Războiul Crimeii a făcut din Unirea Principatelor o problema europeană care a dominat activitatea diplomatica de la 1854 până în 1859. Pentru Anglia si Franța, care urmăreau să îngrădească puterea militară a Rusiei, chestiunea Unirii s-a pus ca un mijloc de a tăia acesteia din urmă drumul spre Constantinopol. Sub masca apărării integrității Imperiului otoman, Anglia voia să împiedice, ca supremația Rusiei în Mediterana Orientală și Asia Mică să amenințe drumul Indiilor, iar Napoleon al III-lea urmărea sa rupă coaliția din 1814 și să distrugă opera tratatelor de la Viena (1815).
Principalele obstacole în calea acestor proiecte erau Rusia țaristă și Austria. De aceea, în 1854, Napoleon al III-lea a luat apărarea Turciei împotriva Rusiei, iar între 1856 și 1859 a susținut cauza Unirii iar în 1859 s-a unit cu Sardinia contra Austriei. El visa să unifice Italia și să restaureze Polonia, nu pentru a asigura triumful naționalităților, cum s-a pretins, ci pentru a slăbi și a umili Austria. Aceste scopuri explică variațiile politicii imperiale franceze în chestiunea Principatelor.
Când Austria a refuzat să intre în război contra Rusiei, diplomația franceză, a pus la conferința de la Viena, în martie 1855, chestia unirii țărilor române, ca un mijloc de presiune eficace. Dar când Anglia, după, căderea Sevastopolului, a refuzat să mute teatrul războiului în nord pentru eliberarea, Poloniei, Napoleon al III-lea a oferit Austriei Moldova ți Țara Românească în schimbul Lombardiei care urma să fie atribuită Sardiniei. Atâta timp cât spera să poată face din Principatele Unite un mijloc de a bara înaintarea Rusiei spre Constantinopol, Anglia însăși a susținut unirea.
La congresul de la Paris, în ședința de la 8 martie 1856, Clarendon a sprijinit propunerea lui Walewski în favoarea unirii și, față de opoziția Austriei și Turciei, a cerut ca populația celor două Principate să fie consultate. Dar nu trecură nici cinci luni de la închiderea Congresului că, pe 19 august 1856, Clarendon comunica ambasadorului Angliei la Paris hotărârea guvernului său de a se opune Unirii. Anglia, spunea Clarendon, nu s-a interesat de Principate decât în măsura în care ele puteau deveni un „bastion împotriva înaintării rusești”. Dar unirea ar fi fatală Turciei. Nu trebuie deci să admitem ca Unirea să, fie discutata, de Divane”. Apropierea franco-rusă, și căldura cu care delegația rusă a îmbrățișat la Congresul de la Paris cauza unirii l-au convins că, țările române n-aveau să, devină un instrument al politicii engleze împotriva Rusiei. Anglia a revenit deci la politica de apărare a independentei integrității Imperiului otoman și s-a asociat la politica antiunionista a Austriei.
Opoziția cea mai dârză, împotriva Unirii a făcut-o Austria. Ea ocupase Moldova și Tara Românească în 1854 și n-ar fi voit să plece niciodată. Pentru a restabili autoritatea asupra Germaniei, ea urmărea să-și consolideze stăpânirea la Dunărea de Jos, să facă din Dunăre un fluviu austriac să deschidă germanismului drumul spre răsărit. Ea investise capitaluri importante în Principate și, în timpul ocupației, întreprinsese mari lucrări publice care trebuiau să-i asigure o stăpânire exclusivă în acest domeniu. Unirea Principatelor putea compromite toate aceste planuri. O astfel de țara, spunea Prokesch-Osten, ambasadorul Austriei la Poartă ambasadorului francez Ed. Thouvenel între cei trei vecini, ar fi o mină pentru Austria, iar pentru Turcia, o pană înfiptă în pântece. Nu, eu nu pot crede că la Paris se va sprijini o combinație care ar amenința Austria în măduva oaselor sale”. Dar principalul obiect de preocupare al cabinetului de la Viena, în legătură cu unirea, era Transilvania. Prin atracția exercitată asupra românilor din Transilvania, Principatele Unite ar fi constituit pentru monarhia habsburgică, după declarația ministrului ei de externe, o „primejdie de moarte”. La aceasta se adaugă teama ca ideile liberale să nu pătrundă din Principate în Ungaria. Un Divan electiv, chemat să exprime dorințele și nevoile poporului, apărea [guvernului de la Viena] ca o evocare revoluționară la granița Ungariei”.
