Biserica din Streisângeorgiu (jud.Hunedoara) – inscripții vechi din sec. XIV

Printre comorile istorice aflate în județul Hunedoara se află și biserica medievală din satul Streisângeorgiu, localitate componentă a orașului Călan. Orașul Călan este format din localitățile componente Călan (reședința) și Streisângeorgiu, și din satele Batiz, Călanu Mic, Grid, Nădăștia de Jos, Nădăștia de Sus, Ohaba Streiului, Sâncrai, Sântămăria de Piatră, Strei, Strei-Săcel și Valea Sângeorgiului. Până în anul 1990, Călan era cunoscut pentru renumele apelor termale române „AQVE”, din apropierea orașului și prin flăcările secției Semicocs din cadrul Combinatului Siderurgic Victoria care ardeau, zi-noapte. Atestat documentar în anul 1387, orașul Călan este situat pe locul unei așezări rurale din Dacia Romană, „Ydata” pe timpul dacilor, „Aquae” în timpul ocupației romane. Nenumărate dovezi materiale (fragmente de ceramică arsă, piatră șlefuită, cremene, topoare, brățări din bronz etc.) au fost descoperite în satele Valea Sângeorgiului, Sântamarie de Piatră, Strei Săcel și Strei, atestând prezența omului pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri. Urmele găsite în cele două peșteri din dealul Măgura, păstrate la Muzeul județean din Deva arată că pe aceste meleaguri au existat așezări omenești încă din neoliticul vechi (5.500-3.500 î.Hr.). Perioada de tranziție de la neolitic la epocă bronzului (2.200-1.800 î.Hr.) este atestată de fragmentele de ceramică, vase din lut ars cu ornamente încadrate în cultură Coțofeni. Un fapt interesant este și apropierea de câteva zeci de kilometri dintre acestă biserică și cetățile dacice din Munții Orăștiei.

Revenind la studiul nostru, la Streisângeorgiu, în cimitirul satului, se păstrează vechea biserică „Sf.Gheorghe”, construită inițial la sfârșitul secolului al XI-lea în forme romanice simplificate. Această biserică medievală se numără printre cele mai vechi din România și, potrivit specialiștilor, una dintre cele mai prețioase monumente de arhitectură medievală transilvană. Are o formă de navă care înglobează la vest un mic turn-clopotniță, spre răsărit fiind prevăzută cu un altar de plan patrulater. „Biserica din Streisângeorgiu a fost clădită din piatră brută şi cărămidă, alternând în straturi foarte neregulate”, informa istoricul de artă Virgil Vătăşianu, în 1930. „Ctitorii acestei biserici de tip poporal nu puteau să fie alţii decât tot oameni din popor sau cel puţin în strânsă legătură sufletească şi culturală cu poporul. Astfel trebuie să ne închipuim că nemeşii aceştia pe care i-am întâlnit drept ctitori, erau încă neînstrăinaţi de poporul de jos, de poporul românesc, din care făceau parte. Ştiri pozitive avem numai despre jupânul Chendereş şi jupâniţa Nistora, ctitorii sau restauratorii bisericuţei din Streisângeorgiu, unde se află şi portretele lor, şi unde jupâniţa Nistora apare în costum naţional românesc. Inscripţiile slavone referitoare la întemeiere, citate şi tălmăcite de dl. Iorga sunt următoarele: Robul lui Dumnezeu, jupân Laţco, roaba lui Dumnezeu, jupâniţa Nistora, ctitorul jupân Kendereşu, robul lui Dumnezeu Vlaicu fiul lui Kendreş au închinat mănăstirea Sfântului Gheorghe, moşul lor, Litovoi diac. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh a zidit jupânul Kendereş şi jupâniţa lui Nistora şi fii lui această mănăstire sfântului, marelui mucenic şi ostaş al lui Christos, Gheorghe şi s-a săvârşit şi s-a scris pentru pomenire şi sănătatea şi mântuirea sufletelor lor în zilele lui Zsigmon Craiul, Voievozii ardeleni Ioaneş şi Iacov, anul 6917, Octomvrie 2 zile”, informa Virgil Vătăşianu, în volumul „Vechile biserici de piatră româneşti, din judeţul Hunedoara”, publicat la Cluj-Napoca, în 1930.

