Cercetările arheologice, aflate în desfășurare la Mănăstirea Bistrița, au condus la descoperiri care plasează deja monumentul istoric din județul Neamț pe podiumul unicității din întreaga Moldovă. Echipa condusă de cercetătorul profesor-doctor Adrian Andrei Rusu se află în a doua campanie arheologică la mănăstire și a lucrat în condiții dificile din cauza ploilor abundente. A scos la lumină tezaure de ceramică și monedă, un turn abandonat, situat în vecinătatea actualului turn de poartă și un șanț cu palisadă, suprapus pe tot traseul de un zid de piatră. Vechiul zid de incintă, despre care nu știa nimeni, este situat între biserică și corpul nordic de chilii.
„Prima biserică a lui Alexandru cel Bun se poate foarte bine să fi fost întărită cu palisadă”, spune cercetătorul Adrian Andrei Rusu. „Este lucrul cel mai important, pentru că despre istoria fortificațiilor mănăstirești din Moldova aproape că nu știm mai nimic. Ceea ce știm despre ele sunt de fapt fazele târzii, în care arată ca niște castele, cu turnuri serioase de poartă, cu bastioane pe colțuri – ori asta este o primă soluție de fortificare. Iar zidul pe care l-am decoperit și care merge la întâlnire cu zidul care închide mănăstirea către sud, probabil că este de secol XVI, s-ar putea să fie ridicat de Alexandru Lăpușneanu. Palisada de lemn este dinainte de zid și e foarte important pentru că cei care au construit zidul au știut aliniamentul ăsta. O noutate s-ar putea să fie capătul conductelor de apă care veneau în mănăstire, direcția de curgere este pe lângă biserică, însă părintele a găsit sus în deal fragmente de conducte care sunt aproximativ pe aceeași linie”. În axul bisericii, pe latura nordică, este cripta pregătită pentru Elena Cuza, la care ea a renunțat în favoarea lui Nicu Albu. Cripta este goală acum, pentru că Nicu Albu a fost mutat în cimitir, cu tot cu lespedea funerară și gardul de metal. În incintă există, însă, mai multe locuri în care au fost morminte, începând cu groapa comunitară descoperită la precedenta campanie. Acum au mai fost descoperite două morminte în dreptul turnului lui Ștefan – ambele cu inventar: un copil cu monedă și cineva, s-ar putea să fie și bărbat, cu un singur cercel foarte frumos. Și mai există cimitir în afară, în jurul turnului abandonat. Turnul abandonat are fundația jumătate în interior, jumătate în afara curtinei. A rămas neterminat, iar Rareș a ridicat turnul de poartă. Peste fundația turnului abandonat, în secolul XVIII, se pune curtina fundată jumătate pe turn, jumătate alături. „După ce apar fisuri foarte serioase pe curtină, vine Direcția monumentelor și zice că trebuie făcute subzidiri, încep să sape și să descopere morminte peste tot, și în interior și în exterior”, afirmă profesorul Rusu.
„Au procedat absolut aiuristic, adică au spart inclusiv fundația turnului vechi ca să facă subzidire. Ceea ce este nemaipomenit de interesant este faptul că structura de rezistență a turnului am găsit-o făcută cu tiranți, adică în miezul zidurilor care sunt de 2,90 metri grosime, a fost o rețea întreagă de bârne care a consolidat zidăria. Am găsit și șanțurile făcute de fosta Direcție a monumentelor istorice. Aici va fi o alee de vizitare pe care va fi marcată suprafața vechiului turn, iar părintele stareț este extraordinar în privința asta, nu îngăduie jumătăți de măsură, tot ce descoperim trebuie relevat. Doi meșteri lucrează pe turn de 3 săptămâni, în afara incintei, unde erau unele peste altele morminte foarte noi, unele nici măcar nu erau ocupate, altele erau făcute ca niște adăposturi antiatomice, cu betoane armate, au săpat în grosimea turnului, minerește, cu pickhammer-ul ca să-și facă loc. Și, căutând schelete, am găsit monedă de secol XVII”.
Una dintre descoperirile uimitoare și extrem de importante s-a făcut odată cu cercetarea perimetrului din preajma toaletei din afara incintei mănăstirii. Se pare că acolo a fost o groapă de aruncare a rebuturilor atelierelor de ceramică din mănăstire. Alături era o groapă plină cu fragmente de frescă, inclusiv o mare cantitate de frescă poleită cu aur. O parte din material este deja în restaurare și, într-o zi, toate piesele vor fi expuse în muzeul mănăstirii care va fi extins.
