Arhiva zilnică: 31 mai 2020

Călător prin anotimpuri și ani, drumuri și poteci…

Data: 8 septembrie 2024 by Al. Stănciulescu-Bârda

Cine nu-și amintește de Victor Pârvănescu(1904-1987)? Chipul său venea parcă din altă lume. Îmbrăcămintea, încălțămintea, pletele, barba patriarhală, traista și vioara făceau din dânsul un personaj aparte, inconfundabil. Călătorea mereu, anotimpuri și ani, drumuri și poteci. Din vioara lui izbucneau doine și cântece ca o lavă de vulcan. Cânta oriunde și pentru oricine acest apostol al cântecului bătrânesc. Puțini l-au apreciat la adevărata lui valoare; mulți i-au făcut ceasuri amare. Ca om, era nefericit! Romantic rătăcit într-un veac străin! Ca artist, era un geniu fără de noroc. Ducea cu sine povara unei lumi trecute. În sufletul său păstra tezaurul de sunet și simțire, pe care-l zămisliseră prin veacuri Munții Mehedințiului și Plaiul Cloșanilor. Nu-l ascundea, ci era gata să arate oricui bijuteriile ce le conținea. Înfrunta cu stoicism jicnirile ce i le făceau atâția gură-cască. Dacă-l vedeai, nu puteai să nu-i asociezi imediat chipul cu al lui Barbu Lăutaru și să șoptești versurile care i se potriveau cel mai mult: „Eu mă duc, mă prăpădesc,/ Ca un cântec bătrânesc….!”…

Și s-a dus moș Victor pe drumul cel fără de întoarcere întru împărăția cântecului, unde, poate, va fi mai bine înțeles de îngeri.âA lăsat în urmă, să-i ducă mai departe povara cântecelor, pe fiul său cu același nume, pe Domnica Trop, pe Angelica Stoican, pe Constantin Gherghina, pe Niculina Stoican, pe Irina Zoican și mulți, mulți alți elevi ai „școlii de folclor” de la Izverna. Dintre toate zonele Mehedințiului, Izverna și împrejurimile sale a reușit să supraviețuiască cel mai bine sub aspect folcloric și etnografic. Avem convingerea că la această performanță a contribuit din plin și Victor Pârvănescu prin cântecul său măiestrit, prin cuvântul său de bătrân înțelept, prin însuși exemplul vieții sale.

Victor Pârvănescu îndemna spre autenticitate, spre izvoare, spre eliminarea falsului din folclor și din viață. Civilizația acestui sfârșit de veac l-a strivit ca om, dar nu l-a învins. Idealul, mesajul și cântecul său au biruit și vor rămâne pentru noi indicatoare pe drumul regăsirii de noi înșine.

Redăm mai jos o întâmplare din tinerețea lui Victor Pârvănescu, așa cum ne-a relatat-o Părintele Stelică Zoican de la Balta. Părinții Părintelui Stelică de la Coada Cornetului au organizat o clacă cu petrecere, fiindcă le venise din armată fiul lor Constantin. Cu acel prilej l-au invitat pe Victor Pârvănescu să le cânte. Iar povestirea: „Au trimis după Victor Pârvănescu la Cernavârf. El era cel mai bun dintre toți lăutarii din zonă și știa să te ungă la suflet cu vioara lui. În Cernavârf și-n satele din jur i se spunea „Popa Victor“, fiindcă purta plete și barbă mare. Victor a primit invitația, căci știa cu cine are de-a face. Îl cunoștea și pe Ioniță și pe Anica Zoican. Cu femeia era cam de aceeași vârstă și-și mai amintea cum îl gonea Anica cu bulgări de zăpadă, când era mică și trecea pe la poarta ei. De data aceasta, Anica era femeie în toată puterea cuvântului, cu copii de însurat.

„- Care-i treaba, Anică?” a întrebat Victor curios.

„- Iacă, Victore, poimâine vreau să fac clacă cu tot satul. Mi-a venit copilul din armată pentru câteva zile și vreau să se bucure și el. Te-aș ruga să vii să ne cânți!” i-a zis Anica hotărâtă.

„- De acord, Anică, oi veni!”

„- Și cât îți plătesc eu ție, Victore?” a mai zis femeia grijulie.

„- Apoi, Anică, mi-oi da și mie o baniță de grâu și asta-i plata!”

„- Îți dau, Victore, îți dau!” Și femeia i-a pus masa lui Victor și el a mâncat și a băut bine, apoi și-a luat sacul de grâu și dus a fost.

La clacă n-a mai venit. L-au așteptat zadarnic. Atunci au luat câțiva tineri fluierele și au început să-i zică așa, cum știau ei. Țuica era bună, veselia în toi, așa că s-a lucrat, s-a jucat și toată lumea s-a bucurat. Totuși, Anica nu a uitat necazul ce i-l făcuse Victor Pârvănescu.

Au trecut anii. Anicăi i s-au căsătorit copiii. Constantin cel din armată s-a căsătorit în Cernavârf. Și-a făcut gospodărie frumoasă și trăia fericit cu familia sa. La un praznic, la Sfântul Ștefan, când îi veniseră toate neamurile, inclusiv părinții, la poarta Tiței, nora din Cernavârf, a bătut Victor Pârvănescu. Era cu vioara, cu fiul său Victoraș. L-au primit înăuntru și el le-a cântat, așa cum numai el știa să cânte. La un moment dat, Anica i-a făcut semn lui Ioniță să iasă. La fel și celorlalți bărbați. Erau toți apropiați ai casei. A rămas în casă cu noru-sa Tița, cu Victor și cu Victoraș. Când a văzut Victor că bărbații au ieșit și au rămas doar femeile, a început să cânte o doină păstrată de el pentru zile deosebite: „Știi tu, mândră, știi tu, știi?/Când eram noi mici copii,/Ne zburătuream cu glii/Și făceam dragoste-ntâi!“

Femeia atât așteptase. Acum avea motiv să-și verse focul. A pus mâna pe un vătrai și l-a bătut pe Victor, cum nu-l bătuse nimeni vreodată. El nu se putea apăra, fiindcă era cu vioara în mână și abia o ferea să nu-i fie lovită. La sfârșit, când s-a săturat femeia de bătaie, i-a spus: „ – Asta este, Victore, răsplata pentru clacă și pentru cântec!”. A ieșit Victor cu fiu-său val-vârtej pe ușă și dus a fost pentru totdeauna. Niciodată însă n-a uitat cele ce pățise cu Anica lui Ioniță Zoican.

„Piatra scrisă” de la Broscaru din Munții Buzăului…

Data: 8 septembrie 2024 by Redacția

O altă „Piatră însemnată” (Piatra scrisă de la Broscaru) a fost descoperită de arheologii de la Muzeul Județean Buzău de curând în zona așezărilor rupestre din Munții Buzăului. Este vorba despre o piatră gigantică inscripționată cu semne aparținând unei civilizații necunoscute. „Piatra însemnată”, cum a fost supranumită, este în formă de ciupercă și se află pe dealul Broscarului, în comuna Colți, locul altor celebrele așezări rupestre, „Aghaton” și „Fundul Pesterii”, care cuprind simboluri începând din Epoca Bronzului și până în perioada creștinismului timpuriu. S-a săpat în jurul ei şi s-a dezvelit o suprafaţă cam de doi metri pe un metru, plină de semne pe toate feţele. Directorul Muzeului Județean Buzău, Doina Ciobanu, a spus că „sunt semne absolut ciudate, în formă de triunghi, steluță sau pătrat, cu certitudine făcute de o ființă umană, care nu se regăsesc în nici o scriere cunoscută până la această oră”.

Piatra însemnată a fost dezgropată de arheologi, studiată, fotografiată și îngropată la loc de arheologi, pentru a nu fi distrusă de turiști sau de alți amatori de senzațional. Când ieși din pădurea de pe dealul Broscarului, într-un luminiș, poți observa o bucată de stâncă masivă, care de departe pare un organ uriaș al pământului, o inimă ciuntită, îngropată printre frunze uscate. Semnele de pe piatră sunt haotice. Nici o ordine: nici verticală, nici orizontală, nici șerpuită, nici circulară, numai semne aruncate peste tot. Interesant este că nimeni nu recunoaște a fi vreun alfabet care să fi fost folosit pe teritoriul țării noastre sau pe la vecini. Doar stele alcătuite din linii întretăiate, jumătăți de stele, cruci mărginite de pătrate și dreptunghiuri, multe simboluri solare, semne de tipul răbojului, linii care se întretaie și se frâng, spice sau brăduți. Asta îi duce pe unii specialiști cu gândul la faptul că ar putea reda o hartă, poate o hartă a cerului. O altă idee este aceea că semnele nu au fost făcute toate odată, ci pe rând, la anumite ocazii. Poate că acolo era un loc de întâlnire și procesiune periodică, și de fiecare dată, se însemna ceva pe piatră: o invocație, o rugă de multumire către Dumnezeu, vreun nume sau lucru important. Poate era un loc cu puteri tămăduitoare, iar semnele erau lăsate de cei ce se vindecau prin atingerea pietrei sau, mai bine zis, de vracii sau preoții care intermediau în procesiunile de vindecare, în numele celui bolnav.

