Revoluțiile „culturale”: mișcarea americană actuală

Unii i-au spus „neo-marxism”, dar teremenul mi se pare inadecvat. Karl Marx a fost unul dintre marii epigoni hegelieni, gânditor de o anumită importanță, relativ greu de citit, iar marxismul o teorie amplu elaborată, care nu este la îndemâna oricui. Ar fi mai potrivit, cred, termenul de „neo-bolșevism” pentru a defini ce este cu adevărat actuala mișcare contestatară autodenumită „progresistă”, o mulțime furibundă și iconoclastă, despre care e îndoielnic că l-ar fi citit pe Marx, o gloată pornită pe dărâmarea guvernelor și pe detonarea culturii contemporane, în numele unor idei confuze, care nu ajuns încă să fie o ideologie unitară și coerentă.

„Progresismul” nu este nici socialism și nici neo-marxism, ci un avânt sincretic care preia involuntar defectele ambelor. De exemplu, revoluția culturală proletcultistă sovietică avea în centrul său conceptul Proletariatului pe post de Mesia, iar în neo-bolșevismul american contemporan dimensiunea mesianică este distribuită democratic asupra tuturor minorităților imaginabile: rasiale, sexuale, sociale. Fiecare minoritate se simte egal îndreptățită să caute să mântuiască lumea. Scopul este și aici, la fel ca și în celelalte „revoluții” de același gen, crearea unui „om nou”, atingerea idealului educativ al individului „liber”, în fapt un individ eliberat de sub autoritatea unei culturi consacrate de secole, cu o morală cristalizată în suveranism și tradiționalism. Bolșevismul vechi se declara anti-creștin, neo-bolșevismul de azi se vrea post-creștin. Omul nou „progresist”, un individ sustras normativității tradiționale, ar fi apoi ideal de manipulat. O sinteză sorosistă între gândirea lui Lenin și metodele lui Mao. Scopul este același: negarea întregii culturi existente.

Deși înrudită cu leninismul, proletcultismul și maoismul, actuala mișcare cu punctul de plecare în anti-rasism nu poate fi catalogată nici ca „neo-socialism”, pentru că – după cum arată Nathan Pinkoski – este diferită de socialismul european tradițional, în sensul că promotorii ei susțin ecologismul și sunt de acord cu majorările de taxe inclusiv pentru săraci, atâta timp cât rămân neatinse principiile „politicaly correctness”, ale „egalității de gen” și este păstrată deschiderea către „comunitatea L.G.B.T.” și imigranți. Vechiul bolșevism european a însemnat ura față de burghezie, față de clasa exploatatoare și contribuția lui Marx a fost să ridice această ură la rang de teorie, în timp ce acest neo-bolșevism american, deocamdată fără o teorie anume, înseamnă mai mult ura față de sine, față de propria națiune și față de propria cultură. Dușmanul de clasă nu mai este acuma burghezul exploatator, ci omul creștin, alb și căsătorit cu o femeie.

Lupta de clasă din marxism-leninism a devenit acuma o luptă împotriva majorității oamenilor albi și normali, pentru afirmarea oamenilor de culoare și a minorităților sexuale. Coroana de spini a suferinței suportată pe nedrept a trecut, pe nesimțite, de pe capul foștilor sclavi negri și al urmașilor lor de azi, pe capul homosexualilor și al lesbienilor. Dar oare eliminarea homofobiei și a prejudecăților rasiale va conduce automat la prosperitatea economică a acestor categorii, fără să fie nevoie de muncă din partea lor? Sau aceste categorii nu își pot atinge prin muncă proprie idealul prosperității economice în cadrele existente de viață familială, religioasă și de mentalitate? Oare minoritățile rasiale, odată privilegiate, nu se vor întoarce împotriva actualei majorități occidentale, practicând la rândul lor față de aceasta tot o formă de rasism, întoarsă pe dos? Și astfel, lupta de clasă de odinioară nu mai este azi împotriva clasei exploatatoare, ci împotriva clasei muncitoare.

