Oglinda vieţii…

RUGĂMINTEA OMULUI VÂRSTNIC

Din nou mă-ndrept spre Tine, Doamne!
Mi-e dor să vorbim doar noi doi…
Trecut-au ierni, trecut-au toamne,
Trecut-au anii în şuvoi.

Privesc timid oglinda vieţii,
Şi mă descopăr mai albit;
Păşesc spre pragul bătrâneţii,
Ce-i cu iatacul văruit.

Aş vrea să stăm de vorbă, Sfinte!
Şi să-mi asculţi azi glasul meu…
Să-mi dai povaţa de Părinte!
Să-mi uşureze orice greu.

Sunt singur tot mai mult, Stăpâne!
Copiii-n lume au plecat;
S-au dus să îşi câştige-o pâine…
Pe drumul ce şi l-au creeat.

Mă-ncearcă, Doamne, neputinţa,
Şi uneori, anii m-apasă;
În piept se zbate suferinţa!
Şi greu mă-ntorc de plec de-acasă.

-Copilul Meu, aud chemarea
Din cămăruţa văruită;
Din piept răsună-ncet strigarea,
Din inima mereu lovită.

De ce te îndoieşti de Mine?
Toate ce ai Eu le-am ştiut:
Dureri, singurătăţi, suspine,
Sunt pentru sufletul tău, scut.

Ştiu că ţi-e greu, copile dragă,
Dar Eu cu tine voi petrece;
Voi fi alături viaţa-ntreagă,
Şi greutăţile vor trece.

NU ŞTIE NIMENI

Nu ştie nimeni niciodată
Ce-ţi poate-aduce-o nouă zi…
E un mister viaţa toată,
Cuprins în acest verb: A FI.

Nu ştie nimeni niciodată
De-o mai fi timp pentru căinţe…
Tot ce-am greşit prin gând sau faptă
Le vom plăti prin suferinţe.

Nu ştie nimeni niciodată
Unde plecăm când vom pleca…
De viaţa asta măsurată
Atârnă veşnicia ta.

Nu ştim… şi, totuşi, ştim prea bine
De ce-am venit, c-avem un rost…
Trezeşte-te la timp, creştine,
Să nu regreţi pentru ce-a fost!

CIRIPIT

Sub un deal ce-i plin de floare,
Stau şi las gândul să zboare;
Să colinde, hăt, departe…
Fără vămi şi paşapoarte.

Îmi aduce lângă mine
Plinul zilelor senine…
Care-aş vrea să zăbovească
Mult, să nu se răzgândească.

Dar deodat`, pe-o rămurică,
Ciripeşte-o rândunică;
Mă trezeşte din visare
Prin întreaga ei splendoare.

– Către slăvi să-nalţi privirea,
Să cuprinzi nemărginirea!
Totu-i cântec, zâmbet, soare…
Nu e loc pentru-ntristare!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*