„Paşi pe caldarâm, vol. 1 – De la Pace la Diktat (1815-Viena 1940)”

Acest volum, croit pentru spațiul tipografic, prezintă interes deoarece adaugă argumente specifice, care dau strălucire locurilor, adesea uitate de lume, sau oricum necunoscute la nivel mare. Pentru vestul Transilvaniei, cartea aduce în actualitate informații care ar putea fi valorificate, pentru importanța lor de detaliu, în cercetări monografice locale. Pentru că totul se leagă, asemenea urmelor rămase pe caldarâm, exemplificările pot fi considerate adevărate moșteniri de patrimoniu. Multe și prețioase informații completează și istoria locală sătmăreană. Intenția noastră a fost aceea de a încrusta, în scoarța memoriei istoriei, fapte memorabile, scoase din negura uitării. Am exemplificat aspecte relevante ale spiritului locului, racordate la istoria națională și a românilor ardeleni, cu acele conexiuni comune cu ale austriecilor, ungurilor, sașilor, și altor neamuri din spațiul geografic de românitate al Transilvaniei.

Întinderea tematică, nu analizează exhaustiv perioada de la Pace la Diktat (Viena 1815-1940), doar punctează momente de referință din istoria românilor trăitori în imperiul habsburgic, austro-ungar, regatul României Mari, și Ungaria sub administrația lui Horthy. Încrustările istorice au totuși semnificația (ca borne de referință) luptei continue pentru realizarea idealului național de unitate. După cum nici în trecut -, diferendele de vecinătate sau/și de conviețuire (uneori pașnice, alteori conflictual-războinice), dintre români și unguri, nu au fost definitiv soluționate, și pe deplin clarificate, spre limpezirea perspectivelor de viitor, nici noi nu ne facem iluzia că vor face altceva decât gestul firesc de actualizare a momentelor decizive, care puteau fi potrivite pentru o pace durabilă, dar ratate, dintr-o insistentă și statornică încăpățânare tradițională ungurească. Românii fiind mereu nevoiți a încerca împăcarea cu trecutul.

E obiceiul ca atunci când porneşti o rublică într-o revistă, cum este cazul nostru, – „Încrustări istorice” – să o călăuzeşti cu o explicaţie sau cu un program: Dialog și armonie ar fi deviza de drum bun. Nu vrem să ne exagerăm nici puterile, nici promisiunile. Începem acest demers publicistic, având ca prim gând de acțiune conştiinţa faptul că primul rod va fi aproape de tot de cititori și de îmbogăţirea cunoștințelor lor, chiar de la primul material. Nu vrem să spunem ce se cunoaște. Vrem să adăugăm la cunoaștere. În ziua de astăzi, în care atâţia umblă după o pradă de glorie, – mai trebuie să fie şi dintre aceia pentru care adevărului istoric nu are preț. Și vrem a așeza în această panoplie și numele nostru, de copil crescut, școlit și care a dobândit primul buletin pe meleaguri carei-ene. Demersul nostru se întemeiază pe faptul că în trecut, românii au avut conducători care au strălucit, soli care au murit în luptă dreaptă pentru egala îndreptățire, alţii au ajuns miniştri, ori politicieni călăuzitori și mulţi alții care i-au urmat și despre care mai că nu s-a scris. Lor, celor mulți, le vom îngroșa rolul spre a rămâne, asemenea faptelor lor: nemuritori.

În România Centenară, în care conviețuim împreună și la fundamentul căreia dorim să așezăm o nouă temelie, e o datorie să încercăm a face să apară, fie și într-o gazetă de provincie, cum este și Buletinul de Carei – gazetă cel puţin tot atât de bună pe cât respect, sprijin și încurajare capătă de la autoritatea locală și public – o rublică care să nu tulbure buna conviețuire, dar care să releve doar Adevărul istoric. Vor fi și materiale critice, uneori revoltătoarele fapte petrecute, în timp, între români și unguri. Dar și acestea trebuie cunoscute, cu surse și argumente provenite din ambele tabere angajate în conflict, cu documente, impresii, mărturii dar care să arate Adevărul oricât de dur ar fi, pentru ca fapte reprobabile să nu se mai petreacă nicicând.

