Să nu facem din vremurile dificile ce pot urma clipe îngreunate chiar de noi…

Nu va fi ușor… Nici economic, nici social… Vor urma vremuri de restriște, pe care le vom putea depăși doar păstrându-ne moralul și luptând împotriva celui mai perfid aliat al epidemiei: desolidarizarea umană. Pentru că oricum vor apărea fracturi, rupturi, antagonisme… Se vor ivi și acei profitori și speculanți ai situațiilor de criză („à la guerre comme à la guerre, nu?!), se va întinde și mâzga mizeră a ipocriziei, fariseismului. Or, să nu ne lăsăm pradă ei…

Ca simpli cetățeni ar trebui să dăm chiar noi „milităria jos din pod”! Să fim mai prudenți, mai conștienți, mai responsabili. Pentru că este de preferat o societate civilă care se „militarizează” singură, și vremelnic în atitudinea ei, pentru a-și apăra „cetatea”, decât să ajungem în situația în care milităria să-i fie impusă, ca ultimă soluție de a controla lucrurile, de către instituțiile de forță ale statului. Ca simpli civili, avem posibilitatea de a fi participanți în gestionarea unei situații de criză. Dacă vom pune pe primul loc, și poate și singurul, doar interesele noastre personale, egoiste, egocentriste, ne vom sigila confortul într-un „cocon” de aparentă siguranță (pe care îl credem, nu doar inexpugnabil, ci și de drept cuvenit), gândind și acționând, nu prudent, ci egoist și iresponsabil, vom rata tocmai șansa de a ține lucrurile sub control și printr-o participare cetățenească, voluntară. Și vom ajunge în situația impunerii controlului dinspre instituțiile statului, dur, fără drept de a mai reclama încălcarea libertăților. Nu vom mai avea nici un cuvânt de spus, putând ajunge în situația în care lucrurile să fie gestionate mai dur doar pentru că ne-am ratat șansa…

Vor urma zile, poate săptămâni, poate luni ce nu vor fi ușoare pentru nici unul dintre noi. Să ne gândim însă, măcar acum!, la sacrificiile pe care le-au făcut generații întregi înaintea noastră. La lipsurile lor… Să luăm aminte la cei ce au trecut prin războaie, boli, foamete… Și care au reușit să meargă înainte pentru că au fost solidari.

De aceea, nu trebuie să ne izolăm ca indivizi. Nu trebuie să privim fiecare doar în sfera lui de siguranță, nu trebuie să trântim ușile în fața celorlalți semeni.

E drept, după trei decenii de rătăciri, ca neam, suntem înstrăinați chiar de noi înșine. Și, mai ales, am crescut generații pentru care valorile cele mai de seamă ale unei cetăți, pe care le conștientizăm la adevărata lor esență doar în cazuri de calamitate, sunt destul de străine. Acum se va vedea cel mai bine diferența între generații… Vor ieși la iveală toate acele prăpăstii de care nu ne-a păsat… Să nu lăsăm însă neîncrederea, mirarea, iritarea să sape și mai mult…

Cei ce iau acum decizii aparțin, la nivel de mentalități, unei generații care a trăit cu acele repere. Dar mare parte dintre cei pentru care se vor lua aceste decizii s-au născut și au crescut nu doar în înstrăinare, ci, adesea, în totală necunoaștere față de acele valori.

Fiecare măsură, fiecare restricție decisă de autorități, trebuie făcută dară și în principiul acelui „mai bine acum decât când va fi prea târziu” (mai periculoasă decât luarea unei măsuri poate nedrepte, poate strâmbe, poate prea „altfel” în raport cu libertățile noastre, fiind tergiversarea, amânarea deciziilor), dar cu o minimă explicație pentru cei tineri. Pentru că ei aparțin unor generații care vor să înțeleagă acel „de ce?” pe care noi l-am acceptat a priori ca „trebuie”. Iar dreptul lor de a li se explica va fi și garantul nostru, noi cei ce poate suntem deja prea orbiți de „ismele” traversate, că nu vom păși într-un „1984” care ar putea înflori în jurul fiecărei limitări impuse „pentru binele nostru”…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*