La 8 martie 1856, Walewski a fost însărcinat, de împărat, să pună chestia Unirii. Atunci Napoleon al III-lea a înserat această problemă în politica sa anti austriacă și a făcut din izbânda ei o „chestiune de onoare”. Din cauza opoziției ireductibile a Austriei și Turciei Congresul de la Paris n-a hotărât Unirea. El s-a mărginit să pună administrația foră independență națională sub garanția colectivă a marilor puteri, să constituie o comisie europeană care să cerceteze starea de fapt a Principatelor și să, propună bazele viitoarei forme de organizare. Fiindcă Austria a susținut ca populația Moldovei și Țarii Românești nu dorește Unirea, s-a hotărât să se convoace în fiecare dintre aceste țari câte un Divan ad-hoc care să, exprime dorința populației.
În anul 1856, când a avut loc şi sfârşitul războiului Crimeii, mandatul domnilor instalaţi în urma Convenţia de la Balta Liman a expirat, astfel că în cele două principate au fost puşi caimacami (locţiitori de domni): Alexandru Ghica în Ţara Românească şi Teodor Balş în Moldova. Ambii s-au dovedit a fi potrivnici unirii, instaurând regimuri conservatoare, dar mişcarea unionistă a fost persecutată într-un grad mai mare în Modova. Conform stipulaţiilor prevăzute de Tratatul de pace de la Paris (1856) în Ţara Românească şi Moldova urmau să fie convocate adunări ad-hoc prin care românii să fie întrebaţi în legătură cu viitorul lor. Acestea urmau să fie conduse de cei doi mitropoliţi. Din ele urmau să facă parte şi reprezentanţi ai clerului, episcopii, iar egumenii mănăstirilor neînchinate şi închinate urmau să aleagă doi deputaţi clerici şi doi laici, în timp ce preoţii din fiecare eparhie trebuiau să aleagă un deputat.
Atitudinea mitropolitului Sofronie faţă de unire a fost la început una şovăielnică. Acest fapt s-a datorat credinţei că în cazul unei virtuale uniri cu Ţara Românească, Mitropolia Moldovei va fi retrogradată la rangul unei simple episcopii. După o discuţie cu Victor Place, consulul Franţei la Iaşi, care l-a asigurat pe Sofronie că acest lucru nu se va întâmpla, mitropolitul Moldovei a devenit unul dintre cei mai fermi şi decişi susţinători ai unirii. Acesta avea o îndelungată experienţă pastorală, între 1826-1851 fiind episcop de Huşi.
Noul caimacam Nicolae Vogoride a fost un continuator zelos al politicii antiunioniste a predecesorului său, una dintre ţintele sale fiind mitropolitul Sofronie. La 20 martie 1857 Vogoride a ordonat ca sudul Basarabiei să fie alipit episcopiei de Huşi. Mitropolitul Sofronie a protestat vehement contra acestei decizii, printr-o scrisoare din de 22 martie, unde afirmă că această chestiune este de competenţa exclusivă a bisericii. La 26 martie 1857 Sofronie a emis actul de organizare al Consistoriului pentru biserica din sudul Basarabiei, condus de arhimandritul Filaret Scriban, care a rămas în această funcţie până în mai 1857.
