Sigur că îi vom supraviețui acestui virus!… Dar va reuși același lucru și Democrația? Sau ea va suferi mutații „genetice” ireversibile? Și nu atât din cauza măsurilor restrictive de acum, ci a transferării „distanțării sociale” dintre noi către ea?… Pentru că, oricum eram deja mult prea distanțați social. „Bot în bot” doar în spațiul virtual, îndepărtați și însingurați în socialul și socializarea reală. Ba, însăși denumirea acestei noțiuni ar trebui schimbată… Pentru că nu mai eram apropiați, la nivelul interacțiunii sociale, nici măcar la nivelul lui 1989… Acea clipă astrală a adevăratului Împreună… Iar astăzi suntem doar într-un soi de dimpreună… Unul formal, de acceptare, de conjunctură, de impresie și imagine în și în fața feluritelor fațade numite rețele virtuale. Și căruia îi lipsește tocmai liantul. Acel Împreună…
Pentru generațiile postdecembriste, care au crescut în înstrăinare, șocul „cultural”, social nu va fi cu adevărat comensurabil. Pentru că ei s-au dezvoltat în însingurare, la început din diferențele și accentuarea prăpastiilor de înțelegere, acceptare ori compromisuri între generații, apoi îndepărtați la propriu de părinții plecați printre străini, pentru o bucată de pâine scump plătită și prin înstrăinarea lor față de un univers tot mai greu de pătruns, al copiilor deveniți, între timp, adolescenți… Ajunși la vârsta la care întrebările nu dispăreau pur și simplu, ci „transcendentau” acel „de ce?” al copilului cu ochi mari, umezi, inocent, în frământările și izolarea adolescentină.
Și nu, nu numărarea pierderilor de vieți omenești și cuantificarea prăbușirile economico-financiare globale vor fi adevăratele șocuri psihologice de după depășirea acestei pandemii. Ci faptul că ne vom trezi într-o altă lume, încorsetată în norme și limitări, fără a mai realiza poate că nu este normal ca lucrurile schimbate să rămână așa. Iar mai periculos decât virusul de acum, și oricare altul îi va urma, este abandonul, acceptarea, ridicarea din umeri (la asta ne pricepem cel mai bine) în fața acelei teze care va bate, nu doar ordonanțele de urgență, provizorii ca existență, dar cu repercursiuni modelatoare la nivel de paradigme, ci poate chiar constituțiile. Acel intangibil, odată clamat la nivel oficial: „Nimic nu va mai fi la fel”!
Da, lumea se va schimba!… De noi depinde însă cât de mult! De noi depinde dacă vom ajunge a-i șterge noul piedestal, poate mai mult lobotomizați decât uciși de virus… Pentru că, astăzi, suntem fragili nu doar în fața unei molime care ne seceră, ci mai ales în felul de a abandona rațiunea și apoi dreptul de a veghea din acel lan de spice din care acum boala ne seceră nemiloasă…
Și totuși, nu noi ca ființe oricum trecătoare contăm… Nici economiile statelor, nici averile noastre la nivel individual, nici pauperizarea, nici sărăcirea, nici foamea și foametea în manifestările lor la nivel de indivizi, popoare și, poate, societăți întregi. Contează ceea ce va rămâne din toate aceste trăiri dureroase… Experiența, învățămintele sau supunerea, umilința?…
Vom înțelege să refacen noi lumea sau vom accepta schimbarea ce va fi fost insinuată de aceia care au înțeles cu mult înaintea noastră cum pot „suci” orele astrale.
Democrația, nu doar la noi, ci oriunde în lume, nu poate fi altfel după această molimă decât a fost! Nu poate fi croită, adaptată în virtutea acelui slogan atât de convenabil: „Nimic nu va mai fi la fel!”.
Și nu, nu putem sta liniștiți nici măcar când un cârmuitor, de vremuri de criză dar poate și al acelora de restriște ce vor urma, ne asigură că totul va fi bine pentru că el este „un mare iubitor de democrație”. Or, tocmai de asta trebuie să ne temem… Când un „iubitor de democrație” dă fără teamă gir acțiunilor antidemocratice, pentru că el este un iubitor al acesteia… (A, faptul că țara lui a fost retrasă, fără ca el să aibă habar, din comitetul pentru drepturile omului, a reprezentat, desigur, doar o scăpare, o neglijență în propria-i „documentare”, nu?!) Și poate nu mai vede, nu mugurii de speranță, ci spinii de cenzură, de supraveghere, de îndepărtare, de izolare socială ce vor fi încarcerat tijele puse de alții…
Ce vom face dacă iubitorul de democrație, ce va fi schilodit democrația în încercarea de a ucide virusul, va fi înlăturat înainte de a repune lucrurile în albia de dinaintea acelui „nimic nu va mai fi la fel”… Pentru că, dincolo de drama lui personală, aceea de a fi fost iubitorul de democrație care a ucis-o, va fi tragedia noastră ca neam…
Acum nu par intruziuni… Poate și pentru faptul că, emoțional, suntem gata să acceptăm orice. Evident, nici dacă nu am fi fost „sigilați” social în case, n-am fi fost noi prea cârcotași… Căci, așa ne este firea. Dar, acum, terorizați de virus, chiar nu ne mai pasă.
Și totuși, până unde vor ajunge aceste amputări sociale generate de forțarea supravegherii electronice a cetățenilor, de urmărirea, „analiza” și deconectarea digitală (media, mass-media și, poate, și la nivel de conturi personale), sub acuzații de „fake news” -uri, știri și propagandă alarmistă, pe care oricum nimeni nu le poate contesta?! (Pentru că acum doar luăm act de ele… Atât ni se permite. Fără comentarii, fără întrebări, fără explicații legate de acest drept al autorităților, nu neapărat al Statului, de a interpreta un conținut frazeologic sau un gest pandemico-pantominic?)… Până unde vor fi împinse aceste acțiuni? Și ce vom face în clipa în care vom constata ca posibilitățile maxime de manifestare ale epidemiei vor fi rămas cu mult în urma încorsetărilor drepturilor cetățenești?…
Să veghem, pentru că, de vom ajunge să avem fruntea mult prea lipită de zăbrele, vom sfârși prin a nu le mai vedea, jubilând fericiți pe „intervalele” pe care autoritățile ni le vor fi lăsat ca „libertăți”…
Lasă un răspuns