Un fel de „icoană” precreștină făcătoare de minuni, unde la anumite date se strângeau oameni cu nevoi și boli. Sau poate, cine știe?, un loc sacru, unde inițiații veneau periodic și lăsau însemnari pentru cei ce vor veni după ei, ca să-i îndrume. sau să le transmită ceva. Călătoria noastră suprinde mărturiile scrise pe piatra Broscaru despre care unii istorici sunt de părere că simbolurile încrustate adânc în piatră ar avea corespondent în desenele de pe tăbliţele de la Tărtăria, cultura Vinča-Turdaş, descoperite de cercetătorul clujean Nicolae Vlassa în anul 1961, dar şi în pictografia sumeriană. Ei spun că cercetarea scrierilor din Munţii Buzăului, inclusiv a celei de pe dealul Broscaru, trebuie făcută în ansamblu şi nu separat, întrucât ar exista o conexiune între ele…

Pe Piatra scrisă din Broscaru apar peste 200 de simboluri, pentru care s-a folosit tehnica inciziei şi a zgârierii pe perete (piatră) a figurii, obiectului sau simbolului. Sunt redate arme, vârfuri de lance, de săgeţi sau suliţe, cu sau fără coadă de lemn, pumnale, dar şi alte semne specifice artei rupestre preistorice (2.200 – 1.800 î.Hr.). „Este un spaţiu în care oamenii preistorici au venit şi au desenat în piatră reprezentări de arme şi diverse simboluri. Ca datare, s-ar încadra între 2.200 şi circa 1.800 î.Hr., deci epoca bronzului. Este unicat în sud-estul Europei… ” spune Sebastian Matei, cercetător la Muzeul de Istorie Buzău. Diana Gavrilă, absolventă de Istorie şi ghid local, spune că piatra este greu de găsit fără un îndrumător din părţile locului. „E în mijlocul pădurii, pe o culme, strategic aşezat punctul acela, un punct de manifestare. Culmea Broscaru se remarcă prin faptul care are vârful oarecum retezat. Până în 1975 era o culme dezgolită, de păşune, iar ea a fost împădurită artificial pe vremea comunismului”, spune Diana. După ce a pus cap la cap părerile specialiştilor pe care i-a consultat în legătură cu acest subiect, Diana a tras concluzia că scrierea ar fi fost reprezentarea grafică a unui limbaj comun folosit de strămoşii noştri. „Sunt pictograme, în general reprezentări solare. Printre însemne sunt şi brăduţi, de exemplu. Pot fi o formă străveche de comunicare, dinaintea folosirii grafemelor. Este o simbolistică destul de complexă pe care cineva din sat nu ar fost în stare să o facă. Este foarte veche, dinaintea scrierii pe care noi o cunoaştem, deoarece domnul profesor Nica mi-a spus că a ridicat de pe acea piatră vreo 35 de centimetri de turbă, care se depune în sute de ani”, spune Diana Gavrilă. Iată încă o dovadă a faptului că poporul nostru a simțit nevoia de a consemna ceva, de a lăsa un semn, un mesaj de dincolo de decenii, de secole și milenii. Rămâne în sarcina noastră să devoalăm importanța mesajului și să îi găsim locul meritat în cartea de istorie a patriei noastre și a Europei. Poate Inteligența Artificială va avea un cuvânt de spus… (G.V.G.)

„Andrii Popa cel vestit” – Haiducul mult cântat de Phoenix

Data: 8 septembrie 2024 by George V. Grigore

A plecat către cerul albastru pe un nor mai zvăpăiat și Nicu Covaci, ultimul haiduc al rockului românesc, liderul formației Phoenix. Versurile baladei „Andrii Popa” – haiduc vestit – au fost puse pe muzică de această formație încă din 1974. Toată lumea rock din România o cunoaște. Dar cine a fost Andrei Popa (sau Andrii Popa)? Este un haiduc originar din Seaca, județul Olt. S-a născut în anii anii 1790, în Oltenia și a decedat în anul 1818, la doar 28 de ani, tot în localitatea natală. Andrei Popa – haiduc de seamă – se alătură lui Iancu Jianu și atacă Vidinul și Plevna (la sud de Dunăre), după o incursiune a turcilor, în care aceștia răpiseră câtva zeci de oltence frumoase, pentru „vânzare”. Ceata lui avea ca sarcina să recupereze din seraiul pașalei și din seraiul vânzătorilor de cadâne, cele câteva zeci de fete furate de turci. Numai că Andrii Popa nu se poate hotărî cu una cu două și încarcă toate cadânele găsite, peste 500, în mai multe căruțe și le trece Dunărea în Oltenia. Aici, fetelor pământului le dă drumul la casele lor, apoi le vinde pe celelalte ca neveste la oameni, erau frumoase și supuse așa că aveau destulă căutare. Prețurile depindeau de mușteriu, de la prețuri mai mult simbolice, o șa, o armă, până la sume bune de bani. Trece chiar munții în Transilvania cu peste o sută de cadâne, care îi rămăseseră și le vinde și pe ele ca neveste în satele de munte locuite de români. Tot despre aceasta întâmplare; după trei-patru ani, un velpașa și oameni ai domniei vin să caute cadânele, promițând că vor fi libere să plece unde vor, dar cele câteva zeci pe care reușesc să le afle din vorbă în vorbă refuză să plece. Aveau de acum copii, familii, deveniseră țărănci. Tot despre Andrei Popa se spune că este întemeietorul satului Palilula, un sat în preajma Craiovei, ascuns privirilor de o vale săpată de ploi probabil, chiar în vârful unui deal, o forma ciudată de relief, în plus dealul este ascuns privirilor din două părți de păduri, iar în părțile libere, valea fiind ascunsă de creasta dealului. Satul s-a format la adăpostul pădurii Giangaliei și Grejdanei.  care asigurau lemnele de foc și construcție pentru cei din zonă.

Legende din bătrâni pomenesc de cârciumăreasa Giangaliei, care era o femeie foarte frumoasă și care avea un han și o cârciumă chiar la fântâna Giangaliei, la sud de Palilula. Aici poposeau caraulele turcești în drumul lor spre Vidin, atunci când trebuiau să ducă banii colectați din Bănie. Tot aici își găseau alinarea și haiducii lui Andrii Popa, care jefuiau ori de câte ori puteau poștalioanele turcești și luau înapoi haraciul adunat din Bănie, ca mai apoi să-l împartă oamenilor din popor. Primele documente scrise despre Palilula apar în secolul al XVII-lea și sunt reprezentate de liste de recensământ și acte de vânzare-cumpărare de proprietăți imobile între cetățeni, majoritatea găsindu-se în arhivele primăriei Bucovăț. Mai există între hrisoavele bisericii din Palilula câteva documente care pomenesc ctitorii Bisericii: Haiducul Andrii Popa, cu cele mai mari sume donate și câțiva boieri locali care obligați de către haiduc au contribuit și ei la înălțarea bisericii. Se zice că și-a ales câteva cadâne și a trăit mult timp ascuns acolo împreună cu tovarășii săi, nu ieșea decât să haiducească și vara când fântâna seca pe perioadă de secetă.

Fântânile sunt și azi o problemă la Palilula, din cauza apei freatice care este la o adâncime foarte mare. Se mai spune că satul întemeiat de el nu a fost găsit niciodată de potere, nici de turci, nici măcar de nemți în Primul Război Mondial, când au ocupat Craiova. În plus, un alt lucru inedit: în timpul verii sunt scoși la păscut bivolii indieni care încă se mai găsesc în sat, în număr de câteva zeci. Este o curiozitate a zonei faptul că Palilula a mai păstrat creșterea bivolilor ca îndeletnicire, pe când celelalte sate doljene au pierdut-o cu sute de ani în urmă. Despre viața și faptele de arme ale celebrului haiduc oltean „vorbește” balada lui. După legenda populară, versurile baladei „Andrii Popa” au fost scrise în 1843 chiar de Vasile Alecsandri, la Târgu Ocna, unde se povestește despre un hoț care fusese popă, fiind urmărit șapte ani de poteră și ucis abia în anul 1818 de unchiul poetului, Mihai Cozoni, la Valea Seacă, din goana calului, după o luptă cruntă de câteva ore. Versurile baladei au fost puse pe muzică mai apoi de celebra formație Phoenix în 1974 și de atunci sunt fredonate de multă lume. Despre haiducii noștri patrioți, dușmanii din interiorul țării și al neamului, laolaltă cu cei din exterior, au scris o mulțime de neadevăruri, fiecare dintre ei mânați de către diverse interese, fie ele financiare, politice, ideologice sau doar rea-voință, dușmănie și trufie fără fundament. În fapt, dușmanii noștri sunt doar forme fără fond, nici măcar ei nu știu de ce ne dușmănesc. Despre haiduci s-a scris că erau hoți, dar oare hoț este acela care ia ceea ce este de fapt al neamului său, ca să înapoieze țăranilor asupriți de către imperialiști și cotropitori? Dacă erau așa de răi, de ce nu au fost trădați de către oamenii din popor? Ba chiar din contră, ei au fost iubiți de către neamul românesc, și nu numai.