Vor fi oare lanţurile nevoilor materiale de azi rupte ori o și mai mare piedecă decât ne imaginăm? Oricum ar fi, Adevărul trebuie exprimat pe înțelesul tuturor, în întregime. Considerăm că stă în puterea noastră, a celor de astăzi, să arătăm că suntem la înălţimea faptelor acelora care au amuţit în mormânt, iar în locul lor, generațiile următoare, au răspuns: Prezent!, Mort Pentru Patrie!. Pe drumul, poteca, cărarea acestor „Încrustări istorice” în buletindecarei, în mod fatal, fiecare cititor e răzleţ şi izolat. Doar el cu aceste răbojuri istorice. Drumul spre lectură e deschis – altul pentru fiecare, şi înţelegem a recunoaşte, de la primul pas, că fiecare va ajunge acolo unde puterile sale sunt în stare să-l ducă. Obișnuiţii drumeţi în istorie au de acum o traistă cu învățături (merinde) pentru ei.

M-am născut în satul Răduleşti, întemeiat de bunicii mei în 1928 (împroprietăriţi după reforma agrară din 1921, ca mulţi unguri, de altfel) cunosc, ştiu şi am simţit de mic copil, ce au însemnat grofii mai mici ai locului. M-am înarmat cu spiritul lui Ștefan cel Mare, la C-lung Moldovenesc, cu biruinţa lui Mihai Viteazul (am reuşit şi prin strădanie proprie, sa-l punem în Piaţa Unirii din Oradiei), apoi cu duhul lui Iancu – sa dăm ora exactă pe marşul lui, pe Crişul Repede, să fiu mândru că generalul Georgescu P. Ion, la comemorarea a 50 de ani a morţii Luceafărului (1939), să scrie cu 10.000 de brazi numele Eminescu, la Raşca, Seini, şi în fine, de la Oradea, unde a debutat în Familia lui Vulcan, să-i ducem bustul la Budapesta, la Centru Cultural Român. Firesc era să fie şi pe ultima brazdă, la Carei, acolo unde generalul Traian Moşoiu l-a făcut prizonier pe unul din apărătorii şi promotorii bolşevismului ungar, în 1919, colonelul Karol Kratochwil.

Sunt trist ca și Dvs. pentru că nimeni din oficialii, de la care spuneaţi că aveţi sprijin financiar, Consiliul Local Carei, n-a fost acolo. Ruşine pentru primar! No, că nu-i bai! Şocul îl va avea mai mare, când va constata cât de mic e pe lângă cel de pe soclu. Apoi să ştiţi că tot noi suntem de vină. Sâc! Ați reuşit, stimată doamnă, un lucru minunat. Să dea Domnul să visaţi şi să vi se împlinească şi altele, şi mai mari. Îndatorată recunoştinţă distinsă Doamnă. N-am văzut atâta flore românească la un loc decât în poze şi festivaluri folclorice. Nu băgaţi de seamă contra-manifertaţia cu balul strugurilor din Foieni, caci şi calul înştruţat cu piros, féhér, zöld, (roşu, alb, verde) a bălegat de lehamitea celor ce l-au înhămat. Admiraţia mea, pentru opera durată, e una de: jos pălăria! Va rog să o luaţi ca pe o constatare, nu ca pe un compliment. Din partea mea un ostăşesc Onor!”. Iată câteva motive să mă întorc acasă, să dau o mână de ajutor românilor ce n-au nici astăzi cui să se plângă de trufia grofească ce e în stare să strivească identitatea conaţionalilor mei din Carei, judeţul Satu Mare, România – 2017!

Tematica volumului ne-a permis a introduce și unele informații de ordin sentimental-familial, cu referire la mărturii făcute de mama și fratele ei Vasile Buboi, fost sergent, comandant al cazematei 65 „Cogâlnic”, de pe linia fortificată de Vest (1940), pe care le-am verificat și confruntat cu documente de arhivă. Am încercat în acest mod să păstrez caracterul fidel al mărturiilor acelora care s-au confruntat cu realitățile din vremea atrocităților comise sub regimul administrației horthyste (1940-1944). Merită subliniat, de la început, și următorul fapt: bunicii și părinții mei, ardeleni de baștină, au trăit în timpul regimurilor austro-ungar, regal românesc, unguresc horthyst, și de democrație populară românească, fără ca să aibă abateri de la normele sociale, altele decât cele semnalate în capitolele cărții. Ei s-au „adaptat” condițiilor și au trăit în bună armonie cu vecinii lor, familii de unguri, sprijinindu-se și respectându-se ca oameni, chiar dacă nu vorbeau întotdeauna unul pe limba celuilalt. S-au bucurat și întristat împreună, după împrejurări.

