Două teze sortite a se înfrunta…

După ce a luat la cunoştinţă de conţinutul Aide-mémoire-ului guvernului ungar din 7 august 1940 prin care se arăta că „Ungaria n-a renunțat niciodată la recuperarea părților sale pe care România a pus mâna” „starea de lucruri creată în 1920 a fost considerată de toți ungurii ca provizorie și că nu va fi pace și înțelegere sinceră între Ungaria și România fără rezolvarea problemelor teritoriale”, „o stăpânire de 20 de ani nu se poate compara cu o posesiune milenară” etc., guvernul român întocmeşte propriul său document de răspuns, care avea să stârnească… entuziasmul Executivului de la Budapesta.

Fără a combate în vreun fel netemeinicia cererilor revizioniste ale guvernului ungar, guvernul român apreciază că Ungaria urmărea „o prietenie sinceră și o colaborare strânsă între cele două țări”, că aceasta corespundea „întru-totul sentimentelor și intențiunilor” sale, că „ar fi foarte fericit să ajungă la o înțelegere amicală cu guvernul ungar care ar putea fi punctul de plecare pentru o colaborare infinit salutară pentru cele două nații a căror soartă este strâns legată prin poziția lor geopolitică”, că „împărtășește părerea că problema existentă între cele două state trebuie reglementată în mod amical, fără tergiversări și în cel mai scurt timp pentru că crede că starea de nervozitate de cele două părți ale frontierei nu trebuie să continue la infinit”.

În condiții normale aceste precizări erau fireşti. Nu însă și în contextul în care guvernul ungar îi ceruse să renunțe la unele părți din trupul țării, făcându-i cunoscut că urma să-i aducă la cunoștință „noua linie de frontieră”.

În continuarea documentului de răspuns, guvernul român își făcea cunoscută poziția în vederea soluționării crizei, însistând asupra schimbului de populaţie şi a unor modificări de frontieră: „Noi credem că scopul care este natural să fie urmărit de cele două părți este de a rezolva în mod radical chestiunea minorităților naționale și de a pune cele două state ale noastre în situațiunea de a fi cât mai omogene din punct de vedere etnic, cuprinzând în limitele frontierelor lor cel mai mare număr posibil de conaționali. În acest scop, schimbul de populație – guvernul ungar are în vedere el însuși aceasta în Aide-mémoire-ul său – pare a fi nu numai o măsură eficace, ci atât de important că domină chiar și chestunile teritoriale, în sensul că acestea din urmă trebuie să se pună în mod logic numai în funcție de chestiunile schimbului de populație. Cu alte cuvinte, noi credem că deplasarea de frontieră nu poate fi oportună decât în măsura în care poate mări spațiul vital al statelor care au de repatriat în cadrul lor teritorial conaționali care s-ar afla în cadrul teritorial al altui stat. Sperăm ca acest principiu, care joacă vădit în favoarea Ungariei – căci ungurii actualmente în România reprezintă un număr mult mai important decât românii din Ungaria – va fi luat în considerare de guvernul ungar. Sugerând acest principiu nu credem că este de natură a ne angaja în târguială sau prelungirea negocierilor, ceea ce nu ar fi în intenția guvernului român. Dimpotrivă, credem că plecând de la acest principiu se va putea ajunge destul de repede de a-i da o expresie concretă care – în definitiv – se va întemeia și pe nevoia reală a fiecărui stat de a cuprinde între fruntariile sale pe toți conaționalii săi și – în măsura posibilului – pe nimeni altul decât conaționalii săi”.

Valer Pop consideră că prin acest schimb de documente s-au clarificat ,,cele două teze care erau sortite să se înfrunte:

– Guvernul ungar, întemeindu-se pe un litigiu teritorial, s-a pronunţat pentru un compromis teritorial, urmând a propune o nouă linie de frontieră – reprezentând ultima limită a concesiunilor din partea Ungariei – asupra căreia nu înţelegea să mai discute sau să se târguiască. O dată cu această frontieră acceptată de România se puteau discuta şi reglementarea schimbului de populaţie şi toate celelalte consecinţe rezultând din acest compromis teritorial.