Sculptorul român Virgil Scripcariu expune în una din cele mai importante mânăstiri gotice din Portugalia

Data: 7 septembrie 2024 by Redacția

Mănăstirea Batalha (nume complet „Convento de Santa Maria da Vitória, Mosteiro da Batalha”), cea mai frumoasă construcţie sacrală gotică din Portugalia şi un simbol al independenţei republicii, va găzdui, timp de șapte luni o expoziţie semnată de unul dintre cei mai apreciaţi sculptori români, la nivel naţional şi internaţional. Este vorba despre expoziția TRIUNFO, o expoziție personală a sculptorului român Virgil Scripcariu. Inagurarea a avut loc duminică, 1 septembrie 2024, la ora 17.30, în prezența autorului și a istoricului de artă Marta Jecu și va fi deschisă publicului larg până la 1 aprilie 2025. Artistul propune o explorare visual – semantică a tensiunii eterne dintre bine și răul malefic, cu nuanțe ideatice subtile și personaje simbolice. Sculptura figurativă și instalarea obiectelor sunt mijloace de exprimare care generează mesaje clare și în același timp deschise, profund poetice. Intrând într-un dialog profund abrupt cu istoria, evidențierea valorilor imuabile, apelarea arhitecturii la contextualizarea lucrărilor de sculptură, Virgil Scripcariu realizează o experiență artistică de maturitate, într-un spațiu consacrat profund, încărcat de spiritualitate.

Ilfoveanul Virgil Scripcariu a absolvit Facultatea de Arte Plastice în 2003 (UNART), la clasa profesorului sculptor Vasile Gorduz. Și-a continuat studiile postuniversitare explorând tema porrtretului în sculptură. Din 2004 a participat la expoziții de grup și individuale în țară și străinătate. El este un iubitor de sculptură figurativă pe care o practică liber, dar realizează și instalații de obiecte cu un mesaj ecologic, social și spiritual. În 2006 s-a mutat cu familia la Piscu, un vechi sat de olari, lângă București. Alături de soția sa, Adriana Scripcariu, istoric de artă, lansează un proiect de cercetare și valorificare a patrimoniului cultural al localității Piscu. În 2021 a deschis Muzeul-Atelier Școală de la Piscu, un hab cultural dedicat ceramicii țărănești și tehnicilor tradiționale, precum și artei contemporane. Virgil Scripcariu este responsabil de această inițiativă, de coordonarea șantierului și conceptualizarea expoziției muzeale. Proiectul este recunoscut la nivel European, primind Premiul Europa Nostra 2022, la secțiunea Educație, instruire, meșteșuguri.

„Expoziția Triunfo este pentru mine surpriza și aventura acestui an. Nu am visat să pot expune vreodată într-un astfel de loc. Un edificiu uriaș gotic, care adăpostește morminte regale, își oferă claustrele, fațadele și capelele pentru a găzdui expoziții de artă contemporană. Zilele următoare voi instala la Batalha 6 sculpturi și 2 instalații de obiect, având în prim plan cea mai recentă lucrare, cu un titlu care exprimă și esența expoziției: „Poveste despre biruința sufletului asupra răului.” De aproape sau de departe, vă voi face părtași acestei minunate întâmplări. Vernisajul va fi duminică 1 septembrie. Mulțumesc celor care au sprijinit proiectul: Mosteiro da Batalha, Instituto Cultural Romeno Lisboa, Ambasada României în Republica Portugheză, Galeria Artep și Aurel Iancu.” Vă invităm să urmăriți TRIUNFO, un eveniment româno-portughez care își propune împărtășirea artei, culturii și valorilor ce încurajează și crează punți. (G.V.G.)

Ion Luca Caragiale – scriitor de geniu cu origini aromâne

Data: 7 septembrie 2024 by Ionuț Țene

Originile etnice balcanice ale lui Ion Luca Caragiale au născut multe controverse de-a lungul istoriei literaturii române, deși nu ar fi trebuit. Am recitit recent celebra biografie despre viața lui Ion Luca Caragiale scrisă de criticul și istoricul literar Șerban Cioculescu și publicată în 1940. Am recitit cu mare atenție și acribie și nicăieri între rândurile monografiei nu am descoperit un document care să ateste științific că familia lui Ion Luca Caragiale ar fi fost o simbioză balcanică etnică greco-albaneză. E adevărat în 1812, bunicul marelui dramaturg român era bucătar la Constantinopol și se numea Ștefan. El era considerat de funcționarii otomani ca și grec din Kefalonia venit în capitala imperiului turcesc. În realitate bunicul Ștefan s-a considerat arnăut, dintr-o familie albaneză ajunsă în insula din Marea Ionică, vecină cu Albania medievală. În realitate Ștefan, deși de cultură greacă, posibil să fi fost aromân emigrat în Kefalonia și s-a specializat din oierit pe meseria de „cofetar”. Să nu uităm că în secolului XIX toți aromânii erau considerați greci de tânărul stat independent Grecia, mai ales de cei din Imperiul otoman. Aromânii, ca să răzbească prin emigrația lor, datorită naționalismului grecesc și celui islamist albanez, în cele două imperii otoman sau habsburgic, vorbeau limba greacă pe care o foloseau în comerț, dar și unii dintre ei se declarau greci pentru că erau priviți cu simpatie de marile puteri. Habsburgii au oferit privilegii aromânilor care se declarau greci.

Bucătarul Ștefan a avut trei fii Luca, Costache și Iorgu, cu care vine la București la chemarea domnitorului fanariot Caragea, în 1812. De aici i-ar fi venit numele de familie Caragiali de la domnitorul fanariot, deși Carageali înseamnă în limba turcă „mărăcin negru”. Tind să cred că numele Caragiali obișnuit la românii din Balcani era adevăratul nume de familie al bucătarului Ștefan. Vezi și numele Caragiu al marelui actor aromân Toma Caragiu. La București bucătarul Ștefan devine răsfățatul domnitorului pentru produsele sale delicioase de cofetar și patiser. Atras de teatru, Luca, tata viitorului scriitor, s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului „grec” Luca Chiriac Karaboas. Niciun document nu atestă că brașoveanca Ecaterina era grecoaică. La Brașov funcționa biserica greacă în Șcheii Brașovului, dar asta nu însemna că era frecventată de greci, ci de aromânii de limbă română care au ridicat biserica. Mai mult un document de pe la 1750 vorbește despre credincioșii bisericii grecești din Brașov, oraș din imperiul habsburgic, că au alungat preotul de limbă greacă și au adus un preot-duhovnic de limbă aromână care oficia Liturghia în curata limbă românească. „Biserica grecească” era doar o denumire generală dată de autoritățile imperiale bisericii ortodoxe din Brașov sau Cluj, dar acestea aparțineau comunității aromâne care erau bilingvi, mai ales atunci când și foloseau limba greacă în comerț. „Biserica din deal” de la Cluj era „grecească”, dar ctitorită de aromâni, pe la 1790, numiți greci de autoritățile habsburgice. Deci, Luca și cu Ecaterina au format o familie de aromâni tipică, strămutată în statul Țara Românească – Muntenia, în satul cu numele Haimanale, unde Luca devine „avocatul” mănăstirii Mărăcineni.