După cum spuneam mai sus, actuala „revoluție culturală” a început în Statele Unite și are multe elemente în comun cu revoluția culturală stalinistă și cu cea maoistă. Totul a început în „cea mai avansată democrație din lume” cu ideologia numită „political correctess”. Originea noțiunii se află în pretenția justă a instanțelor de judecată ca, în fața lor, părțile să nu vorbească la adresa celeilalte folosind termeni denigratori. Apoi, treptat, Corectitudinea politică a ieșit din tribunale și s-a extins la relațiile umane în general, pretinzând ca oamenii să aibă grijă să nu se exprime în vreun fel în care să ofenseze pe cei care sunt dezavantajați sau discriminați. Ceea ce părea inițial o chestiune de bună creștere și de bun simț a degenerat în timp într-un fel primejdios. Cum știm noi că ne exprimăm părerile în așa fel încât să nu ofensăm pe nimeni? – decât spunând numai aceleași lucruri pe care le spun și alții și gândind numai la fel cum gândesc și alții, adică un fel de totalitarism incipient și inconștient. Sau, cel mai comod și profitabil: să spune și noi numai ce spun șefii și să gândim numai cum gândesc șefii.

Prin anii ’70 ai secolului trecut, s-a creat un curent de opinie în unele universități din S.U.A., care propunea un fel de „curățare a limbajului” după cum spunea scriitorul Matei Vișniec, adică eliminarea termenilor peiorativi la adresa unor grupuri minoritare (homosexuali, lesbiene, negri etc.). De exemplu, la cetățeanul de culoare, ca să nu-l jignești, să nu-i mai spui „negru”, ci afro „afro-american”, la femeia de serviciu să nu-i mai spui „femeie de serviciu”, ci „agent de întreținere a suprafețelor”, gunoierului să nu-i mai spui „garbage man”, ci „tehnician de igienizare”, gardianul de la pușcărie devine „agent al sistemului corecțional” etc. Până la un punct, chestiunea poate fi considerată ca una care ține de stupizenia umană și de umorul involuntar, dar gluma se termină repede și, pe nesimțite, recomandările cu privire la ce nu  trebuie să spunem devin interdicții sancționate prin hotărâri și regulamente, ironia poate deveni articol de lege penală, tactul comportamental față de minoritățile sexuale de exemplu devine obligația susținerii agresive a acestora în detrimentul majorității heterosexuale, reticența izvorâtă din bunul simț este transformată instituțional în cenzură brutală, fantezia în speță primește inconștient trăsături de paranoia.

Exemplele cenzurate se înmulțesc, fără ca nimeni să realizeze gravitatea instaurării unei cenzuri și autocenzuri. În urmă cu vreo zece ani, Parlamentul European a interzis, pentru toate limbile Europei, utilizarea în actele oficiale, în cazul femeilor, a titlurilor care indică starea civilă „doamnă” / „domnișoară”, pentru a nu ofensa persoanele din cealaltă categorie. În Canada s-a interzis amplasarea brazilor de Crăciun în locuri publice, chipurile spre a nu fi ultragiate sentimentele ne-creștinilor. În S.U.A., romanele lui Mark Twain au fost cenzurate retroactiv, după mai bine de un secol de la publicarea lor, prin înlocuirea unor cuvinte considerate ofensatoare. Celebrul film „Pe aripile vântului”a fost scos de la difuzare. Agențiilor de recrutare a forței de muncă li s-a interzis să mai afișeze anunțuri de genul „angajăm persoană de încredere” sau „harnică”, pentru a nu se simți discriminate persoanele din categoriile opuse. Mergând mai departe pe aceeași logică, a admira creația cuiva sau a acorda un premiu cuiva pentru o lucrare sunt lucruri care ar trebui interzise, pentru că promovează ideea de inegalitate între oameni, iar premierea ar însemna ofensarea celor rămași nepremiați. Bineînțeles, se pot cita foarte multe cazuri, care de care mai bizare, hilare sau doar extravagante, iar aceste cazuri sunt în continuă expansiune, până când gândirea liberă va fi prinsă complet și insesizabil în cămașa de forță a unei noi mentalități totalitare. Sau poate că tocmai asta se urmărește. În rezumat, se poate spune că „gândirea politică corectă este o formă de spălare a creierelor mai subtilă și mai perfidă decât ideologia comunistă”.