Sofronie a câştigat o primă bătălie cu Vogoride, care nu a renunţat pornind o campanie de defăimare a bătrânului mitropolit. Astfel, caimacamul a cerut destituirea lui Sofronie la Constantinopol, iar pe plan intern şi-a folosit toată influenţa pentru a-l îndepărta pe el şi pe clericii unionişti din Adunarea ad-hoc a Moldovei. Ca urmare a demersurilor lui Vogoride la Constantinopol, la 19 aprilie 1857 patriarhul ecumenic, Chiril al VII-lea îi trimite o epistolă mitropolitului Sofronie în care vorbeşte de o conduită nedemnă şi incompatibilă cu înalta funcţie bisericească pe care o deţine, îi recomandă ca biserica din Moldova să sprijine guvernul local, îl sfătuieşte să renunţe la atitudinea de până atunci, în caz contrar se vor lua măsuri mult mai energice. La 19 mai 1857 mitropolitul Sofronie a scris o scrisoare Comisiei Europene de la Bucureşti în care îl acuza pe Vogoride că a răstălmăcit firmanul de convocare a alegerilor, interzicându-le călugărilor să participe, măsură îndreptată contra fraţilor Scriban.
Mitropolitului din Ungro-vlahiei, Nifon Rusăilă a deschis Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti cu următoarele cuvinte: „Priviţi-vă, domnilor, şi veţi vedea că toţi sunteţi români: aceleaşi simţăminte ne leagă, acelaşi sânge ne uneşte. Toţi avem o patrie înainte. Lăsaţi, domnilor, să citească viitorimea, cu mândrie şi fericire, numele dumneavoastră în istoria neamului”.
Probabil Unirea nici nu ar fi avut loc, dacă nu ar fi existat un concurs de împrejurări prin care eforturile separatiştilor moldoveni nu ar fi fost zădărnicite. De exemplu Nicolae Vogoride, un antiunionist de marcă s-a pretat până și la falsificare alegerilor. Conform rezultatelor falsificate ale alegerilor, situaţia era clară în Moldova: locuitorii Principatului nu doreau unirea cu Muntenia.
„Bărbații au descoperit focul, dar femeile au descoperit cum să se joace cu el.” – Sarah Jessica Parker
Cine a salvat unirea? Ca și revoluția română din Muntenia, o femeie! Unioniștii având două opțiuni: de a face propagandă și să aibă de partea lor alegătorii și aceea de a elimina sau de a le diminua puterea caimacanilor Todiriță Balș și Nicolai Vogorid. Propaganda ajutându-i pe unioniști să atragă alegătorii de partea lor, însă nu ușor le-a fost cu cei doi caimacani care, fiindu-le îngrădite avantajele personale, bineînțeles, că au recurs la abuzuri administrative asupra populației. Mihail Kogălniceanu a exprimat în cel mai înțeles mod dorințele Moldovei de unire. Printre unioniștii se regăsesc și Bogdan Petriceicu Hajdeu și Vasile Alecsandri. După îndelungi dezbateri cu privire la candidații pentru unire, Vasile Alecsandri și Costache Negri și-au retras candidatura.
A intervenit în favoarea simpatizanților unirii chiar soţia lui Nicolae Vogoride. Se numea Cocuţa şi era o unionistă convinsă, ameninţându-şi soţul cu divorțul dacă acesta nu susţinea cauza Unirii Principatelor. Aceeaşi Cocuţa a reuşit să pună mână pe corespondenţa purtată de Nicolae Vogoride cu Austria şi Imperiul Otoman, pe care a predat-o în secret Franţei. Odată Această ce a fost publicată la Paris respectiva corespondenţă, și falsificarea alegerilor dată în vileag. A fost cea mai grea lovitură dată separatiştilor, iar prin relansarea partidului unionist şi înlocuirea unor funcţionari la presiunea Marilor Puteri.