În satul Haimanale, azi I.L. Caragiale, pe 13 februarie 1852 se naște marele scriitor, care deși după mamă și tată „grec” nu a știut mai mult de câteva cuvinte în limba greacă toată viața. În istorie există mereu o logică. Dacă Ecaterina, mama scriitorului era grecoaică, era imposibil să nu-l învețe pe micuțul Ion Luca Caragiale limba maternă, măcar un lexic de bază în greacă. Orice mamă își alintă copilul în limba maternă. Dar să vezi că micuțul Caragiale era alintat de mama „grecoaică” doar în dulcea limbă românească, iar tatăl albanez arnăut nu a catadicsit să-l învețe câteva cuvinte în albaneză sau greacă, într-o epocă când limba greacă încă era la putere în cultura și Țara românească. De ce nu l-au învățat limba greacă pe micuțul Caragiale nici mama „grecoaică” Ecaterina, nici greco-albanezul tată Luca? De ce? Pentru că aceștia nu erau nici greci, nici „arnăuți”, nici albanezi, ci români sud-dunăreni sadea, adică aromâni. Obsesia de a-l „greciza” în monografia sa Șeban Cioculescu pe Ion Luca Caragiale nu are nicio rațiune și nici o bază documentară. Fără îndoială Ion Luca Caragiale este un român născut în satul Haimanale din Țara Românească, dar cu origini aromânești din Balcanii sud-dunăreni. Moftangiul nostru revoltat ca un Venturiano dintr-o „noapte furtunoasă” și observatorul fin din „momente și schițe” a fost un scriitor român genial cu origini aromâne sud-dunărene. Nu întâmplător „românul absolut” Eminescu a fost prieten cu el.

Urme de locuire de peste 5000 de ani pe dealul Melez din Urlați (jud. Prahova)

Data: 7 septembrie 2024 by Redacția

În luna august 2024, în apropiere de Urlați (jud. Prahova), pe Dealul Merez, arheologii prahoveni au descoperit în această zonă situată între satele Șoimești și Ceptura, dovezi ale unei populații care a trăit aici în urmă cu peste 5000 de ani. Situl este cunoscut de la începutul secolului trecut și a fost descoperit de un învățător local. A mai fost studiat în anii 90, dar acum, lucrează arheologi și ucenicii acestora, studenți la facultățile de istorie. Ei sapă până la adâncimea la care găsesc sol nealterat de activitățile umane, în „culoarea” zonei. În timpul acestor cercetări au fost descoperite feagmente ceramic de la diferite tipuri de vase, piese de podoabă, unelte și arme. Adâncimea acestor secțiuni săpate poate varia de la câțiva zeci de centimetrii, la câșiva metri, în funcție de felul în care s-a modoficat relieful de-a lungul secolelor. Deși nu la fel de spectaculoase precum escavarea unor ziduri ori morminte, descoperirile arheologice care datează din preistorie ajută la formarea unei imagini asupra evoluției comunităților respective, precum și asupra faunei specific zonei. Imaginile luate din dronă au ajutat mult săpăturile arheologice de la Urlați, pe un deal total nelocuit acum, dat care în neolitic la finalul Epocii de Piatră, exista o așezare în care specialiștii estimează că lodcuiau aproximativ 100 de oameni.

Epoca de piatră a durat aproximativ 3.4 milioane de ani și s-a încheiat în jurul anului 2000 î.Hr. A avut trei perioade; paleolitic, mezolitic și neolitic. Populațiile care locuiau în neolitic pe teritoriul Românieim afirmă arheologii, erau unele dintre cele mai avansate ale epocii. De exemplu, în 2019, la Strejnic (jud. Prahova), la 30 de kilometric sud-vest de Ploiești, aceiași echipă de arheologi care lucrează acum la Merez, au descoperit într-un tumul un mormânt vechi de peste 5000 de ani. În mormânt erau rămășițele unui adult și ale unui copil. În ultimii ani, arheologii din Prahova au descoperit peste 40 de tmuli în care erau înmormântați peste 200 de indivizi. Tumulul este o movilă de pământ sau de piatră, de formă conică sau piramidală, ridicată deasupra unui mormânt în scop de protecție, ce depășește câteodată 8 – 9 metri. Spre deosebire de siturile arheologice clasice, unde săpăturile se fac cu măturica și fărașul, pentru dezgroparea tumulilor, este nevoie chiar de excavator.  Fiecare urmă arheologică este inventariată și analizată. Urmează apoi drumul către Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova din Ploiești, unde restauratorii le sortează și le reconstruiect spre a devein exponate pentru muzeu.

Aflat la contactul dintre zona de câmpie și dealurile subcarpatice, situl arheologic de la Urlați este localizat acolo unde Cricovul Sărat își face loc în câmpie coborând dintre dealuri. Este situat pe un grind natural care are o formă triungiulară, delimitat de o zonă mlăștinoasă aflată în zona de sud-est a localității. Cercetările arheologice de la Urlați au început încă din anul 2013 și au continuat cu o cadență anuală până în prezent. A fost descoperită o succesiune de așezări din epocile neolitică (cultura Starčevo-Crș), eneolitică (cultura Gumelnița), a bronzului (cultura Tei). Importante sunt și locuirile din sec. II-III d.Hr., V-VII d.Hr, dar și cele din evul mediu legate de începuturile localității Urlați (sec. XVI-XVII). Cercetările din acest sit se derulează în cadrul unui proiect care vizează abordarea ariei nordice a culturii Gumelniţa, cu o preocupare pentru locuirea în zona de deal, sau din imediata apropiere a acesteia. De asemenea, având în vedere descoperirile din campaniile precedente, importante au devenit și obiectivele datând din primul mileniu creștin și evul mediu (sec. XVI-XVII). Aceste două segmente culturale și cronologice sunt marcate de descoperirea unor locuințe adâncite (bordeie) și gropi de extragerea lutului, dar și materiale arheologice, în special de ceramică fragmentară. Ca și în anii precedenți în așezarea eneolitică atribuită culturii Gumelnița (4350-4250 î.Hr.) au continuat să apară numeroase piese din silex întregi, izolate sau depuse într-un număr restrâns de piese sub forma unor mici depozite. Un astfel de depozit descoperit anul acesta era format din 11 piese, din care unele nefolosite. Erau însoțite de fragmente de la un vas din lut. Este al șaselea depozit de acest tip, ceea ce confirmă un anumit comportament al comunității eneolitice care a locuit în acest sit acum peste șase milenii.

Așa cum informează Responsabilul de șantier- Cercetător Științific Gradul I, dr. Alin Frînculeasa, foarte important este un depozit de piese din metal (fier și bronz) datând din evul mediu (sec. XI-XVII) descoperit la adâncimea de circa 0,5 m. Un număr de 14 piese erau depuse într-o mică groapă (0,5 m diametrul și 0,4 m adâncime). Dintre piese se remarcă prezența unui topor, trei cârlige, a unui dorn, perforator de lemn, fragment de lanț cu două verigi, fragmente de la o coasă (2 buc.), etc. Potrivit sursei, în apropierea șantierului arheologic a fost amenajată o bază logistică care permite derularea cercetărilor în bune condiții și dezvoltarea în viitor a unui program complex de cercetare a Văii Cricovului Sărat. În cadrul acestui program se derulează și săpăturile de pe Dealul Merez aflat la nord de Valea Semanului, cercetări realizate anul acesta în luna iulie. De asemenea, pe raza localității Urlați, dar și pe valea râului Cricovul Sărat, au continuat cercetările de suprafață prin care au fost identificate și cartate numeroase situri arheologice care certifică importanța acestei căi de comunicare de-a lungul istoriei. La Muzeul „Foișorul Bellu” din Urlați a fost realizată o expoziție permanentă în care pot fi admirate principalele descoperiri arheologice rezultate în urma cercetărilor derulate în ultimii ani. Urme arheologice din neolitic și epoca bronzului, descoperite pe dealul Merez din Valea Urloi, certifică existența unor așezări din trecutul îndepărtat.

În toamna anului 1968, în curtea Liceului din Urlați, prin săpături întâmplătoare, a fost descoperit un schelet și trei nasturi de cupru, realizați, în tehnica secolului al XIV-lea, mărturii istorice pentru actuala vatră a târgului. Documentar însă Urlațiul este atestat pentru prima oară într-un hrisov semnat de Neagoe Basarab, la 16 martie 1515, prin care voievodul întărea mai multe ocine mânăstirii Snagov și în care printre martori se afla și boierul Oancea din Urlați. A doua mențiune documentară, cunoscută nouă, este hrisovul din 1527 – 1528, semnat de Radu de la Afumați, prin care voievodul reconfirma aceleiași mânăstiri dealul cu viile de la Poiana (în Valea Călugărească) și Valea Călugărilor a patra parte, cât ține ocina până în apa Teleajenului, cu vinăriciul (impozitul pe cârciumi) și perperii (impozitul pe buțile de vin și putinele cu struguri), partea domnească și un vad de moară în Cârciumari pe Cricov. Întocmirea hrisovului se făcuse pe baza cercetării făcute la fața locului de Stoica din Cozleci însoțit de boierii: Oancea din Urlați (același de mai sus), Șoplea și Miclea din Șoplești, Dragomir din Cozleci, Craina din Stăncești, Grozea din Pădure (lângă Plopu). Registrele vamale ale Brașovului din 1545, care țineau evidența târgoveților din Țara Românească, veniți pentru tranzacții comerciale cu negustorii brașoveni, menționează pe un anume Stan din Urlați, printre comercianții din alte localități prahovene: Gherghița, Târgșor, Breaza, Slănic, Comarnic, Filipești, Văleni. Noile descoperiri arheologice de pe Dealul Melez din Urlați (jud. Prahova), ce au adus la lumină urme de locuire de peste 5000 de ani au confirmat existența în această zonă a unei populații umane numeroase, ce stăpânea tehnica fabricării de arme și unelte, de vase, de construire a fortificațiilor de pământ și a locuințelor. (G.V.G.) 

