Nunţile de demult…

Ce comoară minunată de obiceiuri de nuntă a adunat marele folclorist şi academician bucovinean Simion Florea Marian (1847-1907), la iniţiativa Academiei Române din 1885. Se vede că am avut odinioară oameni mari şi o ţară nedebusolată, care ştia ce vrea, ştia care-i erau reperele şi rostul. Şi a vrut ea, această ţară minunată, să ştie ce obiceiuri de nuntă sunt în toate ţinuturile sale, inclusiv şi în cele încă neunite cu Patria Mamă, obiceiuri încadrate chiar în lumea vechilor romani şi a popoarelor neolatine, dar şi a popoarelor vecine: slavi, greci, unguri, albanezi. Aşa a organizat ţara-ţară, respectiv Academia Română, un concurs pe această temă, punând la bătaie 5000 de lei. De precizat că nu a pus la bătaie această sumă pentru a se pierde pe drum în buzunarele vreunui politician deştept, ca astăzi, ci pentru o minune de vis românesc de a vedea cuprinse în paginile unui volum aceste tezaure de suflet ale dăinuirii noastre prin istorie. Şi Simion Florea Marian a realizat acest mare vis. În treacă fie spus, trebuie să adunăm într-o carte toate astfel de mari vise realizate de vrednicia românească prin vremi. Astăzi, din păcate, nu mai avem vise, doar lacomi de avere politicieni de-ai noştri şi firme străine care să obţină venituri uriaşe pe seama poprului român manufacturier şi proletar.

Urmărind lucrarea vrednicului de amintire Simion Florea Marian (în continuare: SFM), să vedem care erau obiceiurile la nunţi şi în satul copilăriei mele, prin ochii şi sufletul copilului de atunci. Scopul căsătoriei era, într-adevăr, întemeierea unei familii care să ducă mai departe zestrea părinţilor şi perechea să aibă urmaşi. Şi la noi, fetele se măritau în floarea vârstei, pentru a nu li se zice fete bătrâne. Când eram mic, am asistat la nunţi fastuoase, când mirii veneau la biserică şi miresele erau toate minunate, mândre şi tinere. Auzeam că se mărită fata cuiva cu ficiorul lui cutare din sat. Sau că se însoară ficiorul lui cutare cu fata cuiva. Sau că Iuănu lui X vrea să ieie/o luat pe Ana lui Y. A lua ţinea loc de a se căsători. Cum, fiind mic, priveam nunta ca pe un spectacol, totul era pentru mine o înţelegere socială între familii, nu vedeam şi încă nu intuiam deloc vreun rol al iubirii în această „afacere”. Dar, cu siguranţă, până a se ajunge la acest “spectacol”, iubirea a ţesut deja aproape totul, ca hotărâre definitivă, între cei doi miri. Din păcate, nu ştiu să fi fost drame mari, când iubita sau iubitul să fi fost obligată/obligat să ia pe altcineva, din interese materiale de zestre sau din alte motive. Eu tare mă temeam ca surorile mele mai mari să nu rămână mult timp nemăritate şi să li se zică „fete bătrâne”, mai ales că aveau în cercul lor de prietene pe unele pe care eu, în gândul meu, le consideram fete bătrâne, deşi erau frumoase, harnice şi îmbrăcate foarte frumos când veneau la noi, duminica, pentru a merge toate „în sat”, împreună. Am trăit, aşadar, de mic, cu teama de gura satului. Dar am şi plâns amarnic când surorile s-au măritat şi au plecat de-acasă. Despre nepotrivirea dintre miri, după vârstă, sau după “apucături”, poporul a creat versuri minunate: „Eu o mân după surcele/ Ea mi-aduce viorele/Eu o mân după viţei/Ea mi-aduce clopoţei” (SFM).

