Nu vreau să-mi etalez frustrarea sau neputinţa, sunt bine, iar sănătatea nu îmi dă semne de îngrijorare! Şi totuşi, aceste zile de autoizolare m-au făcut să-i mulţumesc încă o dată lui Dumnezeu, pentru că numai aşa am reuşit să fac un popas, să mă opresc din vârtejul vieţii în care ajunsesem, cu voie sau fără de voie, o sclavă. Încorsetată de problemele de zi cu zi, uneori nici oglinda nu mă mai suporta, ne priveam reciproc cu milă. Eu nu îmi mai zăream chipul la fel de tânăr şi zâmbitor, iar ea, oglinda, mă privea până în adâncul sufletului, divizat şi aşa în particule de neputinţă, dor, iubire şi lista, în mintea mea, continuă. Eram un robot împărţindu-mi timpul tuturora şi foarte puţin pentru mine.
Fără carneţel şi creion, am trecut în revistă viaţa trăită haotic, am fost un tăvălug parcurgând necazuri şi bucurii. Am plâns, am râs, de cele mai multe ori am ajutat necondiţionat prietenii sau pe cei care-i numeam „ai mei”, familia. Mă autointitulam „Învingătoarea” fără să dau importanţă anotimpurilor. Acum, în aceste zile cumplite pentru mapamond, am tras o linie imaginară eului meu, cu ochii minţii am văzut un tablou colorat, ce-i drept mai mult gri, decât roz, dar m-am declarat mulţumită. Moral nu am rămas datoare nimănui, dar în contul meu sunt foarte multe de recuperat. Visele s-au transformat în dorinţe, le-am scris cu grijă pe o coală de hârtie şi am ascuns-o într-un bloc de desen. Da, păstrez câteva lucruri din copilăria mea, comoara sufletului, cum o numesc, asta conţine; o rochiţă creată de bunica pentru aniversarea celor doi ani, un botoş de când aveam doar nouă luni, făcând primi paşi în viată, şi câteva caiete, diplome şi un bloc de desen. Bunica îmi spunea adesea; „copila mea, cu nobleţea te naşti, caracterul ţi-l defineşti prin cunoaştere”. Învăţătura însemna pentru ea cunoaşterea.
I-am urmat sfatul, dar ce nu mi-a spus bunica atunci a fost că acea cunoaştere nu se referea strict la studii, se referea şi la atenţia pe care trebuia să o acord oamenilor. Acea iubire necondiţionată pentru cei dragi avea să mă coste foarte mult, dar nu bani, ci timp şi sentimente, transformate ulterior în regrete.
Acum, ca şi atunci, aceiaşi oameni, dar cu un plus de inteligenţă, perfidă şi interesată, au zdruncinat în sufletul meu încrederea, loialitatea, precum un cutremur de 10 grade pe scara Richter.
În aceste zile de izolare, sunt anumite interdicţii, dar nimănui nu i se interzice convorbirea telefonică, poate că judec greşit, poate că pretenţiile mele au crescut odată cu maturitatea, dar din câte ştiu libertatea cuvântului nu este îngrădită. Nu vreau recunoştinţă, însă privind peste umăr îmi revăd cei mai frumoşi ani, acum conştientizez că am trăit pentru alţii, consolându-mă cu ideea că, făcând bine aproapelui, am bifat o bătălie câştigată ca fiind a mea. Greşit!
M-am lăsat folosită, veghind pe treptele spitalelor persoane pe care atunci le numeam dragi, suferind odată cu ele şi dăruindu-le mai mult decât timpul meu, dăruindu-le lacrimile de compasiune, mult prea preţioase acum, din puţinul pe care-l aveam.
Concedii ratate, nopţi nedormite, cheltuieli din salariu, toate dăruite din suflet cu sufletul meu, fără a primi nici măcar un simplu mulţumesc.
În aceste zile, am avut timp să meditez, să vărs lacrimi pentru fiecare ştire de la TV, când o bunică sau un cadru medical au pierdut lupta cu viaţa. Am avut timp pentru visele mele, pentru oglinda pe care vreau să o recuceresc, aşa încât să devenim prietene şi, cel mai important, am avut timp să gândesc. Da, mi-am făcut curăţenie în agenda telefonică, în cămară şi în şifonier. Îmi voi schimba stilul de viaţă, voi încerca să fac mai mult sport, chiar şi prin simple plimbări în parc. Voi umbla desculţă prin iarbă, ultima dată când am făcut-o eram o copilă, mă voi împăca şi cu trecutul şi voi încerca o nouă legătură cu prezentul. Eu sunt singura care contează, îmi voi trăi viaţa fără compromisuri, voi zâmbi mai des şi voi face tot ce mă va bucura, am o singură viaţă şi, începând de astăzi, am un singur ţel, voi lupta pentru ea.
Lasă un răspuns