„Avem inscripții foarte interesante, cu litere chirilice, slavone, unele sunt nume, altele invocații religioase. Este o sinteză de artă Bizanț-Occident, pentru că sunt elemente care probabil vin de la genovezi, este o explozie, o feerie de material. Și ceea ce este important este că această fabrică se pare că n-a fost singura, probabil că la Putna a fost una similară, însă despre Putna știm foarte puține lucruri. Bistrița, la ora asta, bate orice din Moldova și ca tezaur, în ceramică mai ales, este unică, nu avem ceva similar găsit până acum în Moldova. Este pur și simplu de necrezut ce au putut face. Deja se conturează o serie de piese care ar putea să aparțină unei faze pre-ștefaniene. Numărul de boluri este de peste 300. Noi am găsit fragmente și rebuturi, vă dați seama ce cantitate s-a putut face? Sute s-au făcut aici”, a conchis profesorul Rusu. Starețul Luca Diaconu a concluzionat astfel: „După ce-o să fie coroborată cercetarea arheologică cu cercetarea arhivistică și istorică, tragem concluziile” În ținută de șantier, examinând cu ochi atent fragmentele ceramice, starețul Luca Diaconu nu s-a declarat surprins de descoperirile recente: „Bistrița este unică prin faptul că are 4 mari ctitori voievozi, din cei mai mari ai Moldovei, fondatorul Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu și de la toți mă așteptam să găsim, prin această cercetare, lucruri importante. Acum au fost depistate de domnul Adrian Rusu, sunt restaurate de doamna Olimpia Mureșan, de la Oradea și, după ce-or să fie restaurate, o să căutăm un specialist ca organizator de muzeu. Sunt multe piese deosebite și se conturează ipoteza că aici a fost un centru de olărit. Probabil că a fost o echipă de monahi, care a lucrat la acest atelier, pentru că sunt piese inscripționate și aceste inscripționări sunt de diferite mâini. Sunt piese luxoase, sunt piese mai puțin luxoase, smălțuite, este foarte posibil să fi fost o echipă de artiști, din care puteau să facă parte un maestru cu ucenici. Cât de importantă este această campanie vom spune la final, după toată cercetarea. Acum se face cercetarea arheologică. După ce-o să fie coroborată cu cercetarea arhivistică și istorică, tragem concluziile”. Dincolo de descoperirile de mare importanță, unele de natură să infirme ceea ce se știa până acum despre Mănăstirea Bistrița, biserica-monument poartă „pecetea” competenței fostei Direcții a monumentelor, desființată în anul 1977. Ploile care spală acoperișul din cupru se scurg pe contraforți și-i colorează, intens, în albastru. Și doar înlocuirea pietrei poate rezolva această problemă, care poate fi întâlnită la foarte multe mănăstiri din Moldova.
Mănăstirea Bistrița a fost zidită înainte de anul 1407 (prima atestare documentară) de către domnitorul Alexandru cel Bun al Moldovei (1400-1432), care a înzestrat-o cu sate, moșii și odoare scumpe. În anul 1498, Ștefan cel Mare a zidit aici un turn clopotniță, cu paraclis, închinat Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, cu o pictură în frescă de o mare valoare artistică și iconografică, care se păstrează până astăzi. În 1546, Petru Rareș a renovat mănăstirea și a construit un zid împrejurul ei. Tot el i-a dăruit satul Mojeștii cu tot cu venitul produs de acesta. La 1554, Alexandru Lăpușneanu a renovat mănăstirea complet.
Mănăstirea Bistrița este inclusă în Lista monumentelor istorice din România și are o foarte mare valoare istorică și arheologică. Este zidită în stil bizantin, bogat ornată, având ușa de la intrare păstrată din momentul construirii, fiind lucrată cu multă artă. Se remarcă icoana Sfintei Ana, mama Maicii Domnului. După tradiție, această icoană a fost dată ca „dar de patron” Doamnei Ana, soția lui Alexandru cel Bun, de către împărăteasa Irena (Ana), soția împăratului bizantin Manuil al II-lea Paleologul (1391-1425) și de Patriarhul Matei, ai Constantinopolului, în 1401. Ulterior, familia voievodală dăruiește icoana Sfintei Ana Mănăstirii Bistrița.
