In memoriam: Arhiep. Pimen Zainea al Sucevei și Rădăuților

Eram elev la seminar. La fiecare sfârșit de an școlar se organiza câte o excursie într-o anumită regiune a țării, alta de fiecare dată. În cei cinci ani cât am fost elev acolo am avut ocazia să cunosc, în mare, aproape toată țara. Din fiecare zonă păstrez și azi multe amintiri. Cu ani în urmă am scris un articol, Lecția de istorie, în care povesteam vizita de atunci la Mănăstirea Putna, mai precis la muzeul mănăstirii. M-a impresionat magistrala prezentare a călugărului-ghid. Regret și azi că nu l-am rugat să-mi spună numele. Mai târziu,  ajungând cartea mea, Istoria clipei, în mâinile regretatului episcop Gherasim al Rădăuților, nu mică mi-a fost surpriza, când am primit o scrisoare de la dânsul, în care menționa că în perioada respectivă și dânsul era ghid acolo și e foarte posibil ca acel călugăr care m-a fascinat să fi fost chiar dumnealui. Am corespondat câțiva ani cu Preasfințitul Gherasim, am făcut schimb de cărți, până a trecut dincolo.

Aflând în ultimele zile că în acea perioadă și Înaltpreasfințitul Pimen era ghid la mănăstirea Putna, consider că nu strică să reiau acel articol și Dumnezeu știe mai bine care era adevărata identitate a ghidului de atunci.

,,Lăcașurile și bisericile creștine ortodoxe au fost dintotdeauna păstrătoarele unor valori morale, culturale și naționale de neînlocuit. Unii ierarhi, preoți și călugări au păstrat în conștiința neamului românesc speranța de mai bine, au menținut în actualitate marile deziderate istorice ale națiunii române: unitatea, independența, dreptatea etc.

Prima dată când am avut această revelație a fost în vara anului 1970. Eram elev la Seminarul Teologic din Craiova. Atunci, ca în toate vacanțele de vară, m-am dus în excursia organizată de acea școală teologică la mănăstirile din Moldova.          

La Putna am avut un adevărat impact cu Istoria, cu realitatea istorică românească. La muzeul mănăstirii era ghid un călugăr între două vârste, cu figură de schimnic. Împreună cu grupul nostru de seminariști vizitau în acel moment muzeul alte două grupe de elevi din diferite părți ale țării. Explicațiile călugărului reduceau la tăcere șotiile copilărești ale vizitatorilor. După ce am trecut prin câteva săli, am ajuns în aceea în care se afla expus tabloul lui Ștefan cel Mare  și harta României Mari, așa cum arăta ea la 1918. Aici ni s-a arătat ghidul în toată măreția sa de educator și patriot. Cred că ne-a vorbit în fața hărții și tabloului mai bine de o jumătate de oră, dar nimeni  n-a observat trecerea timpului. Auzisem despre Basarabia și Bucovina doar de la părinți și bunici. Atunci auzeam și vedeam. Lucrurile aveau o prospețime și o frumusețe a lor, care impuneau atenție, concentrare până la lacrimi. Și călugărul știa să-și dozeze cunoștințele și expunerea, ca să meargă la suflet.

Atunci mi s-a revelat adevărul istoric al raptului de la 1940 în toată urâciunea lui. Atunci l-am înțeles pe Ștefan și lupta lui, altfel decât îl înțelesesem din manual. Atunci am înțeles ce înseamnă a fi un mare dascăl de istorie și a ști să aprinzi din făclia sufletului tău luminițele patriotismului celor mici și însetați de cunoaștere.

În timp ce călugărul ne explica de ce este supărat Ștefan cel Mare în tablou, am întors  capul și am privit spre grupul de profesori aflat în spatele nostru, al elevilor. Câțiva profesori ai grupurilor de elevi aflați împreună cu noi, seminariștii, probabil mai temători sau mai activi(ști), îi făceau disperați semne cu mâinile călugărului, îndemnându-l să tacă, să schimbe vorba, să nu spună lucrurilor pe nume, fiindcă e periculos. Semănau cu niște surdo-muți !

Călugărul, însă, era orb pentru astfel de gesturi. Prin fața ochilor săi lăuntrici se derulau crâmpeie de istorie, adevărată istorie românească  și nu pregeta să le prezinte, în ciuda tuturor pericolelor la care se expunea(…)”.

Indiferent care dintre cei doi ierarhi a fost atunci în fața noastră în calitate de ghid, mă înclin în fața memoriei lor, ca mari patrioți .

Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Pimen îi datorez mult, atât eu cât și Parohia Malovăț, fiindcă, prin aprobarea sa, a dotat bisericile, mănăstirile și preoții din eparhie cu multe dintre cărțile editate la Malovăț și la Bârda, fiindu-ne de un mare ajutor.

S-a stins în aceste zile, la cei peste 90 de ani ai săi, dându-ne încă o lecție de modestie cum rar se mai pot întâlni: a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat direct în pământul reavăn de la Mănăstirea Sihăstria Putnei, în mormântul pe care din timpul vieții și l-a pregătit, fără cavou, fără sarcofag, fără catedrală, într-o simplitate care-i face cinste. Dragostea de care s-a bucurat din partea enoriașilor și preoților săi în timpul vieții s-a revărsat acum în torente, în ciuda tuturor restricțiilor și se va manifesta multă vreme de acum încolo prin pelerinajele, rugăciunile și lacrimile de la mormântul lui.

Dumnezeu să te ierte, vrednic ierarh al neamului românesc!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*