Brățări (nedacice) pentru poterele analfabetismului de sistem…

Data: 6 septembrie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Faptele ar fi cam în felul următor… Și chiar dacă nu vorbesc ele, la propriu, concret, merită totuși „declasate” măcar pentru irealitatea lor anecdotică… Sau nu… Pentru că, în momentul în care un cetățean se trezește cu un dosar penal pentru ceea ce el credea a fi o bucată de metal fără valoare, atunci umorul nu mai e savuros… Nici spumos… Poate doar pentru cel în cauză, la spălătorul penitenciarului dacă are ghinion de neșansă de judecător rațional (tot mai des o asociere pleonastică, nu-i așa?!). Așadar, un bărbat din Teleorman s-a trezit săltat de polițiști pentru că avea acasă o bucată de fier… Experții au spus că este un artefact… Nu l-au putut data, dar, pentru a nu cădea nici în ridicol, deși, la câtă istorie se mai face azi, oricum nu o să se supere nimeni dacă îl așezau în epoca… de piatră, au spus că obiectul ar fi din epoca bronzului… Deh’, bronz-nebronz, pe asta o pot ghici doar pirandele la adunat de fier vechi, și fără a avea o certitudine a vechimii obiectului, ori o expertiză a ceea ce reprezintă artefactul, omului i s-a făcut dosar penal pentru deținerea de obiecte din patrimoniul național. Și nici nu conta pentru anchetatori de când zăcea obiectul cu pricina prin gospodăria omului… Ori ce foloase i-a adus… Doar încadrarea ca „bun al patrimoniului național”, deținut ilegal de un cetățean cu apucături cam nenaționale, justifica măsura confiscării și trimiterii către un muzeu. Atât. Fără „punctum” în stoparea devalizării patrimoniului nostru. În fine, în cazul omului nostru, în neștiința despre valoarea de patrimoniu, fie și probabilă, a unui obiect. Că, deh’, nu toți s-au născut învățați…

Așa cum a stat treaba și în cazul unei bătrâne vinovate la rândul ei în fața polițiștilor, dacă nu au găsit-o pe marginea trotuarului vânzând pătrunjel (rușine mamaie, la vârsta matale să dai de lucru organului cu astfel de teme?!), vinovată, dară, pentru sprijinirea ușii de acasă cu un „artefact”. Că ținea biata femeie piatra, altminteri rarisimă, spun alți experți în dezexpertizare (!), pe post de blocator de ușă… Ușa aia din scânduri găurite, roase și înnegrită pe deasupra de mucegaiul vremurilor precum mâinile bătrânei pigmentate în ani de țarina ogorului pe care îl răsucea ea cu sapa. Că așa a și dat de obiectul cu pricina. Un bolovan pe care l-a pus la ușă…

Și în cazul ei, deși „experții”, nu ăia locali, ci specialiștii de la oraș (că pentru cei de la țară orașul e acum definit de îngrămădeala aia mai mare de case, suficient de mare, să-i lase pe oameni la „păcănele”), nu i-au spus femei ce ținea în casă. Că nici ei nu s-a dumerit. Dar au luat „bolovanul”, lăsând ușa scâncind după pripornul ei de odinioară, deja, la cum arăta casa, pământul din ea, de o viață, și au plecat. Alt raport, altă sancțiune, alt expozeu de duritate și neaplecare în modul de aplicare a legii.

Și cine știe câte babe și câți moși au rămas fără „sarea” din necomoara caselor lor… Confiscate și înapoiate… cui, aici este o altă întrebare!… Că, deh’, dacă săpau și ei mai jos de latul de palmă de pus arpagicul în pământ, și nu scrijeleau cu genunchii tremurând și oasele scrâșnind a prăpăd de vârstă, a rece de oase, a reumatism și boli neimportante pentru alții, de ar fi săpat și ei mai din tinerețe, să adâncească brazdele până în cavernele pământului, poate ar fi găsit ceva mai de preț. Suficient de important, de valoros, pentru a nu mai fi trecut în raportul delatorilor analfabeți funcționali. Și uneori și analfabeți, trebuindu-le pentru a scrie câteva rânduri mai mult timp decât au avut nevoie împricinații să sape până la descoperirea „comorilor”.

Cum ar veni vorba, o brățară dacică nu găseau și ei prin pământurile uscate ale Teleormanului? Sau prin grădina bătrânei punând cu degetele-i tremurânde, și vederea slăbită, arpagicul cu mucul în sfârc de coadă în sus?! Că aici a ajuns ilarul devenind el însuși prea de necrezut… Cu promovări la vânzări la licitație de către casele mezându-ne trecutul, artefactele, istoria, dar nu, nici măcar a cozilor de lemn de la topoarele nedatate, nici spuma de corali uscați de însetare de pe bolovanii ținuți la ușile prea părăginite pentru a mai sta deschise, ci brățări dacice. Pentru că, domnii la costum nu sunt luați la întrebări, de unde au procurat obiectul „de peste 3000 de ani”… Mai mult pre-dacic, dar nu prea le au cu istoria negustorii de licitații și nici cu subsemnatul pentru nerespectarea legii patrimoniului, și predarea imediată, sau măcar notificarea muzeelor despre intrarea în garderoba lor de șmenari a unei brățări dacice. Iar dacă la felul de căpătuire cu un asemenea artefact s-au spălat pe mâini, menționând că este în posesia posesoarei care l-a posedat (!) de la o altă, evident, posesoare (iar rostogolirea în trecut se pierde „la și alții”), pentru neraportarea prețioasei comori și punerea ei la vânzare (într-o licitație în mod cert trucată pentru a ajunge la colecționarul de dinainte desemnat și albirea certificatului, nu de autenticitate, ci de drept moștenitor) ar trebui și pușcărie și închiderea casei de licitații, dar și confiscarea colecțiilor deținute de aceasta până la realizarea unor expertize.

Altminteri, rămânem doar cu aparenta unealtă din Teleorman nezdrobind, nu țestele hoților de identitate, de patrimoniu, de cunoaștere spre universal, ci nici măcar bolovanii de țintuit ușile înecate de amarul și atât amarul de viață al bătrânilor noștri. Neduși poate nici măcar o dată la un muzeu…

Cultura, viața normală în Scandinavia…

Data: 6 septembrie 2024 by Grid Modorcea

Cultura este un lux. Mereu am spus asta. Și Norvegia mi-a întărit observația. Abia o țară care îi oferă cetățeanului protecție, să nu mai aibă grija zilei de mâine (salariul minim al unui lucrător norvegian est e de 4 700 euro), se ocupă de cultură. Aici cultura este prioritară, fiindcă nivelul de trai este superior. De aceea, comparativ cu prețurile din România, toate prețurile de acolo ni se par enorme, dar pentru nivelul de trai norveg sau scandinav sunt normale. Iată câteva cifre pe care le-am notat într-un supermarket din Geilo, în coroane norvegiene: cartofi – 29, 90 kr, lămâi: – 99 kr, pâine – 34, 30 kr, salata verde – 26, 90 kr, snikers – 51, 90 kr, avocado – 29, 90, ciuperci – 29, 90, iar, printre ele, sunt cărți, un roman de Stephen King, de pildă, costa 199 kr. Da, acolo am văzut ceva uimitor, cartea e regină, în toate magazinele, restaurantele sau cafenelele există rafturi cu cărți, mici biblioteci, în care poți citi ce vrei în voie, iar dacă îți place cartea, o iei, dar cu condiția să pui alta în loc. Așa ceva mai văzusem numai la Heidelberg.

Masa și Cartea. Unde există un loc de parcare, de gustare, există și cartea, mica bibliotecă cu cărți rare. Și unde este un loc de citit, există și un bufet. Ce mare paradox, într-o realitate cosmică, super tehnologizată, bătrâna carte, vechea minune tipărită de Gutenberg, e regină, nu și-a găsit sfârșitul, cum profetiza un Bill Gates, dimpotrivă, fără ea, nu există viitor. Și demonstrația supremă este Biblioteca Națională din Oslo, care se poate compara cu faimoasa Grand Central Library din New York, 46 St. Ceva fantastic. Fiecare etaj are specificul său. Cititorul se servește singur. Mesele unde citește, computerizate, sunt aproape de Rafturile cu cărți. Religia e la ultimul etaj, iar etajul 1 e dedicat copiilor, nu numai cărților pentru copii, dar și jocurilor, fiindcă ei sunt invitați să deseneze. Toată lumea acolo, în cetatea cărții, e fericită. Așa cum am fost și eu, când pe computer, la numele meu, am dat peste trei cărți, Brancusi in America, Shakespeare and Eminescu, The American Film, evident, cărți trimise de americani, fiindcă eu le-a dat acolo, la bibliotecile din New York, greu de concurat, fiindcă acolo, în Manhattan, aproape pe fiecare stradă există și o bibliotecă.