În biserica mănăstirii sunt înmormântați: Alexandru cel Bun, soția lui Ana, Alexandru – fiul lui Ștefan cel Mare, Chiajna – soția lui Ștefan Lăcustă, Anastasie – Mitropolitul Sucevei. Mănăstirile reprezintă cea mai importantă categorie a monumentelor ce au supraviețuit intemperiilor vremurilor, multe dintre ele fiind oglinzi ale epocilor trecute. În jurul mănăstirilor s-a dezvoltat atât viața religioasă a comunității cât și cultura națiunii. Ele, mănăstirile, mai pot ilustra și o dimensiune militară, multe dintre ele fiind adevărate cetăți și jucând un rol activ în sistemul defensiv al țării, având în vedere restricțiile impuse de dominația otomană mai ales după mijlocul secolului al XVI-lea.
Mănăstirile și schiturile construite de voievozi și boieri, înzestrate cu un bogat patrimoniu și importante privilegii, sunt depozitare ale unui bogat tezaur de cultură și civilizație românească. Mesajul istoric transpare din picturile murale, din pomelnicele străvechi păstrate, obiecte de cult, cărți tipărite, monumente funerare și inscripții în piatră, conservate, dar și în glorificarea voievozilor care le-au clădit, o parte a acestor monumente reprezentând un gest de mulțumire adus lui Dumnezeu pentru ajutorul în lupte. Unul din principalele monumente istorice, vatră de credință și de cultură românească, ostrov al evlaviei străbune, cu o existență de mai bine de șase sute de ani, adăpostind oseminte domnești și fapte de neuitat din istoria și viața spirituală a neamului nostru este și Mănăstirea Bistrița din Județul Neamț.
Ctitorie a patru voievozi mușatini, Alexandru cel Bun (1400-1432), Ștefan cel Mare (1457-1504), Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546) și Alexandru Lăpușneanu (1552-1561), Mănăstirea Bistrița este locul în care a fost creat cel mai vechi monument al culturii noastre medievale, și anume, Pomelnicul de la Bistrița. Acest pomelnic oferă cele mai interesante date despre începutul istoriei voievodale și bisericești din Moldova. Pomelnicul de la Bistrița arată că, pentru români, cultura nu poate fi despărțită de cult și, de fapt, cultul este rădăcina cea mai adâncă a culturii noastre. În jurul Bisericii s-a plămădit și s-a binecuvântat, s-a consolidat și s-a transfigurat cultura noastră și istoria. De aceea, Mănăstirea Bistrița este taină și simbol pentru istoria neamului nostru. Este taină și simbol al statorniciei noastre în credința, a îmbinării dintre cult și cultură, a legăturii dintre istorie și veșnicie. Cu toate că Mănăstirea Bistrița este una dintre ctitoriile cele mai de seamă ale Moldovei, ctitorie a patru domnitori, că are o vechime de mai bine de șase secole, că a avut un însemnat rol duhovnicesc și cultural, este cunoscută în mod nedrept de puțin.
Cercetǎrile arheologice întreprinse în anul 1972 în interiorul bisericii construitǎ de domnitorul Alexandru cel Bun, la mănăstirea Bistriţa, au dus la descoperirea unor vestigii din primul edificiu de cult. S-a constatat astfel cǎ o parte din dalele ce constituiau pavimentul bisericii erau din marmurǎ, decorate pe partea interioarǎ cu basoreliefuri de o mare varietate şi bogǎţie. S-au reconstituit 13 motive decorative şi un fragment dintr-o stelǎ comemorativǎ. Tehnica şi motivele decorative confirmǎ originea constantinopolitanǎ a constructorilor ca şi relaţiie culturale directe între Moldova lui Alexandru cel Bun şi Bizanţul Paléologilor. Studiile realizate de către istoricii Lia Bătrîna şi Adrian Bătrîna au putut elucida o parte din tainele acestor simboluri. Mănăstirea Bistrița, alături de alte mănăstiri și vechi locașuri de cult, este reprezentativă pentru istoria, arhitectura și arta feudală românească. Mănăstirea Bistrița, vechea ctitorie mușatină, este situată în partea de apus a Municipiului Piatra – Neamț, la 8 kilometri distanță, pe valea râului Bistrița, spre orașul Bicaz, în comuna Alexandru cel Bun. Ea străjuiește aici de peste șase veacuri ca o neclintită mărturie de credință, ca un odor de mare preț și turn de veghe al Moldovei, spre lauda lui Dumnezeu, spre mângâierea bunilor creștini și dăinuirea neamului românesc.
Lasă un răspuns