S-a motivat că anumite cuvinte care desemnează rasa sau etnia, cum ar fi „negru” sau „țigan”, ar fi rasiste și denigratoare, fără să se observe că nu există termeni denigratori în sine, ci numai în cadre contextuale și în legătură cu un set de fapte. Un termen care desemnază o rasă sau o etnie poate să devină denigrator sau peiorativ într-un interval oarecare de timp, în legătură cauzală nemijlocită cu moravurile rasei sau etniei. Degeaba schimbăm artificial termeni precum „negru” sau „țigan” cu „afro-american” sau „rrom”, dacă tiparele comportamentale ale persoanelor rămân neschimbate, pentru că și noii termeni de „afro-american” sau „rrom” se vor compromite repede și vor deveni și ei peiorativi. Este ca și cum, în loc să tratăm o boală, am schimba diagnosticul real cu un altul inventat, boala rămânând nevindecată.

Această dictatură la nivelul limbajului, respectiv corectitudinea politică împinsă până la paranoia, este climatul care a favorizat „revoluția culturală” din Occidentul contemporan. Pretențiile de „corectitudine politică” nu au făcut decât să traseze niște crevase adânci, în toate direcțiile, pe țesutul viu al spiritului comunitar. Au rezultat o mulțime de grupări tribale, separate unele de altele prin pretenții de nediscriminare reciprocă și care se privesc unele pe altele cu o latentă ostilitate reciprocă. Este vorba de o schizofrenie profundă în sens cultural. O astfel de falie de tip schizoid este cea creată în S.U.A. între albi și negri. Rasismul este o problemă veche în S.U.A., chiar de la constituirea acestei structuri federative și de la Războiul de Secesiune, iar pretențiile de „corectitudine politică” nu au calmat-o ci, dimpotrivă au catalizat-o. Uciderea accidentală a unui delicvent negru de către un polițist alb nu a fost decît un pretext, scânteia care a aprins acest amestec exploziv. Da, un negru a fost ucis de către un alb, dar statisticile anuale din S.U.A. referitoare la omoruri ne arată că există de zeci de ori mai multe victime albe ucise de către criminali negri și încă și mai multe victime din rândul negrilor ucise de către criminali negri.

Deci, această ucidere a unui delicvent negru de către un polițist alb nu este o cauză în mod real. Și cu toate acestea este vorba de o „revoluție culturală” în sens maoist, o problemă de mentalitate stupefiantă, în care oameni de rasă albă, polițiști, autorități publice sau simpli cetățeni, se așează în genunchi în fața unor adunări de indivizi de culoare neagră, se umilesc și își cer iertare pentru niște vinovății imaginare, în cel mai bun caz istorice, dar care nu sunt vinovățiile lor personale.

O altă împrejurare exterioară, de tip maoist, a acestei revoluții culturale este aceea că mișcarea a debutat pe fondul existenței unei mase mari de oameni liberi față de obligațiile de serviciu, deci o potențială masă de manevră. În cazul Chinei, în 1966 Mao a dictat închiderea licelor și universităților, dispunând astfel de o mare masă de manevră din rândurile tineretului, masă pe care a organizat-o paramilitar și cu care a putut înfăptui „revoluția culturală”. Tot astfel s-a procedat și la București în anul 2018, președintele României s-a pus la conducerea unor manifestații neuatorizate, iar grupuri mari de tineri angajați la multinaționale au fost scoși de la locurile de muncă și organizați în fața sediului guvernului să facă „revoluție” și care, ca și „Gărzile Roșii” ale lui Mao, s-au bucurat de impunitate. La fel, în primăvara anului 2020 în S.U.A. și în Occident în general au existat zeci de milioane de șomeri sau oameni cu serviciul suspendat temporar din cauza pandemiei, mase mari de oameni disponibili spre a fi manipulați în orice fel împotriva statu quo-ului. Care este forța ocultă interesată în demantelarea establishment-ului și ce ar urma să se pună în loc, acestea sunt deocamdată întrebări fără răspuns.