Prioritatea dată cărții în marile orașe ale lumii, arată că viitorul nu se poate lipsi de carte. Ea e fundamentul învățăturii, al înțelepciunii. Nemaivorbind că aspirația spre cultură a făcut ca orașele mari scandinave, Oslo, Bergen, Stockholm, Copenhaga, să respire prin statui. Peste tot statui. Statuia are rolul să potențeze spațiul, să-l facă vast și mai luminos. Ea este un reper, faptul că o personalitate a meritat acest respect statuar. Ce să mai spun de parcul regal Vigeland, prezentat într-un articol anterior, cel mai mare parc cu statui din lume, un colosal muzeu în aer liber. I-am dedicat acolo și o poezie, pe care o reproduc din caietul de note:

Vigeland, gând frumuos și viguros,
cu oameni în rotocoale,
cu imagini de Sisifi și Laocooni,
rostogoliri, acuplări și îmbrățișări,
Viață,
bulgări umani dați de-a dura,
mișcare nebună, în aventură,
o lume herculeană,
în splendoare vikingă,
coloană infinită de trupuri umane,
piatră boltită în tăceri ancestrale.

Toate drumurile aici duc la artă, la un palat, la o catedrală, la o statuie. Nu se poate imagina ce fenomenale sunt primăriile, primăria orașelor Oslo, Stockholm sau a capitalei daneze Copenhaga. Sunt clădiri monumentale, dar se vizitează cu rânduri interminabile, fiindcă în interior sunt adevărate palate, cu fenomenale picturi murale sau gigantice goblenuri, parcă ai fi la Versailles. Un circuit cu vaporașul pe canalele din Copenhaga, te fac să numești acest oraș Veneția Nordului, mai ales că în partea mai deschisă a fiordului, spre promenada Langeline, unde se vede un mare parc, te așteaptă Mica Sirenă, o statuie din bronz, de 1, 25 m, așezată pe o stâncă potrivită, care este atracția nr. 1 a turiștilor. E creația lui Edvard Eriksen, care a imaginat o sirenă care devine om. Am văzut-o și de pe uscat, din parc, și din vaporaș. E atât de cuminte și tăcută, față de vociferările oamenilor încât n-am înțeles de ce este atât de dorită vederea ei. Dacă n-ai văzut Mica Sirenă, n-ai văzut Copenhaga, n-ai văzut nimic!

Civilizația scandinavă este atât de înaltă, de personală, de inimitabilă încât luxul material, ca și cultura spirituală sunt lucruri normale, firești, au devenit viața de zi cu zi a oamenilor. Am rămas uluit de importanța acordată teatrului. Teatrul Național regal în Stockholm este o minune. Ca și cel din Oslo sau Copenhaga. Ideal ar fi fost să văd și câteva spectacole, dar acum stagiunea era închisă. Am văzut în schimb, la Oslo, un spectacol de balet transmis la TV, la concurență cu Olimpiada, unde pasiunea scandinavilor pentru sport făcea ca toate posturile să transmită în draci participarea sportivilor locali. Și suedezul Armand Duplantis, la săritura cu prăjina, și norvegianul Jakob Ingebrigtsen, la 5 000 m, au fost onorați ca niște regi! La fel handbalistele norveginene, ca și handbaliștii danezi. Nici măcar știrile politice de la BBC nu-și aveau locul, cu excepția unei știri legată de Kamala Harris, cu că și-a ales vicepreședintele. Se vedea limpede că scandiamvii se bucură că Trump și-a găsit nașul în Kamala, o procuroare dură care nu-i iartă infracțiunile. Sigur, am văzut și Muzeul ABBA, fiindcă la Stockholm există un mare cult pentru această formație. Peste tot se cânta „Waterloo”. Nu mai vorbesc de cultul pentru vikingi. Și aici există un muzeu al vikingilor, unde se conservă cea mai mare ambarcațiune vikingă care a fost construită vreodată. Se numește Vasa și a fost construită la 1 600. Povestea ei a anticipat soarta Titanicului, fiindcă, de cum a ieșit din port, la prima ei plecare, s-a scufundat. A fost găsită peste 300 de ani intactă. Așa cum o vedem și azi. La fel de pregnant este și cultul pentru Premiul Nobel, căruia i s-a dedicat un muzeu. Azi premiile Nobel se anunță în Sala Albastră și se înmânează la primărie, care este poate cea mai măreață construcție din Stockholm. Aici primăriile orașelor sunt ca niște cetăți, simbolul guvernărilor, alături de palatele regale.

Stockholm, pe care l-am mai văzut și altădată, este pe drept numit Veneția Nordului, fiindcă e plin de canale, nai ceva decât Copenhaga. Se spune chiar că orașul e construit pe un fjord, fiindcă apa e peste tot, îi cuprinde clădirile ca brațele unei imense caracatițe. Un singur lucru lipsește, gondola. Totul este de o densitate colosală, nu ai timp să asimilezi, totul se reduce la o trăire impresionistă, pentru aprofundare e nevoie de multe zile în asemenea orașe. Unde la fiecare pas există o statuie, un obelisc, o catedrală, o clădire impresnantă, un teatru, o galerie, o stație de metrou cu opere de artă, toate cu istoria lor, cum sunt palatele de pe strada regală, care necesită explicații istorice, aprofundări temporale. Am adăsta cel mai mult în cartierul medieval din Stockholm, unde există și cea mai îngustă stradă, ca strada Sforii din Brașov. Uluitor în Stockholm sunt cișmelele, peste tot, iar apa este pură, se spune că aici este cea mai bună apă din lume. Dar și la Oslo, și în Copenhaga, apa e la fel de curată, bate orice altă băutură. Sigur că preferi apa naturală, când un pahar cu bere Eriksberg costă 88 de coroane suedeze. Dacă n-ai coroane, mori cu cardul de euro în buzunar.

Să revin la spectacolul de balet. E vorba de opera Hammer, creația coregrafului Alexander Ekman, cunoscut balerin de la Royal Swedish Ballet. Ceva năucitor. Balet modern cum am văzut numai la Juiliard School sau la New York City Ballet, unde Ekman a fost invitat, ca și pe multe alte mari scene ale lumii. Predomină mișcările de grup, totul este axat pe teme erotice. Căutarea cu disperare a dragostei și împreunarea cuplului. Insolitele mișcări, la limita atletică a ființei, ne arată posibilitățile infinite ale trupului de a se contorsiona. Personajele se caută până se întâlnesc. E o permanentă intersecție de mișcări, un păienjeniș care aspiră spre destrămare și spre identitatea cuplului. La sfârșit, dansatorii intri în sală, peste spectatori, ca să-i atingă, să vadă că există, fiindcă spectacolul continuă cu actul 2, într-un alt decor cosmic, cu altă gamă de lumini și de mișcări abrupte, în diverse costume strident decupate și colorate. Acum apare și dialogul dintre ele, sumar, esențializat, pantomimic. E de fapt încercarea de dialog, efortul muțeniei de a rupe tăcerea. Te impresionează inventivitatea mișcărilor și plastica lor, mereu învăluitoare, cursivă, ca notele dintr-o simfonie wagneriană.

Și concurența este acerbă. Fiindcă teatrul și opera sunt artele preferate ale scandinavilor. Ei aici se întrec cu europenii și mai ales cu americanii. Sau să vedeți clădirea în care s-a decernat decenii la rând Premiul Nobel, devenită muzeu, cu toată povestea lui Alfred Nobel, plasată în cea mai frumoasă piață a orașului Stockholm. Azi premiul se decernează în Sala de concerte, numită „sala albastră”. O atracție zilnică este parada militară de pe strada regală, unde au loc, la amiază, ceremoniile militare, o stradă muzeu, plină numai de statui și case arhitecturale impunătoare. Totul e masiv, construit monumental, cum îți demonstrează și călăuza din croaziera daneză, în care fiecare clădire este o operă de artă arhitecturală.