În anul 1313 biserica a fost pictată din inițiativa cneazului Bâlea, executant fiind zugravul Teofil (în altar se păstrează fragmente din decorul originar, care vădește relații stilistice strânse cu pictura bizantină). În 1409 a fost reparată și repictată. Pictura votivă îi înfățișează pe cneazul Lațcu Cândreș și soția sa, Nistora. Istoricul Nicolae Iorga a cercetat-o şi a numit-o „Cea mai veche ctitorie de nemeşi români din Ardeal”. El descrie din pictura bisericii o frescă bizantină, veche de cinci secole, care atestă legătura cu istoria românilor din Ardeal. „Luată din biserica de la Streiu-Sîngiorz, în districtul Huniedoarei, ea înfăţişează pe ctitori ţinând, după obiceiu, pe palme o biserică de stil mai curând apusean, cu un turn lipit în faţă şi cu altarul în retragere faţă de zidurile naosului. Fereşti, care par a fi fost încadrate gotic, se înşiruesc de-a lungul clădirii: două la turn, trei la naos, una la altar. Ctitorii poartă dulame roşii şi verzi ca ale boierilor noştri în epoca mai veche, tivite jos, se pare, cu blăni; picioarele sunt cuprinse, după obiceiul apusean, în nişte cizme fără călcâiu, cum se întâlnesc şi în Orient şi în armura cavalerilor din Occident. Săbii cu caracter turcesc, recurbate, cu mânerul în spadă, îi sunt cuprinse de brâu. Au părul lung, lăsat în chică şi doi din ei poartă barbă mică şi mustăţi resfrânte în jos. Femeia este îmbrăcată româneşte, cu un văl care i se lasă pe umeri, înfăşurându-i. E tivit cu ţarţaramuri fine”, scria Nicolae Iorga.

Este adevărat că interiorul bisericii a fost repictat în 1743 de zugravul Gheorghe Șandor din Făgăraș. Spre apus a fost adăugată o tindă în secolul al XVIII-lea. Săpăturile arheologice au relevat vechimea neașteptat de mare a bisericii, din anii 1313 – 1314, conform inscripției slavo-române din biserică. Inscripția a fost descoperită în altarul bisericii, în timpul unor sondaje asupra pereților. Mormintele din jurul bisericii datează din secolele XII – XIII. Stratigrafia mormintelor și alte date au permis concluzia că înaintea bisericii de zid, a existat o bisericuță de lemn, cu același plan și aceleași dimensiuni, datată în a doua jumătate a secolului al XI-lea.

Pictura murală interioară se păstrează din trei etape succesive de lucru, cea inițială fiind din anii 1313 – 1314, refăcută în 1409 și 1743. La exterior, pe zid, dar și în interiorul bisericii se observă lespezi romane preluate de la o „villa ristica” din apropiere. Ca și cronologie a cercetărilor, în urmă cu aproximativ 45 de ani (1975), istoricul Radu Popa a condus o echipă de cercetare care s-a ocupat de biserica ortodoxă aflată în hotarul satului Streisângeorgiu, în vecinătatea orașului Călan. Aceasta a fost una dintre cele mai performante împliniri ale „vechiului regim”. În primul rând Radu Popa a trecut în evidenţă istoriografia bisericii. A urmat apoi contextualizarea istorică şi zonală, s-au discutat genealogiile ctitorilor menţionaţi în pisania cunoscută (1408) şi în izvoarele scrise publicate. Ceea ce a urmat a fost relevanţa arheologică, trecându-se la săpăturile necesare. În urma intervențiilor arheologice efectuate s-a constatat că pronaosul bisericuței a fost ridicat mai întâi din lemn, probabil în secolul al XVIII-lea, apoi din piatră (pe la 1850). În cea de a doua etapă de construcție a fost folosit ca material de construcţie „spoliile romane” (pietre fasonate) aduse de la o „villa rustica romana” învecinată. Aceleaşi materiale romane au fost folosite şi pentru podire (se observă o lespede decorată cu delfini) şi pentru mobilierul interior (scaun jilţ din altar). Imaginea unui „relief creştin” care prezenta un posibil arc frânt prelungit cu o cruce, a provocat numerose întrebări. Acestea au rămas fără răspuns până astăzi.