Pentru a fi de folos în cercetările viitoare, am considerat necesar a acompania volumul cu un indice de nume, locuri și localități. Cartea este însoțită și de trimiteri la fonduri din Arhivele Militare Române și de la Budapesta, arhivele, bibliotecile și colecțiile din presa locală din Bihor, din valoroasele biblioteci digitale de la București Cluj-Napoca, Timișoara, Craiova și Iași, (cu fonduri documentare, de necuprins), pe care le-am cercetat. Și lucrările din biblioteca personală, cu autograful autorilor, le recomand cercetătorilor. Din multitudinea surselor folosite am întocmit o listă selectivă, orientativă (la subsolul paginii) specifice pentru trecutul istoric al nord-vestului României.

Multe sunt adevărurile rostite în timp printre care valabilă este și reflecția potrivit căreia cel care privește spre viitor trebuie să cunoască bine trecutul. Îndemnat și de multele întrebări ridicate de interlocutori, și altele pe care mi le-am pus în decursul anilor de cercetare a trecutului, am constatat că rămâneau fără răspunsuri, temeinic argumentate, câteva aspecte cu privire la poziția românilor trăitori în Transilvania, autonomă, sau inclusă în imperiul austro-ungar, din ultimele două secole. Așa am ajuns să port „pașii pe caldarâmul” istoric al înaintașilor, să le cunosc preocupările cotidiene și relațiile de bună vecinătate, ori politice, raportate la societatea, în care încercau a supraviețui individual și ca etnie onorabilă, ieșită din iobăgie, dar ținută totuși în robie legislativă, cu larg spectru: social, politic, cultural-educativ și religios.

Cunoașterea politicilor oficiale reprezintă un domeniu aparte deoarece acestea determină, schimbă sau repetă, comportamente individuale și de grup. Constatăm că unele dintre evenimente au fost derulate și reluate apoi peste „capul poporului” român. Adică, pentru atingerea scopului și intereselor lor, ungurii își arogau „drepturi istorice”, măsluite și cu „noblețe” ticluite. Pentru înlăturarea acestor stări de lucruri s-au jertfit generații de români ardeleni. Momente ale evoluției societății, parcurse în contextul dezvoltării Europei, de la Pacea din 1815, trecute prin Pacea de la Trianon și apoi la Diktatul de la Viena 1940, le-am surprins prin câteva repere, onorante pentru românii ardeleni, duse independent sau/și în conlucrare cu frații din celelalte provincii în parcursul lor istoric pentru unitate națională, ca o constantă caracteristică a perioadei de referință studiate.

Pe meleaguri ardelene conviețuirea a fost tulburată de mișcări agitatoare de spirite, care nu țineau seama de învățătura creștină a iubirii aproapelui. Acest dar a fost rânduit cu rost de Marele Creator universal. Cu toată evidența crengii comune de descendență arpadiano-menumorută, și a familiilor mixte existente în Ardeal, dovedită și scriptic prin cronicile maghiare, care dau o adâncă semnificație în realitate acestui sentiment uman al respectului și bunei vecinătăți, concluzia rezultată din cântărirea evenimentelor, se îndreaptă spre esențial: armonia rămâne un deziderat de viitor. Pretinsă superioritatea culturală ungurească nu are acoperire decât în trufie. Stadiul lor de evoluție spirituală a rămas la prima treaptă a iubiri, numai de sine, și puțin urcată cea de-a doua treaptă: iubirea familiei. Apoi în treptele celelalte ale iubirii oamenilor, până la iubirea lui Dumnezeu și a Patriei, ei sunt absurd călăuziți unidirecțional numai de sentimente ungurești sau maghiarizate. Armonia din tot și toate lipsește, în cazul ungurilor, cauza fiind firea lor cultivată în acest sens, dar fără un folos real pentru națiunea maghiară.