Un botoșănean cu rădăcini poloneze, Nicolae Pisoski a fost cel care l-a propus pe Al.I. Cuza domnitor. Cel ales ca domn al Moldovei, în adunarea electivă, a fost Alexandru Ioan Cuza. O alegere în unanimitate! Așa s-au tranșat lucrurile. Numai că nu toți aveau această viziune. Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn în ambele principate la 5 respectiv 24 ianuarie 1859. După alegere și întrunirea celor două camere legislative Al.I. Cuza le-a adresat un mesaj, la care s-a răspuns:
În 1864 prin decret domnesc a fost creată episcopia Dunării de Jos cu sediul la Ismail, unde Cuza l-a numit pe arhimandritul Melchisedec Ştefănescu. Cu toate aceste gesturi de frondă la adresa patriarhiei ecumenice Cuza a fost uns de patriarhul ecumenic Sofronie al III-lea, la 12 iunie 1864, în catedrala patriarhală din Constantinopol. Despre acest moment aflăm informaţii dintr-o relatare a ambasadorului Imperiului Habsburgic la Constantinopol, Anton von Prokesch-Osten, care la 13 iunie 1864 relata: „Prinţul s-a transportat apoi la biserica patriarhală, unde patriarhul, cu mare ceremonie, l-a uns, după vechiul obicei îndătinat pentru principii Moldovei şi ai Ţării Româneşti”.
Bărbații care se bucurau de încrederea conaționalilor lor au fost convinși că națiunea română numai unită și strânsă alături către guvern va putea afla adevărata garanție a dezvoltării sale. Pătrunși de un asemenea sentiment aleșii propagau în mulțime „reînviata conștiință națională și legământul de trai cu națiunile conlocuitoare”, se arăta în scrisoarea de răspuns al Corpurilor legiuitoare la mesajul lui Al.I. Cuza, din 1860.
Odată suit pe tron Cuza avea să statornicească niște principii: nepărtinirea, cu perfectă reciprocitate din partea tuturor puterilor statului, astfel respectându-se regimul constituțional, totdeauna dorit de popor; sentimentul patriotic și recunoașterea votului din 5 și 24 ianuarie de către puterile garante, era considerat „cel dintâi și mare pas, spre a ajunge la realizarea dorințelor ambelor țări” unite. Preocuparea de căpetenie urmărea „pansarea și vindecarea” trecutului prin „îmbunătățiri morale și materiale ce se vor introduce în instituțiile noastre”. Principiile constituționale trebuiau să guverneze țara „pentru ca acele principii să fie încrustate în inimile tuturor românilor pentru a ajunge a ridica neamul la locul ce i se cuvine”. Așteptările deputaților aleși erau mari și cu largă încredere așteptau proiectele de legi din partea guvernului desemnat de domnitor, proiecte „în spiritul constituției cu trebuințe bine simțite, cu părintească grijă”, pe care le tratau cu toată răspunderea și datoria. Prin acest răspuns aleșii camerelor se arătau dispuși să muncească cu responsabilitate pentru a aplica „principiul mântuitor al unirii, devenit credință nestrămutată pe care se reazemă viitorul patriei”. Revenea domnitorului ales datoria ca acest principiu reinventat de Cuza să-l „consolideze și a-l face să triumfe” după aspirațiile românilor, se sublinia în raportul prezentat de deputatul Bibescu B. Brâncoveanu.
După înlăturarea forțată a lui Cuza, în Moldova a avut loc la 3 aprilie 1866 aşa numita mişcare separatistă de la Iaşi, în care un rol important l-a jucat mitropolitul Calinic Miclescu, prinţul Constantin Moruzzi, Nunuţă Rossetti-Roznoveanu, Teodor Boldur-Lăţescu . În dimineața zilei de 3 aprilie 1866, în curtea Mitropoliei și a Palatului Roznovanu, aflat peste drum, se adunase o mulțime de ieșeni, înarmați cu ciomege și arme, ridicați din mahalale de Teodor Boldur-Lăţescu. La Palatul Roznovanu, Mitropolitul Calinic a binecuvântat mulțimea și a semnat declarația separatistă. Apoi, Calinic, cu crucea în mână, s-a pus în fruntea răsculaților, îndemnându-i spre Palat, unde se afla locotenentul domnesc, Lascăr Catargiu venit cu o zi înainte în capitala moldavă pentru a zădărnici complotul separatist.
