Unde sunt intelectualii de altă dată?!…

Multă vreme nu m-am putut hotărî dacă alăturarea dintre intelectuali și politică mai are vreun sens în vremurile noastre. Nu putem rămâne agățați de formulele neo-platoniciene ale trecutului (când politica se construia în jurul Ideii), doar pentru că lumea a virat înspre prostie, lașitate și haos și nu putem aștepta salvarea împărțind dreptatea și criticând puterea de pe margine. Pe de altă parte – în modernitate și post-modernitate – orice act al gândirii este un act politic și jocul nu se mai poartă doar în arenă, ci și în tribune și în vestiare, de către spectatori, comentatori, reserve etc… Nu este neapărat un lucru rău atâta vreme cât se păstrează exigențele regulilor. Însă, dacă lucrurile stau astfel, interesul politic trece înaintea conștiinței și a identității și nu putem spera la obiectivitate, la o morală, la un respect față de adevăr, din partea nimănui. Nici măcar din partea întelectualității. A cere revenirea intelectualilor în politică pare astăzi mai degrabă un îndemn la înregimentarea acestora, ori acest lucru este de temut pentru toți cei ce au istoria sec. XX proaspătă în minte. Totusi – dincolo de aceste considerente – rolul Intelectualității în Lume și în Cultură (câtă vreme Cultura rămâne forma de organizare și de evoluție a Lumii) nu poate fi negat. Și mai mult: starea de fapt în care se găsește intelectualitatea în raport cu Politicul, nu poate fi imputată doar ei însăși și este – în sine – un fapt relevant pentru actuialitate și pentru direcția în care ne îndreptăm.

Nivelul luptei politice a ajuns în punctul în care compromite pe oricine ar încerca un comentariu onest (fie și unul de dezgust). Nu și-a închipuit nimeni că ar fi posibil (și mai ales nu și-a dorit nimeni) armistițiul, însă Politicul căzut în patima limbuției pare să ne ia pe toți drept prosti. (E adevărat că sunt mulți proști în Social, dar asta e o altă poveste!) A te indigna și a lua poziție echivalează cu (1) a lua drept bună axiomă prostiei generalizate (care este în sine o invectivă la adresa Socialului), (2) a te murdări intelectual tratând subiecte frivole, bune de bârfă sau scandaluri în fața blocului și (3) a da dovadă tu însuți de prostie scotând armele seriozității pentru a vâna gogomănii scoase pe gura doar pentru a fenta auditoriul. Uneori mă gândesc că există – prin degenerarea voită a competiției și a discursului politic – și o agendă bine conturată de a elimina intelectualitatea de pe terenul politicii, acolo unde aceasta ar fi trebuit întotdeauna (conform tradiției) să-și îndeplinească rolul de comentator obiectiv. (Există o eroare de judecată pe care intelectualii o fac des: subestimarea nivelului prostiei și confundarea ei cu forța șireteniei). Dar fie că este vorba de un program sau nu, (spre deosebire de ciumă, care facea victime fără să aleagă – aș putea spune egalizator, nedescriminatoriu, ba chiar comunist – de unde și sintagma “ciuma roșie”), ciuma morală – de a cărui răspândire Politicul este responsabil în mod direct – alungă Intelectualii din sânul Cetății.

Nu vreau să cad însă în capcana pe care eu însumi am devoalat-o și cu alte ocazii: aceea de a găsi în Politic un veritabil țap ispășitor pentru tot și pentru orice. Scurta si trecătoarea indigestie provocată de atitudinea Politicului (blamabilă desigur) și a poziției ingrate a Intelectualității (generată de atitudinea Politicului) nu este decât un prilej pentru o metitație mai profundă asupra amenințărilor ce planează astăzi asupra statutului și identității de intelectual.

***

(1) În primul rând, se tot repetă peste tot ca ideologiile sunt perimate și – chiar mai rău – sunt nocive și în același timp se perpetuează confuzia între ideologii – învățăturile religiilor politice preluate necritic de mase – și idei, valori, principii – baza oricărei decizii și acțiuni umane în sfera politicilui (dar și în sfera conștiinței și a identității). Discuția despre idei este evacuată din dialogul politic și astfel dialogul politic se transforma într-o confruntare, într-o acțiune de verbalizare și o verbalizare a acțiunii. Intelectualul nu se descurcă în acțiune, acțiunea nu este punctul lui forte, iar a încerca să extragi din acțiuni idei (când de fapt în actiuni se află interese) este un demers inutil și compromițător (după cum spuneam mai sus).

Sunt o sumedenie de intelectuali care au făcut pasul greșit. Liiceanu făcea în 2004 apologia minciunii ca armă politică a binelui și mințea „filozofic” în comisia LIBE câțiva ani mai târziu. Andrei Plesu avea (și are încă) dese accese de indignare (pe care le numește stupori) vădit partizane, provocate de tectonica politică. Iar H. R. P. a tot scris sârguincios o mulțime de articole de pe baricada băsistă (strânse în volumul „Anii Urii”), până când realitatea pe care își fundamenta critica, l-a trădat. (Articolul prin care H.R.P. înfiera proiectul de a construi un dig de 1500 Km – sic! – nu a mai fost introdus în cartea de success „Anii Urii”). Sunt doar exemple ale unui fenomen generalizat; căruia tocmai cei ce ar fi trebuit să îl denunțe i-au căzut pradă (într-o măsura mai mare sau mai mică): principiile morale au devenit fluide, au căpătat un caracter relativ, pe când ura a devenit obiectivă și contagioasă. Este o forma de modernitate (sau post-modernitate) politică profund ironică: din ideologie au murit ideile și a rămas doar ura.