Dar principala descoperire a lui Radu Popa a fost însă pisania cea veche. Încercând să adapteze instalaţia improvizată de curent electric la nevoile de săpătură, istoricul a scos din peretele de est al altarului un cui masiv. În jurul lui a descoperit primele litere. A urmat apoi scoaterea la lumină a pisaniei datate în anii 1331-1314. Ea arăta că biserica, cu hramuri complicate, ale Sfântului Gheorghe, Maicii Domnului şi Tuturor Sfinţilor, a fost făcută pentru iertarea păcatelor lui Balea cneazul, a popii Naneş şi a zugravului Teofil. Pe marginea pisaniei (închisă în pătrat, precum lumea cu „patru colțuri”) apare motivul „dinților de lup”, sau al „dinților de fierăstrău”. Dar, tot Radu Popa a observat imediat că stratul pisaniei de la 1313-1314, nu era cel mai vechi, ci era al doilea strat de pictură. Primul, observat în alte sectoare (ex.: piciorul de nord al arcului de triumf), era puternic înnegrit de funingine şi prezenta litere chirilice grafitate. Important este faptul că aceste inscripții descoperite (pisaniile din 1313 – 1314 și 1408) se constituie în cele mai vechi inscripții cunoscute ale românilor din Trasilvania.

Investigarea necropolei a atras mai întâi atenţia asupra unui grup de circa şase morminte mai vechi decât biserica. Ele au fost asociate cu o biserică de lemn anterioară. Pentru datarea lor a venit în ajutor o monedă găurită, emisă de către regele maghiar Bela al II-lea (1131-1141). Concluzia s-a formulat astfel: „biserica de lemn de la Streisângeorgiu a apărut înaintea mijlocului secolului al XII-lea”. Ca urmare, Radu Popa avea toate temeiurile să afirme următoarele: „la Streisângeorgiu ne aflăm în faţa celui mai vechi monument medieval sigur datat şi păstrat în picioare de pe întreg teritoriul ţării, monument care şi-a păstrat până astăzi destinaţia originară”. O bună parte a inventarului funerar descoperit indica faptul că se utilizaseră din plin elemente aparţinătoare aşa-numitei „culturi Bjelo-Brdo”. Ele fuseseră socotite drept aparţinătoare numai unor populaţii slavo-maghiare. Or, descoperirea demonstrează că o asemenea exclusivitate nu se mai poate susţine, românii fiind şi ei purtători ai aceloraşi elemente de cultură materială.

Gheorghe Mihăilă a cercetat inscripţiile medievale, iar analiza lexicală a acestora arăta doar folosirea unei limbi slave corecte. Vasile Drăguţ s-a ocupat de peticele de frescă pe care arheologii şi, parţial, restauratorii, le-au scos la iveală. Pe lângă menţionarea unor sfinţi episcopi şi a celor doi imenşi cai (?) aflaţi în altar (cei ce poartă timpul; cal-e-în-dar; trăgând în sens contrar ei țin timpul pe loc), se reproduceau imaginile „Judecăţii de Apoi” de pe peretele de vest a navei, cu Raiul şi Iadul. Îngemănarea influenţelor artistice din arta Bizanţului, cu cea a unor meşteri de influenţă occidentală, era principala concluzie formulată. Veşmântul de frescă avea să rămână cel mai mult neglijat. Dacă sondaje şi chiar curăţiri pe suprafeţe mai mari au avut loc în zona altarului, cea mai mare parte a picturilor navei a rămas până astăzi acoperită de o tencuială simplă, fără nici un fel de valoare.