Mișcarea pare a fi organizată de către profesioniști.  A fost găsit și s-a impus un slogan cu o puternică forță de mobilizare: „Black lives matter”. A fost adoptat un simbol gestual, mâna dreaptă ridicată sus cu pumnul strâns. Apoi s-a pornit o campanie împotriva unor monumente și simboluri oficiale. Sunt vandalizate și dărâmate statui reprezentative ale culturii occidentale, barbarie nemaipomenită și cu consecințe incalculabile.

În S.U.A. au fost dărâmate mai multe statui ale unor personalități istorice despre care se crede că ar fi fost rasiști, fără a se respecta principiul istorismului, potrivit căruia acțiunile personalităților istorice trebuiesc plasate și judecate în contextul istoric în care s-au derulat. Au fost dărâmate statuile unor generali și au fost înlăturate din Capitoliu portretele unor foști președinți ai Camerei Reprezentanților. După care s-a mers mai departe. A fost dărâmată statuia lui George Washington, unul dintre părinții fondatori și primul președinte al S.U.A., pentru motivul că a fost și proprietarul unei plantații pe care era folosită munca sclavilor. Dacă acești barbari ar fi întrebați acum în ce a constat rasismul lui George Washington, sigur că ei nu ar putea spune nimic. În Anglia au fost dărâmate statuile unor negustori de sclavi, dar a fost vandalizată și statuia fostului premier Wiston Churchill, care nu a fost negustori de sclavi, precum și statuia Reginei Victoria. Pe soclul statuii Reginei, protestatarii au scris între altele cuvintele „criminală” și „violatoare”, deși dacă acești barbari ar fi întrebați pe cine a violat Regina, sigur că ei nu ar putea spune nimic.

Se poate pune aici și o problemă de principiu: până unde s-ar putea merge cu invocarea unor presupuse fapte negative din viața personalităților istorice, pentru a se proceda acuma retrospectiv la profanarea memoriei lor? De exemplu, din antichitate s-a scris că David regele Israelului l-a trimis la moarte pe slujitorul său devotat Urie Heteul, pentru ca apoi să-i violeze soția, pe Bathsheba. Ei bine, cum ar trebui pedepsită memoria Regelui David de către exponenții revoluției culturale de azi?  Ar trebui să i se vandalizeze statuia realizată de către Michelangelo, eventual să se scrie pe ea că este vorba de un criminal și violator, după mintea „anti-rasiștilor” de azi? Sau ar trebui să i se șteargă Cartea Psalmilor din Biblie? Sau nu cumva ar trebui interzisă Biblia pur și simplu?

Dacă actuala mișcare contestatară se va extinde în Europa și în Est Europei, aici s-ar putea să ia o turnură specifică. Aici locul negrilor din Statele Unite va fi luat de către migranții musulmani, care ar putea avea ici și colo concursul involuntar al țiganilor migratori europeni, în scopul subminării autorității statelor și a distrugerii simbolurilor culturii europene. Totuși, nu țiganii vor fi vârful de lance al vandalizării conștiente a simbolurilor. Aceștia nu dărâmă statui din motive de ordin ideologic, care țin de revoluția culturală, ci ei eventual fură statui și le topesc, pentru a fabrica  din ele ceaune sau cazane.

Trebuie să remarcăm de la început modul de-a dreptul bizar în care s-a comportat Europa, în confruntarea cu refugiații musulmani. Liderii principalelor țări europene, între care s-a evidențiat cancelarul Germaniei, au tratat problema ca pe o simplă criză umanitară. S-a spus că oamenii din statele arabe din Nordul Africii, majoritatea bărbați între 20 și 40 de ani, s-au refugiat din calea războiului. Dar și altundeva au fost războaie, inclusiv la noi, însă oamenii au rămas pe loc și și-au apărat țara, nu au fugit în țări străine, spre a trăi din mila altora. Este surprinzătoare aici, în Europa contemporană combinația letală dintre naivitate, lipsă de viziune și orbire politică de care au dat dovadă atât elitele politice cât și serviciile de informații.