Despre unii miri se spunea în sat la noi că „tare să vâjăsc”. (A se vâjâ, cuvânt de origine slavă = a se potrivi). Şi la noi, oamenii credeau în ursită şi ziceau: Cum le-a fost ursita!, sau că a fost cineva la ursitoare, ca să-şi vadă viitorul. Obiceiul de Anul Nou, cu Vergelul, când se puneau sub blide cărbune, piaptăn etc, şi care fete le descopereau li se zicea că vor avea mire negricios (cărbune), ori colţat (piaptăn), erau glume, prilej de veselie de An Nou. Cunosc ficiori care s-au însurat şi mai târziu, după mai mult timp de viaţă de holtei, şi au avut o căsnicie frumoasă, fiind „în rând cu uaminiii”. Îi vedeam pe câţiva feciori bătrâni, în copilărie, care aveau acest statut până am plecat eu la oraş, şi veneau „în sat” tot ca ficiorii tineri, cu muşcăţi şi măghiran la pălărie, se ţineau tot tineri, dar mi se păreau cam ridicoli şi mulţi îşi cam băteau joc de ei. Poporul zicea: „Frunză verde rujmărin/Rău îţi stă june bătrân” (SFM). Şi la noi se zicea despre cineva fecior bătrân cu flori la pălărie că „îi stă rău”. Interesantă această expresie de a-i “sta rău”. Era şi varianta că “Îi stă biniiie”. Cine nu realiza, din sat, că ceva „îi stă rău”, atunci era cam „bai cu el”, sau cu ea, pentru că era luat mereu în batjocură de cei tineri, mândri şi făloşi. Şi apoi, ce fată ar mai avea curajul „să vorbească” cu el, cel mereu batjocorit. Ziceau fetele despre feciorul bătrân că „nu-i ge sama me[a]”, samă însemnând în principal vârstă.

Auzeam pe unii oameni vorbind între ei că „Sâncem ge-o samă”, dar când ziceau fetele că nu-i de sama ei, cuvântul includea şi sensul de nepotrivire morală, psihică şi fizică, chiar de avere, nivel de cultură, de importanţă în sat, de judecată etc. „Dar dintr-al prinților șirag,/ Cîți au trecut al casei prag,/ De bună seamă cel mai drag/ A fost ales“, zice Coşbuc. Din popor este un vers de-a dreptul cutremurător: „Frunză verde lemn dubit/După ce-am îmbătrânit/Luam satul de-a lungu/De-a lungul şi de-a latu./Care mândră mă vedea/ Ca pe câini mă hicăia/Şi din gură că-mi zicea/Ce caţi bade pe-acolea,/ Că nu eşti de sama mea?”(SFM).

Am zis cutremurător, pentru că am păţit-o şi eu odată, „fecior bătrân”, să mă îndrăgostesc, nebuneşte, de o fată cu vreo treizeci de ani mai tânără decât mine. Dar totul a fost o iubire adevărată şi uriaşă din partea mea, prins în cursă de propria-mi inimă. Parcă şi Mircea Eliade şi Goethe s-au îndrăgostit bătrâni fiind. Atunci cum să nu te cutremuri de respingerea unei fete în mediul rural, ce drame mari vor fi trăit unii aşa-zis „feciori bătrâni”! Ştiu şi un caz tragic de la noi, când un fecior nu s-a putut însura cu o aleasă a inimii lui pentru că era săracă şi mamă-sa lui Iuăn nu l-a lăsat să o ia în căsătorie.

Mama mea a fost foarte afectată, pentru că Iuăn, care ne era vecin, „era tare ge treabă”, de o bunătate rară, o ajuta la făcut şi reparat gardul, la dus la moară, la grijit oile şi la alte lucrări grele. În general, aceste tragedii sunt cazuri foarte puţine în lumea satului nostru, care avea mii de locuitori în timpul copilăriei mele. Unii tineri au avut puterea să supravieţuiască. Atunci când i-am zis mamei ce-am păţit, cu iubirea mea disperată, mama m-a certat: „Aşa-ţi trebe, că de când ţ-am tot ceterat să te-nsori”.

Şi aici se potriveşte de minune un vers popular uluitor, care spune cam aşa, că o mamă de la toate te poate scoate, numai de la două lucruri în viaţă nu: de la drag şi de la moarte. Nu reţin exact versurile, dar sunt colosale, ca înţelepciune populară. Despre soarta feciorilor, este foarte hazlie observaţia lui Creangă: până la 20 de ani se însoară singuri, de la 20 la 25 îl însoară alţii, de la 25 la 30 îl însoară babele, iar „de la 30 de ani înainte, numai dracu-i vine de hac”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*