– Guvernul român, lăsând să se subînţeleagă că că nu recunoaşte existenţa unui litigiu teritorial, s-a fixat asupra unei soluţii cu caracter etnic, adică omogenizarea naţională a celor două state prin schimb de populaţie, admiţând oportunitatea deplasării de frontieră numai în funcţie şi drept conesecinţă logică a schimbului de populaţie”.

Prin urmare, niciun oficial român nu a înţeles (sau nu a vrut să înţeleagă) că unguri (sprijiniţi de germani şi italieni) doreau o cedare masivă de teritoriu şi nu ajustări de frontieră.

Încercând să forţeze mâna Italiei, guvernul ungar cere lui Szabó László, ambasadorul ungar la Roma, să comunice guvernului italian că deoarece „Ungaria nu era capabilă să lupte concomitent pe două fronturi” era recomandabil ca problema română să fie rezolvată cât mai urgent posibil, în mod definitiv sau provizoriu, dar într-un mod favorabil guvernului ungar, pentru ca acesta să-şi poată muta unităţile militare de la frontiera româno-ungară, aruncându-le împotriva Iugoslaviei”.

Galeazzo Ciano răspunde că deşi atacul împotriva Iugoslaviei „nu este de actualitate” consideră ideile ungare „în general bune” şi că le va transmite lui Mussolini”. Informat de Alexandru Romalo că germanii au sfătuit „să terminăm cât mai repede cu bulgarii”, Mihail Manoilescu propune lui Ivan Popov (prin Eugen Filotti) să se întâlnească pe un vapor pe Dunăre, dar Ministrul bulgar de Externe refuză.

Încrezător în împlinirea năzuinţelor bulgare, ziarul „Mir” consemnează: „La teritoriile bulgăreşti se va alipi din nou o parte din pământul său. Rusia şi România au dat exemplu de posibilă rezolvare pe cale paşnică a problemelor internaţionale. Din simbol al durerii, Dobrogea va deveni din nou legătura între cele două popoare vecine”.

Anticipând cedarea Cadrilaterului, autoritățile militare române întocmesc un studiu privind retragerea trupelor.

Conducătorii „Mişcării generaţiei tinere din Ardeal şi Banat” încearcă să publice în „Universul” un manifest intitulat „Ardealul nu se dă !”, semnat de circa 2.000 de persoane. Cenzurat, conţinutul lui a fost consemnat doar în arhive. La întrebarea: „Se poate ciunti trupul Ardealului?”, semnatarii răspundeau: „Întrebaţi pe Horia şi Iancu, întrebaţi miile de mucenici, de eroi care frământau sângele lor fierbinte cu acest pământ românesc, întrebaţi masele de ţărani şi lucrători care cu sudoarea frunţii lor ne dau pâinea de fiecare zi, întrebaţi generaţiile viitoare, întrebaţi munţiii şi văile şi toate au să răspundă, cu glas de tunet, care va zgudui temeliile cerului: Nu ! Ardealul nu se dă ! Stăm gata de luptă!”.

O stare de spirit asemănătoare se constata şi în rândul militarilor din zona Turda, care nu doreau „a se retrage niciun pas de pe poziţie”. „Orice ordin vor primi ei vor rezista oricărei tentative de invazie ungară” – informa prefectul judeţului.

Ion Gigurtu, prim-ministru, și Mihail Manoilescu, ministru de Externe, convoacă pe ministrul bulgar la București căruia îi declară: „Noi considerăm Cadrilaterul în această clipă, după recomandarea cu caracter de quasi arbitraj a Führer-ului ca fiind deja retrocedat Bulgariei și formulăm problema invers, și anume, dacă bulgarii înţeleg să dea un gaj de prietenie pentru noi lăsându-ne o porţiune din Cadrilater (Silistra și Coasta, inclusiv Balcicul), atrăgând atenţia că preferinţa noastră merge spre Coastă cu Balcicul. Dacă Bulgaria nu cedează nimic din poziţia pe care o are graţie unei conjuncturi, tot o conjunctură poate într-o zi să schimbe situaţia”.

Prin urmare, facem cum a zis Führer-ul, dar… mai lăsaţi-ne şi nouă ceva!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*