Liderii politici ai U.E. au decis, fără consultarea propriilor populații prin referendumuri, că sute de mii de refugiați trebuie primiți în toate țările europene – pe cote repartizate obligatoriu! – și găzduiți în centre de primire confortabile, hrăniți, ajutați să primească gratis o locuință, să li se ofere un loc de muncă și să fie integrați în societățile occidentale. Liderii europeni și serviciile de informații nu și-au pus de la bun început problema că acești refugiați au refuzat alimentele și ajutoarele oferite gratuit de către Crucea Roșie, pe motiv că pe ambalajele acestora era imprimat semnul crucii (crucea roșie cu brațe egale înscrisă în cerc), un semn devenit opac și inobservabil pentru europeanul mediu, un simbol pentru care europeanul are percepția tocită și nu își mai pune problema ce a reprezentat cândva, la începuturile organizării acestui serviciu de prim ajutor, dar un semn care sare în ochi musulmanului de rând, o Cruce care îi amintește de vremea Cruciadelor.

Nimeni nu și-a pus problema că musulmanii nu vor să muncească în Europa, ci să o stăpânească, că nu vor să se integreze în Europa, ci să o cucerească. În țări musulmane, chiar în cele moderate din Vestul Mediteranei cum ar fi Marocul de exemplu, în birourile oficiale există hărți ale „Marocului Mare” din Evul Mediu, hărți care includ și teritoriile de la nord de Gibraltar  până la Pirinei, adică Spania de azi, zonă care a fost ocupată de maurii nord-africani între secolele al VIII-XV-lea și despre care musulmanul de rând știe că a fost cândva un teritoriu al lor și că Allah îi va ajuta să îl cucerească din nou. Aceeași idee se află și în mentalul musulmanilor din Orientul Apropiat, care știu despre Balcani doar că a fost cândva un teritoriu al Imperiului Otoman și nutresc, mulți dintre ei, aceeași năzuință.

La aceste resentimente de ordin istoric se adaugă și sentimentul actual al șovinismului de ordin religios. Una dintre datoriile sfinte ale bunului credincios musulman este aceea de a lupta împotriva „necredincioșilor”, adică împotriva non-musulmanilor în general și a creștinilor în particular. Poate că mulți dintre musulmanii de azi nu mai iau în serios obligația religioasă a Jihadului, dar este o chestiune de tradiție și de educație a civilizației islamice, care se poate actualiza și inflama oricând o cer împrejurările. Disprețul lor față de civilizația creștină și lipsa dorinței de integrare în aceasta reiese mai întâi din lucrurile mărunte, cum ar fi cerința de a li se permite femeilor să își acopere în public fața cu un văl sau pretenția de a li se servi în localuri occidentale mâncare „halal”, adică în conformitate cu ritualurile alimentare religioase proprii. Iar de la dispreț se trece cu ușurință la ură și vandalism. În Franța de exemplu au fost arse o mulțime de biserici catolice, culminând cu incendierea Catredalei Notre Dame din Paris, un simbol al creștinismului universal, tragedii puse de către propaganda oficială pe seama unor cauze accidentale.

Europenii din Occident au ajuns la conștiința de sine ca europeni, că sunt mai întâi creștini și apoi europeni, abia atunci când și-au pus problema să elibereze locurile sfinte din Palestina de sub stăpânirea „păgână” (musulmană). În baza acestei conștiințe creștine, europenii au început să se organizeze și să pornească, în secolele al XI-XII-lea, expedițiile războinice cunoscute sub numele de Cruciade. Din păcate, europeanul mediu de azi a uitat complet de Cruciade, dar musulmanul nu. La vreo trei sute de ani după Cruciade, lucrurile s-au inversat, musulmanii organizați ca Imperiu Otoman au presat militar timp de trei secole Europa până la Viena. Azi lucrurile sunt incomparabil mai periculoase. Invadarea musulmană a întregii Europe, care s-a produs deja, a avut loc până acuma pașnic și extrem de rapid, Spiritul creștin european practic a dispărut, liderii europeni sunt sub-mediocri, iar Islamul a reușit, chiar cu concursul involuntar al liderilor europeni, să mute războiul anti-european în inima Occidentului, sub forma incipientă a unei noi „revoluții culturale”.

Ce surprize ne va mai furniza această revoluție, începută pe moment la nivelul mental, al cenzurării limbajului și al distrugerilor simbolurilor? Ce monumente vor mai fi vandalizate și demolate? Și când? Și care vor fi pașii următori? Sunt probleme pentru care Europa nu este, deocamdată, pregătită să le facă față.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*