Şerban Popescu-Dolj a efectuat un studiu de arhitectură al sfântului lăcaș. Anterior, numai pe baza verificărilor exterioare se stabilise că fazei iniţiale de construcție i-au fost adăugate două contraforturi, iar pe la 1408 aceasta a mai primit și turnul-clopotniţă, cu tribuna interioară. În urma constatărilor lui Şerban Popescu-Dolj, pronaosul de la 1850 a fost demolat, dându-i-se bisericii forma originară. Un grup de pictori restauratori (Oliviu Boldura, Şerban Angelescu, Marius Rădulescu, Gabriela Mruczinschi) a descris toate staturile picturale, dar decapările necesare au rămas neîncheiate. Ioan Popovici şi M. Adam au produs primul studiu de antropologie pe scheletele descoperite în cimitirul bisericii. Gheorghe Baltag a studiat podoabele descoperite în mormintele din jurul bisericii. Unele dintre acestea erau din aur, cu anumite simboluri. Trebuie menționat faptul că, printre aceste simboluri, pe unul dintre inelele de aur se află și simbolul „trifoiului cu patru foi” sau „norocosul”, vechi însemn geto-dacic ce apare pe scutul lui Decebal (Columna lui Traian), pe statuia originală a Trofeului de pe Monumentul de la Adamclisi și pictat pe cupola mormântului lui Seuthes al III-a (Săuță) din Valea Regilor Traci din Bulgaria. Artefactele funerare descoperite în mormintele din jurul bisericii datează din secolele XII-XIII, sau sunt din alte epoci mai noi. Victor Eskenasy a investigat vecinătăţile bisericii, reuşind să descopere o locuinţă (fundațiile) pe care a legat-o cronologic de ctitorii bisericii. A existat și semnalarea unei curţi împrejuitoare a bisericii, se pare mai noi, dar despre ea nu s-a mai auzit niciodată. Cel mai tânăr participant din echipa implicată în acest proiect, Adrian Andrei Rusu, a primit „în dar” studiul unei părți a grafitelor (zgrafitti) din interiorul bisericii. Descifrarea acestora au dovedit că era vorba de  reprezentări ale unor pluguri și schematic plugari sau animale de tracțiune ale acestora (întoarcerea ritualică a gliei, spre noua însămânțare – așa precum planeta își lovește periodic munții „cap în cap”, la sfârșitul timpului (prag), când apar și formele noi de viață, ale noului ciclu ce va veni – n.a.). Materialele rezultate din aceste cercetări au apărut publicate în Revista de Istorie, 29, nr. 7, din anul 1976. Toate celelalte grafite descoperite, cu însemnări dintre cele mai importante, au rămas necopiate şi nepublicate. Totuși această biserică medievală se numără printre cele mai vechi din România și printre cele mai prețioase monumente de arhitectură medievală transilvană (surse: informatii-romania.ro; medievistica.ro; adevarul.ro, asociatiarespect.worldpress.com; biserici.org; cazarepensiune.ro; bewed.ro; talcuireaapocalipsei.worldpress.com; pensiunea.dacica.ro; hunedoaralibera.ro; calan.cylex.ro; amfostacolo.ro, mesagerulhunedorean.ro; ziarulprahova.ro; parohia.ro).

În prezent Biserica din Streisângeorgiu a fost inclusă pe lista indicativă a monumentelor UNESCO, alături de bisericile medievale Ostrov, Sântamaria Orlea, Densuş, Strei şi Gurasada. Poate astfel își va găsi locul printre bijuteriile arhitecturale foarte vechi de pe pământ transilvan românesc.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*