Simbol de primăvară
M-ai întrebat străine, cum e la mine-n ţară,
Când se topesc nămeţii, când râurile curg….
Și păsări călătoare, vestesc că-i primăvară
Și fin, covorul ierbii se-așează peste crâng !
Tu nici nu știi străine, ce magică-ncântare,
Să vezi, de sub zăpadă, cum crește-un ghiocel!
Pădurea-nmugurită sub razele de soare
Și nici o zi cu alta, nu pare a fi la fel!
În martie, străine, simbol de primăvară,
Bătrâni, copii și tineri, din fire împletesc,
Renașterea naturii cuprinsă-n mărţișoare,
Pe care-n prima zi, cu drag, le dăruiesc!
Iau albul din speranţă și-l răsucesc în fire
Și roșul parc-ar fi din sânge voinicesc,
Își împletesc speranţa, curajul… cu iubire,
Venirea primăverii, astfel, sărbătoresc!
Pădurea primenită, în strai de sărbătoare…
Răsună în concerte de tril de păsărele,
Văzduhu-ntreg se umple de miros și culoare!
Așa era din vremea, copilăriei mele…
Tu nu știi ce emoţii, când se întorc cocorii,
Când rândunica vine, sub streașină, la cuib
Așa e primăvara, aceștia-s vestitorii
Și de aceste lucruri îmi este dor …și plâng!
Un mărțisor de gânduri bune!
Am împletit un mărţișor,
Din toate gândurile bune;
Rog primăvara, în pridvor,
Să vă aducă numai bine!
Dacă sunteți dezamăgiți,
să vă aducă mângâiere!
Chiar dacă sunteți obosiți,
Ea să vă fie, o plăcere!
Să vă încânte ochii triști,
Dacă sunteți înlăcrimați,
Să vă prefacă-n optimiști,
Când vă simțiti descurajați!
Să vă transforme în surâs,
Până și lacrima-n cădere,
Să vă-mplinească orice vis!
Vă fie viața o plăcere!
Cum ghiocelul cel gingaș,
Străbate stratul de zăpadă,
Din mic, devine uriaș,
Când vrea lumina să o vadă,
La fel să fiți de luptători,
Când viața însăși vă trântește,
Mereu să fiți învingători
Cu greul ce vi-l pregătește!
Vă adresez cu drag urarea:
Să fiți voioși de dimineață,
Să fiți iubiți ca primăvara,
Să fiți mereu plini de speranță!
Legenda ghiocelului
Cu mult timp în urmă–ne spune o legendă din bătrâni –
Soarele era-împăratul desemnat acestei lumi.
Razele îi erau fiice și avea ca orice tată,
O ușoară slăbiciune pentru cea mai mică fată!
Cât era ziua de mare, agitată și zglobie,
Colinda prin lumea toată, de la munte la câmpie!
Văi, păduri, poieni în floare, râuri repezi și izvoare,
Toate trebuia s-atingă când trecea Raza de soare!
Într-o zi, prea-răsfăţata, fiind atrasă de culori,
Poposi cu trena-i lungă peste-un câmp imens cu flori.
Și le-a mirosit pe toate, mângâindu-le. În joacă,
Ar fi vrut în păr să-și prindă una. Însă când s-aleagă,
Îşi aminti că înserarea peste zare lin se lasă
Și-i rămâne timp puţin pentru a se–întoarce acasă!
Dar plecând așa grăbită și cu teamă de-înserare,
Nici nu a băgat de seamă… Trena ei rupsese- o floare!
Toate florile uimite se priveau întrebătoare
Care dintre-a lor surată a plecat până la soare?!
Locuiau crini și lalele, tămâioare și zambile,
Trandafiri scăldaţi în rouă, cu luciri diamantine…
Fu un trandafir frumos, roșu- aprins precum e focul,
Când, zâmbind maliţios, a spus că a fost norocul
unui trandafir, desigur: că-i cea mai frumoasă floare!
“-Nu putea s-aleagă alta, nurlia rază de soare!”
Crinii-au spus că-s parfumaţi și că sunt cei mai de soi:
„-N-a ales o altă floare! A fost unul dintre noi!”
Și narcise, și brândușe, toporași și viorele,
Fiecare susținea c-a fost una dintre ele!
În aceeași poeniţă, firav, crud și mititel
Plângea-n hohot ghiocelul, rămas fără clopoţel!
Raza soarelui ‘l-aude și se-ntoarce pe pământ,
Suflă peste el căldură, rana-i iute vindecând!
Cum o mustră conștiinţa (simţindu-se vinovată),
A decis să-i împlinească o dorinţă de îndată:
„- Spune-mi ce-aș putea să-ţi dau să obţin iertarea ta?
Un parfum de trandafir? Gingășia de lalea?!”
„-Nu…Nu vreau nimic!” (i-a spus ghiocelul cu glas trist)
„-Trebuie să-ţi dau ceva! Nu te las așa. Insist!”
„-Bineee!” spuse ghiocelul! Și cu glas dulce șoptește:
„-Fă să fiu, în primăvară, prima floare ce – înflorește!
Să scot capul din zăpadă cu-n parfum suav, discret,
Spre pământ, a mulțumire, clopoțelul să-mi aplec!”
Raza soarelui acceptă și-l sărută-ncetișor
Și de-atunci e ghiocelul primăverii vestitor!
Lasă un răspuns