Certe sunt însă următoarele lucruri: (1) discursurile intectualilor au devenit caduce câtă vreme au rămas atasate doar de idei și (2) “angajamentul” politic (sub forma campaniilor de PR pozitiv sau negativ, nu sub forma de far călăuzitor – vezi cazul Eminescu)  a scăzut autoritatea morală (și respectiv seducția) intelectualilor.

(2) Pe lângă climatul deloc propice al postmodernismului politic, ce elimină ideile din sfera valorilor, pentru intelectuali condiționările economice au dus și la aservire și la abandonarea pozițiilor critice. Dacă punctul anterior ținea mai mult de o rearanjare culturală (și apoi politică) a lumii împotriva primatului ideilor (sau împotriva lumii platoniciene a ideilor), la care intelectualii s-au adaptat cum au putut, cedarea în fața santajului material este pe deplin imputabilă intelectualilor. Aici îi am în vedere pe intelectualii de mâna a doua, cei pe care succesul nu îi poate hrăni suficient, dar care sunt seduși de oferta de bunăstare din jur. Ideile pe care aceștia le produc (și care ajung în spațiul public) nu se deosebesc de ideile celor ce caută onest adecvarea politică cu noile direcții ale lumii; doar că din formularea lor se poate citi prea bine lipsa sau micimea caracterului. Acești intelectuali – intelectualii pervertiți – sunt utili pentru că, oricâte ideologii am dărâma, trebuie totuși pusă în loc o ideologie a materialismului, un sistem care să justifice atașamentul față de materie și dezgustul față de idee. Dacă vreți, această specie de intelectuali sintetizează ideile din materia realității, pe când ceilalți – intelectualii de prima mână, (dintre care am numit câțiva anterior) caută suport pentru idei în materia realității. Iar realitatea, după cum știm, este suficient de maleabilă și de ofertantă pentru toți.

(3) În fine, al treilea fenomen care erodează statului și identitatea de intelectual este unul de natură socială. Lipsiți de putere politică (nu mai avem intelectuali în politică, iar în presă – a patra putere în stat – intelectualii sunt fie “angajati politic”, fie aserviți economic), dar și de putere economică, intelectualii ajung inevitabil să dispară și social din viața cetății. Disparitia lor este însă una plină de paradoxuri. Lipsa crasă de educație a Socialului (pătruns însă de un mimetism al adorației pentru idoli culturali) îi ridică prea mult pe anumiți intelectuali și îi transformă în statui de aur; în statui cărora li se aduc osanale și ofrande însă mute, neînțelese și inutile. Cu alți Intelectuali, Socialul este însă mai puțin crud. Parvenitismul cultural (tradus din punct de vedere psihologic într-o goană aberantă după statut) produce o sumedenie de intelectuali(-yet-idiots) (I.I.I.) în care tendințele de stânga se manifestă într-o manieră diferită decât pe vreme comunismului. Atunci se urmărea trecerea intelectualilor în rândul muncitorilor, acum muncitorii – cu muncile lor specific sec XXI – se trec singuri în categoria intelectualilor și astfel adevarații intelectuali (ce nu sunt superstaruri culturale) sunt înecati într-un Social autodeclarat intelectualizat. Dialogul este încă posibil, libertățile nu sunt suspendate formal, însă ideile circulă doar în bule ermetice și dispare constant spiritul critic. (Constatam odată că în zilele noastre nu lipsesc Socrații, ci lipsesc interlocutorii noilor Socrați, cei care să înțeleagă argumentele și să recunoască fără vanitate adevărul). Însă tocmai această lipsa de violenta este periculoasă; lipsa violenței (a confuntării) din abordarea relativistă face imposibilă rezistența și revolta (și – de ce nu? – construirea unor ierarhii de competență și valoare) și duce la dispariția forței de sens opus ce poate echilibra balanța. Ne aflăm într-un sistem cu buclă de reacție pozitivă. Avem tot mai mulți intelectuali și tot mai putine idei, iar puținele idei care mai sunt produse – unele de către statuile de aur de care vorbeam – nu dau roade (fiindcă rămân pe rafturile bibliotecilor sau librăriilor, în loc să fie dezbătute în piețe culturale de către Social). Statul de intelectual este asimilat celui de neo-proletar îmburghezit dintr-o clasă de mijloc cu o educație superficială, iar identitatea de intelectual este una auto-asumată (dupa principiul post-modern conform căruia identitățile și loialitățile sunt alese, iar nerecunoașterea lor de către exterior este o formă de opresiune).

Ceea ce înseamnă – în concluzie – că avem tot mai mulți intelectuali și deci tot mai puțini…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*