Toate hotelurile în care am stat sunt din seria „Quality”, de patru stele, sunt adevărate modele de îmbinare a utilului cu plăcutul, adică aspectul estetic este impregnat în calitățile materiale. Nu mai vorbesc de breakfast și dineurile pe care le primești, sunt absolut regale, de o bogăție colosală. Le privești ca la un muzeu gastronomic, de parcă ar fi create de Salvador Dali pentru Gala. Arta nu e numai în muzee, a ieșit în stradă, este în vitrine și în toate această artă gastronomică. Și nu e hotel în care să nu primești o carte, un album, o revistă, un pliant memorabil. Frumusețea estetică este peste tot. Tehnica, mijloacele electronice, au ajutat ca tot ce este pentru om să fie cât mai artistic. Toate magazinele sunt construite ca niște opere de artă. Iar tehnologia a ajuns atât de departe încât la Aeroport nu mai există vameși. Omul este total înlocuit de tehnică. Aparate ultrainteligente îți verifică pașaportul, identitatea, și îți eliberează biletul de îmbarcare.

Ai sentimentul că trăiești în viitor, într-o altă lume. Ai devenit o musculiță, condusă de o gigantică făptură IA. Parcă ai trăi pe altă planetă. Desigur, vrei să ajungi cu picioarele pe pământ, acasă, fiindcă acolo e viitorul și nu ești obișnuit să trăiești în Lumea II, în viitor, ești obișnuit să trăiești în prezent și mai ales în trecut. Dar acolo trecutul s-a transformat în viitor, așa cum vezi toată tradiția vikingă, care a fost asimilată de tehnologia modernă și proiectată într-un viitor palpabil. Euro este umilit în Norvegia, Danemarca și Suedia, fiindcă puterea de cumpărare a cetățeanului valid este foarte mare. Să cumperi un pahar de bere cu nouă euro, acolo este ceva firesc. Sau să vedeți la Tivoli, în Copenhaga, unde, pe lângă jocuri fabuloase, concurând mult mai ingenios și rafinat Dinsneyland, există o grădină cu restaurante elegante italiene, franțuzești, turcești, la care au acces numai oamenii bogați, care și-au adus copii să se dea în tiribombe, iar ei să-i privească de la o masă foarte simandicoasă, regală. O bere aici costă 425 kr, iar un hel hummer (homar întreg) – 500 kr. Un euro = 11, 5 kr. Sunt și locuri cu prețuri mai accesibile, precum la Gasoline Girll.

Nivelul de trai a făcut ca Norvegia să fie numită Țara Milionarilor. Fiecre norvegian este aici milionar. Fiecărui cetățean îi revine un million de coroane din vânzarea petrolului. Nivelul de trai și cultura împing țara înainte. Norvegienii, ca și americanii, sunt oameni care stau cu fața spre viitor. Dar dacă americanii vor să evadeze în cosmos, norvegienii apără zestrea cea mai mare a universului, Pământul, cu minunățiile lui. Ei nu evadează în pustiu, pământul este adevărata moștenire a omului. Evadarea înseamnă să faci aici, din pământul pe care îl calci, o comoară. Norvegienii au și un Fond al Viitorului, în care au strâns până acum 5 100 miliarde de coroane. Acest fond e ca o pușculiță, în care puneam și noi câte un bănuț, când eram copii. Apoi, la Crăciun, spărgeam pușculița (purcelușul de argilă) și cu banii adunați cumpăram ultimul disc cu înregistrarea Concertului pentru pian și orchestră de Edvard Grieg. Sau îi făceam mamei un cadou. Fondul este darul pentru viitor al norvegienilor.

Din rău în mai rău…

Data: 6 septembrie 2024 by Petru Jipa

Când jurnaliștii sunt opriți de politicieni să spună adevărul, acest fenomen se numește cenzură sau restricționare a libertății presei. Acest lucru poate fi realizat prin diverse metode, cum ar fi amenințările la adresa jurnaliștilor, interzicerea accesului la informații sau sancționarea lor pentru dezvăluirea unor informații sensibile pentru politicieni. Cenzura și restricționarea libertății presei sunt grave încălcări ale dreptului la liberul acces la informație și pot avea consecințe negative asupra societății în ansamblu. Aceste acțiuni pot duce la creșterea corupției, abuzurilor de putere și manipularea opiniei publice. Ideal este ca jurnaliștii să rămână vigilenți în fața presiunilor politice și să continue să-și facă datoria de a furniza informații corecte și imparțiale publicului, chiar în condițiile unei posibile cenzuri din partea politicienilor. De asemenea, este responsabilitatea societății civile și a organizațiilor non-guvernamentale să apere libertatea presei și să lupte împotriva oricărui tip de cenzurare. Dar „capul plecat sabia nu-l taie”, iar spaima de consecințe ne așează pe rând la eșafod. Tot scriu ce înseamnă adevărul și minciuna, tot vorbesc despre manipulare, apoi apar armatele de bine care doresc doar răul și ne spun că numai răul este bine. Îl cred pe domnul Elon Musk când spune: „Când pierdem libertatea de exprimare, pierdem democrația”. Libertatea de exprimare este piatra de temelie a democrației, iar libertatea de exprimare este ceea ce ne permite să fie denunțate atrocități și ca oamenii să fie conștienți de ele. De aceea nemții au vrut să închidă presa (al doilea război mondial) imediat. Deci, cred că ar trebui să facem tot ce putem pentru a păstra libertatea de exprimare. Și când pierdem libertatea de exprimare, cred că pierdem democrația”.

Spune aceasta în Interviul cu Ben Shapiro / Daily Wire, ianuarie 2024. Apoi tot el mai spune: „Avertizez că libertatea de exprimare ar putea să nu existe dacă Kamala Harris, care a fost un puternic susținător al înlăturării lui Trump de pe Twitter, va intra în funcție.” Apoi face cronologia atacurilor la libertatea de exprimare din ultima lună: „Brazilia anunță că oricine folosește un VPN pentru a accesa X va fi amendat cu până la 8.874 USD pe zi. Gazdele germane de pe podcastul „Hoss and Hopf” se confruntă cu o amendă € 250.000 și închisoare în Germania, după ce au „deformat” o persoană transsexuală cheală. Fondatorul Telegramului, Pavel Durov, este arestat în Franța pentru că nu a cenzurat utilizatorii. Marea Britanie arestează o femeie de 55 de ani pentru că a împărtășit „informații greșite” online. Regatul Unit caută să avanseze cu o nouă legislație care ar eticheta misogin-ia drept o formă de extremism. Comisarul UE Thierry Breton i-a trimis o scrisoare lui Elon Musk, cerându-i să respecte legile lor de cenzură. CEO-ul Rumble, Chris Pavlovski, a fugit din Europa, invocând amenințări din partea guvernului francez. CEO-ul META, Mark Zuckerberg, a lansat o scrisoare, în care detaliază modul în care administrația Biden-Harris și FBI au lucrat pentru a cenzura conținutul de pe platformele META”.

Liniște, vă vorbește stăpânirea! Cine nu se supune pătrunde în cel mai disperat Halloween al planetei. Se spune că un rus se scoală dimineață și vede tancuri cu steagul Americii în fața casei. Iese urlând: „freedom, freedom!”. Un soldat iese din tanc: „niet freedom. Halloween”.

După „celebra” Olimpiadă din Franța, acum ard bisericile de spui că sunt la întrecere. Nu mai știu ce popor celebra nunta cu focuri de armă, dar nu știu nici de ce o făceau? Dar dacă se vorbește despre o teorie a conspirației a acestei „întâmplări” să zicem, am spune: Creșterea tensiunilor culturale și religioase a dus la speculații despre motivele incendiilor. Frecvența incendiilor la biserici a generat suspiciuni și teorii legate de vandalism sau atacuri intenționate. Unele grupuri pot folosi aceste incidente pentru a promova agende politice sau sociale, insinuând că există o conspirație mai largă. Fără explicații oficiale concludente, oamenii pot căuta răspunsuri în teorii alternative. Toate acestea contribuie la proliferarea teoriilor conspirației în jurul acestor evenimente. Dar cine mai știe cine am fost, sau unde am ajuns, disperarea parcă se citește pe chipul fiecărui om. Una votezi și altul „trabucește” a democrație. Dar ce este disperarea? Disperarea este o emoție puternică de tristețe, neliniște sau resemnare. Pentru că de obicei te împaci cu răul fără împotrivire prin resemnare. Este adesea asociată cu sentimentul de lipsă de speranță și incapacitatea de a găsi soluții pentru problemele sau dificultățile cu care se confruntă o persoană. Disperarea poate fi declanșată de diverse situații, cum ar fi pierderea unei persoane dragi, probleme financiare sau stresul excesiv. Trebuie să fim conștienți de această emoție și să căutăm suport și ajutor atunci când ne simțim copleșiți de disperare.