Valoarea supremă a iubirii este dată de libertatea umană, pe care în decursul veacurilor ungurii au reclamat-o doar pentru ei. Fiind prea puțini numeric, pentru a putea stăpâni toate etniile din jurul lor, au căutat mereu alianțe, cu ajutorul cărora să își realizeze obiectivele. Așa au înțeles și aplicarea libertății de conștiință ceea ce rezultă și din maniera impunerii religiei calvino-ortodoxe ungurești. Libertatea de a alege au exprimat-o „optanții” de după Trianon, și alții de dată mai recentă, prin dubla cetățenie, pentru a nu se simți „străini” în patria al cărei origini le revendică, deși ca cetățeni liberi ai Patriei române au doar drepturi, cu îndatoriri nu prea sunt obligați. Într-o asemenea paradigmă, oscilând în opțiuni, unii, au fost „trădători” complotiști împotriva statului român (vezi studiile complotul de la Oradea, din 1919-1920, sau complotul nucleului de la Oradea – 1939), cu comportament inuman (vezi studiile și documentele dincolo de linia de demarcație, și atrocitățile sub administrație Horthystă).

Istoria României nu se cunoaște în Europa de Vest și în lume, ori nu se dorește. Oricum milenara ei bogăție culturală și spirituală nu se vrea a fi cunoscută. În plus, propaganda maghiară, din SUA în mod deosebit, se bazează pe milioanele de dolari investiți, care finanțează edituri și opinii la București, adevăruri susținute de fapte. În timp ce în Elveția, un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) susținea aberația că: „Transilvania a apărut în secolul XIII” și un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) spunea că: „poporul român a dispărut timp de 1000 de ani ca să reapară, ca prin miracol, în secolul XIV”!, se impun replici științifice, răspândite în toate limbile pământului, în tiraj suficient. Iar ce publică unele edituri românești vom devoala.

Cu toate acestea, nimeni nu menționează că cea mai veche scriere din Europa a fost atestata arheologic, în 1961, în Transilvania, în satul Tărtăria (județul Alba), pe râul Mureș, de către profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afară de România, Tăblițele de la Tărtăria, datate 5.700 î.Ch., au făcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) și au creat dezbateri pe tot globul. Deci românii știau să scrie acum 7.000 de ani. În 2004, Marco Merlini ajungea la Cluj, unde se găsea inventarul descoperit la Tărtăria odată cu celebrele tăblițe. Celebrul profesor si arheolog italian Marco Merlini care scria: „La scrittura è nata in Europa” – 2004, este cel căruia îi datorăm datarea Tăblițelor de la Tărtăria, a căror vechime a fost stabilita la aproximativ 7.300 de ani, cu mult înainte ca sumerienii să existe!!! În acest inventar se aflau și piese osoase găsite împreună cu tăblițele. Cum tăblițele nu mai puteau fi datate, deoarece descoperitorul lor le-a ars, ca sa nu se deterioreze complet, Marco Merlini le solicita arheologilor din Cluj fragmente osoase găsite împreună cu tăblițele pentru a le testa cu Carbon 14.

Iată ce ne spune arheologul italian despre acest lucru: „Oasele, ca și tăblițele, sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Acum este momentul să dovedim că scrierea a început în Europa cu doua mii de ani înaintea Sumerului. În România, avem o comoara imensă, dar ea nu aparține numai României, ci întregii Europe. Tăblițele de la Tărtăria au peste 7.000 de ani vechime”. Esențialul însă nu este cunoscut publicului românesc, nici în ziua de astăzi, după circa 60 de ani, decât printr-un monument al tăblițelor și nu apare nici o informație despre ele în manualele școlare de istorie, enciclopedii sau tratate arheologice.

Reținem atenția asupra altui „detaliu” primordial, și anume că limba traco-dacică este cu mii de ani anterioară latinei (care apare abia în secolul VI î.Ch.) și că, în consecință, limba română nu se trage din latina, pentru că, deși din aceeași familie, exista istoric înaintea latinei, deci este o limba proto-latină. Acest aspect a fost întărit și de către oficiali de la Roma care susțineau, fără a detalia, că de fapt latina provenea din limba vorbită de strămoșii românilor. Latina se formase din etruscă și greacă, deși amândouă indo-europene, erau scrise cu un alfabet fenician, răspândit în lumea Mediteraneană a epocii. În plus, etruscii, ei înșiși, erau o branșă a celților, coborâți în sudul Alpilor în jur de 1200 î.Ch. La rândul lor, celții erau o branșa a tracilor care migrau spre vestul Europei, și erau numiți ca atare, adică traco-iliri, până în secolul VI î.Ch., când se deplasează din Noricum (Austria) spre Alpii elvețieni, unde se vor numi helveți. Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea, și însăși existenta poporului român dau de gândit.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*