă care scaldă glia,
Am înțeles ce-nseamnă omenia!
Și-n mod firesc mi-a inundat ființa,
Iubirea pentru semeni și credința,
De sus, tot cerul mi-a trimis lumina,
Să scalde gândul, cugetul, inima;
Să reușesc la drum iar să pornesc,
Am învățat să scriu și să citesc.
Lăsam încet, în urma mea izvorul…
Mă însoțea pe cale aprig dorul…
De tot ce-a fost și n-are să mai fie;
Irepetabilă copilărie!
Tot frunză sunt, dar datu-mi-s-a
De-acuma să plutesc pe Visa!
Și printre sălcii tind să mă opresc
Vreo patru ani, aici să zăbovesc.
Aveam, ca ani, vreo zece împliniți
Și mă topeam de dorul de părinți!
Vă spun cinstit și fără de sfială:
Am prins aici un mare drag de școală!
Știam atunci când fost-am la răscruce,
Pe care val piciorul meu s-apuce;
Și m-am lăsat de vânt purtată lin,
În minunatul burg de pe Cibin,
M-am prins în joc, de mâini, cu noi surate
Și-am împletit cununi cu nestemate
Ce-nnobilau la început de vară
Elevii care-au fost odinioară,
Au încercat și ploi, și valuri
Să mă izbească-n iureș, lângă maluri;
Fragilă frunză, mi-am păstrat ființa,
Nu am permis să-mi clatine credința!
O clipă de răgaz mai am acum;
Privesc cu drag, în urmă, lungul drum…
Când calea se va încheia senină,
S-ajung din nou un mugur, în pomul din grădină…
Lasă un răspuns