Mișcarea „O Nouă Românie”…

Data: 5 septembrie 2024 by Grid Modorcea

Am să scriu o carte despre Scandinavia. Despre ce a realizat mai măreț omul, unde au ajuns elanul și bucuria lui. Desigur, multe din cele scrise de mine se cunosc. Internetul este plin de informații despre Norvegia și Scandinavia. Te sperii, să nu greșești vreo informație. Dar eu am urmărit să trăiesc din interior Scandinavia, nu s-o știu după informațiile pe care le culesesem la plecare. Să văd ce e dincolo, în spatele cortinei. A fost o călătorie foarte densă și obositoare, am mers cu multe mijloace, avion, autocar, tren, teleferic, tramvai, vapor gigant (hotel plutitor) și mici ambarcațiuni, foarte mult per pedes, dar am rezistat. Nu am avut nici un necaz. Merită să scriu cu de-amănuntul ce am văzut și ce am făcut acolo! E o altă planetă, Scandinavia e mai interesantă decât America, și mai stabilă, și mai umană. E obligatoriu în viață să vezi Norvegia. Să vezi orașele, munții, tunelurile, fiordurile, să cunoști oamenii. O, ce vis real, palpabil, să călătorești cu feribotul de la Oslo la Copenhaga! Și să-i îndemni pe români să urmeze acele valori nordice, fiindcă unele se potrivesc cu lipsurile din țara noastră, în sensul de a le pune în locul golului, cum sunt alegerile prezidențiale, inutile, pentru care s-a alocat o sumă astronomică, s-ar fi rezolvat cu ea definitiv problema pensiilor, nu ar mai fi atâta circ. Faceți ca ei! Norvegia e țara care are un colosal cult al familiei! Ca și Suedia. Protecția mamei și a copilului este copleșitoare, prioritară!

Dar să pătrunzi mai adânc, cel mai bine e să vezi aceste locuri separat, deși cele patru țări, Olanda, Danemarca, Suedia și Norvegia, au f. f. foarte multe asemănări, parcă ar fi doar una, dar Norvegia le întrece pe toate, fiindcă are la baza foarte dezvoltat spiritul viking. Singura problemă a fost ca eu nu am spirit de turmă, nu m-am simțit bine în grup și când ne dădea liber, de voie, eram cel mai fericit, fiindcă eu m-am dus acolo nu să văd români cum se îndoapă și hâhâie, m-am dus să cunosc… vikingi. De aceea, am vorbit cu f. f. foarte mulți oameni, localnici. Cu engleza pe care o știu eu, m-am descurcat perfect. Minunat că a doua limbă a lor este engleza, sunt în topul 1 al țărilor vorbitoare de limba engleză. Dacă știi limba, 50 la sută ești câștigat. Oamenii sunt de o amabilitate totală și mereu veseli. Chiar când sunt fff ocupați, se opresc și îți acordă o atenție specială. Și mereu îți arată pe mobil unde te afli și unde trebuie să ajungi. Așa cum s-a arătat o daneză grăbită, care, în Central Station din Copenhaga, s-a oprit și mi-a dat toate relațiile, cu computerul la vedere, despre cum să ajung cu trenul la Helsingor, să văd castelul care i-a inspirat lui Shakespeare piesa Hamlet. Marele Brit i-a spus castelului Elsinore după Helsingor. După cum e obligatoriu să vezi parcul de distracții Tivoli, care bate Disneyland. La fel, nimeni din grup nu a vrut să vadă această minune! Dacă mergi la Copenhaga, obligatoriu sa mergi la Tivoli, e cea mai înaltă formă de distracție la care a ajuns omul!

Încă o dată spun, această experiență îmi confirmă faptul ca utopia mea Civitas Innocentiae este pe drumul cel bun. Nordicii sunt deja cu un pas în Lumea II, fiindcă au ajuns să dea prioritate absolută culturii. Opera și Biblioteca din Oslo sunt simbolul acestei idei. Așa e când nu mai ai grija zilei de mâine (salariul minim e 4 700 euro, iar orice intelectual câștigă 10 000 de euro pe lună!), tot efortul se îndreaptă spre cultură. Evadarea prin cultură. De aceea, eu mereu am spus că ea, cultura, este un lux. La Tivoli, mă gândeam mereu la copiii României. Să aibă și ei parte de așa ceva. Și vor avea. Ce fericiți vor fi! Sigur, ei vor vedea mai repede acea împărăție a jocului, a spiritului, nu ca mine la 80 de ani! Dar mă bucur ca am fost din nou copil. Am să public tot ce am trăit în Scandinavia, să afle și alții, să le folosească și celor care nu au posibilitatea să ajungă acolo.

Norvegia nu e o țară de vizitat, de căscat gura, de bifat că „am văzut-o și pe asta!”, e o țară a muncii, o țară reper, de la care ai ce învăța, care poate fi și trebuie să fie model pentru toți care vor să intre pe poarta Civilizației Omului, în competiția muncii, a valorii. De pildă, înseși țările arabe o iau ca model pentru felul cum știe să exploateze petrolul (e cea mai mare exportatoare de petrol din lume). Orice norvegan este milionar, fiindcă statul îi dă din afacerea cu petrol un milion pe an! La fel, e model pentru felul cum folosește energia solară, cum a făcut dintr-o țară curată una și mai curată (prin prioritatea acordată mașinilor electrice), cum folosește tehnica săpării tunelurilor în munți, cum construiesc drumurile și blocurile unicat, cum numai în cartierul Chelsea din New York am mai văzut! Ce să mai spun de pasiunea pentru cultură, un adevărat reper pentru societatea fără dependențe a viitorului. Sigur, deocamdată e de meditat dacă societatea pe care au creat-o scandinavii, va rezista avalanșei globaliste. Cum va rezista în fața ei oaza scandinavă, izolaționismul scandinav, implicit dependența puternică de moneda națională? Cu politica și religia stau bine, le-au rezolvat, în sensul că nu mai sunt dependenți de ele. Pot trăi și fără politică, și fără religie. Le ajunge Predania, cultul pentru tradiție. Și proiecțiile pentru ziua de mâine. De aceea, acum, toată energia lor se canalizează spre viitor, bat la ușa lui principală, pe care scrie cultură.

*

Experiența scandinavă m-a făcut să visez la o Nouă Românie. Tot ce a creat mai bun omul scandinav, poate fi și trebuie preluat și de România. Țara noastră are o istorie mai bogată decât a țărilor scandinave. Ba eu am urmărit acolo o ipoteză, să văd dacă vikingii au o sorginte dacică. Vikingii sunt daci. Cultul viking i-a făcut mari și tari pe scnadinavi. Noi de ce nu am dezvolta cultul dacic? Visez la un parc național cu sculpturi în care să strălucească eroii și valorile neamului. În el să-i văd pe Zalmoxe, Bendis, Sarmis, Zalmis, Burebista, Decebal, Dochia, grupuri de tarabostes, ca în lucrările lui Vigeland, ca în Monolitul său înveșmântat cu trupuri umane. Apoi să-i văd sculptați, laolaltă, pe Mihai Viteazul, Vlad Țepeș, Avram Iancu, Eminescu, Brâncuși, Enescu și alte personalități dragi poporului român. România are valori, are oameni neînregimentați, ea trebuie să urmeze calea dreaptă a Omului purificat. Sigur, e nevoie de o nouă clasă politică. Generația O, tinerii de azi, trebuie să ia puterea în mâini. Fără violență! Să-i învingă la alegeri pe semianalfabeții cu internet, de tip Ciucă, despre care am citit că ia pe lună circa 50 de mii de lei! Cum e posibil? Om care nu a făcut nimic pentru România, care nu are o operă (are una plagiată), care nu are pregătire politică, iar când deschide gura, tot ce spune el trebuie inclus în volumul „Umorul involuntar”. Ce face cu acești bani? Îi ia de la popor. Și sunt zeci de mii ca el (cazul pensiilor speciale). Sug poporul fără să facă nimic pentru el. Numai vorbe și circ. Bandiții sunt în coaliția minciunii, a puterii prefabricate, și trebuie demascați. Acești oameni de nimic trebuie să dispară. Prin votul popular, cinstit, nefraudat. Fără violență! Dacă tinerii de 18 ani vor înțelege situația gravă a țării și vor ieși toți la vot, se va face un mare pas pe calea Noii Românii. Ei trebuie să aibă un spirit dacic, al dacilor liberi, așa cum norvegienii au un spirit viking. Vikingii au fost daci. Norvegienii și suedezii sunt vikingi, românii vor fi ca ei.

Noua Românie trebuie să pregătească istoria pentru o Nouă Geneză, care să ducă la Civitas Innocentiae. Să pregătească societatea viitorului, a conviețuirii fericite fără politică, religie și bani. E departe acest viitor, dar ei să-l pregătească, fiindcă e palpabil, mai devreme sau mai târziu omenirea îl va realiza. Și Noua Românie va fi focarul, sămânța rodului, de aici va începe Renașterea omenirii.