Poeme pe la tâmple…

Joc

Hai să caramelizăm luna!

Oare ce gust ar avea?

Ai muşcat tu, vreodată din ea?

Eu… da, în nopţile ce-mi picurau

Poeme pe la tâmple.

Nu-ţi face iluzii în privinţa gustului!

Nu se aseamănă cu nectarul mustului,

Nici cu o rodie coaptă,

Ci cu toate gusturile de-odată!

Da, ştiu, sunt lacomă!

Şi când vreau să iau prea mult,

Lăcomia mă vatămă

Dar am simţit acolo

Gustul… gustul tău

Şi de-atâta bine, parcă-mi era rău,

Căci voiam mai mult, cu tine

Toate încheieturile sufletului să-mi inund!

Ce straniu e jocul acesta,

Cum e omul, mereu sfâşiat

Între Cer şi Pământ…

Uneori e de-ajuns un cuvânt,

Să te-nalţi sau să cazi,

Să mănânci ţărână-n furtună

Sau iubirea… din bulgări de lună!

Fără scăpare

Se inserează peste noi

Cu lacrimi mari, din doi în doi,

Cu florile de caprifoi

Să îmi acoperi ochii goi!

.

Se inserează printre gene,

În sentimente şi în vene,

În ecuaţii, – aceleaşi scheme,

Îşi beau sentinţele alene.

.

Se inserează peste soare

Cu deziluzii în altare,

Cu-aceleaşi gratii de uitare,

Prin timpul fără de scăpare.

Elegie

Când gândurile tale mi se-mpletesc în păr
Ca valurile harpei în tainic arabesque,

Uite, mai am curajul şi voi mușca din Măr,
Din cruntul adevăr că încă te iubesc
Chiar dacă vine iarna cu vijelii în cuget,
Încărunţind copacii ce-ncovoiati aşteaptă
Ca semne de-ntrebare ce se împlantă-n suflet,
Ca setea şi răbdarea închise într-o piatră.
Când a secat fântâna de-atâta aşteptare,
Ştiam că te-i întoarce, pe umeri cu un cânt
De lebădă, de ghimpe, de sânge şi de sare.
Cu ochi cicatrizaţi ai stins lumina-n trup.

Doar inima-mi stigmată, se scurge peste lut…

Introspecţiile Evei

Se umple paharul tău, doamnă,

De-atâta infern şi nectar,

Pădurea-n incendii de toamnă,

Te-mbracă în roşu-pojar.

.

Se zbate Treimea în tine,

S-aline căderea dintâi,

Dar Mărul, în mâini de-ai mai ţine,

Ai şti să îţi spui, mai rămâi?

.

Ai face aceeaşi greşeală,

Sorbind din amarele văi,

Tu, Eva damnată, fatală,

Duci Lumea pe umerii tăi.

.

Ce grea-mpovărare te-apasă,

Dar poate c-aşa a fost scris,

Să nu fi în Eden mireasă,

Ci veşnicul fruct interzis.

.

Se umple paharul tău, doamnă,

Pădurea în iarnă-a apus,

Zăpada se cerne-n icoană,

Ca-n vis, drumul vieţii s-a scurs.

.

Chiar tu ai ales astă soartă,

De timp muritor, vinovat,

Şi doru-nvierii te ceartă,

Te-ntreb: oare, a meritat? 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*