Armata a fost chemată să intervină, mulțimea antiunioniștilor fiind respinsă pe Ulița Mare, spre Mitropolie și Palatul Roznoveanu. Din Palat s-au tras câteva focuri de armă, iar trupa care venise sa restabilească ordinea a fost atacată cu pietre și crengi rupte de prin copacii de pe străzi. După ce s-au tras câteva focuri de avertisment și generalul Davilla a încercat să pacifice mulțimea care l-a întâmpinat cu pietre și gloanțe, trupa a tras în plin pentru a împrăștia răzvrătiții, înregistrându-se 16 morți și peste 30 de răniți în rândul soldaților și peste 100 de morți și răniți dintre răzvrătiți. Baricada din fața reședinței Roznovanu a fost dărâmată, soldații l-au arestat pe Nunuță Roznovanu.
Calinic Miclescu se alege cu o rană, fiind ajutat de diaconul Ioan Creangă (viitorul mare scriitor şi clasic al literaturii române) care, împreună cu colegul său, Ienăchescu, îl ascund în pivnița unei case din apropiere, salvându-i astfel viața. Pe 3 aprilie 1866, la șapte ani de la Unire, o armată muntenească ataca o mulțime ieșeană, ce milita pentru desprinderea de Muntenia și numirea lui Nicolae Rosetti-Roznovanu ca domn. Răzmerița era condusă de Calinic Miclescu, viitor Mitropolit. Acesta a fost împușcat și, mai mult mort decât viu, găsit de Ion Creangă, l-a luat de pe stradă și l-a ascuns în pivniță, într-o cârciumă „La Anghel”. Printre antiunioniștii care au participat la revolta de la Iaşi s-a numărat şi cunoscutul scriitor Ion Creangă. El nu-i suporta pe munteni şi visa la o Moldovă independentă. „Diaconul Creangă, ca om de la munte, are silă de tot ce nu e moldovenesc şi iubire de regiune”, scria George Călinescu în „Viaţa lui Ion Creangă”. De altfel Ion Creangă „i-a urât pe jidani, greci, pe nemţi… era împotriva tuturor străinilor”, scria Grigore Ion Alexandrescu, primul său biograf. Participarea la această mişcare l-a ostracizat pe marele povestitor şi a ajuns să fie dat şi afară din învăţământ. Mitropolitul, însă, travestit cu caftan evreiesc, s-a întâlnit în taină cu Titu Maiorescu, care l-a convins să se predea. A fost dus la Mănăstirea „Sf. Spiridon”, iar ulterior Calinic a fost iertat de Carol I, şi uns de mitropolit primat (1875-1886).
Pornindu-se de la convingerea că „o naţiune spre a fi curat independentă în exerciţiul drepturilor sale are trebuinţă de o putere publică capabilă a-i face să i se respecte naţionalitatea în afară”, în vastul program reformator inaugurat încă de la începutul anului 1859, apărarea naţională şi modernizarea sistemului militar românesc au reprezentat o preocupare centrală. Armata era chemată să garanteze existenţa viitoare a statului român şi să contribuie la dobândirea dreptului de „a ne prenumăra printre celelalte naţiuni libere, independente”, cum glăsuia publicația „Curierul Principatelor” iar rostul ei:„n-avem a declara război, nici a ataca pe nimeni, e vorba, de apărarea a tot ce omul are mai sacru – naţionalitatea”.
Fără a intra în detalii cu privire la reformele sub domnia lui Al.I. Cuza vom menționa doar deviza „armata dă putere” care a călăuzit viziunea domnitorului, susținut „cu onoare” de cavalerul francez al Europei vremii. Așa cum îi ceruse Împăratul Napoleon al III-lea lui Vasile Alecsandri, printre primele măsuri în atenția domnitorului, au fost cele care au vizat unirea și modernizarea armatei, fiind reunite cele două armate, în tabăra de la Florești, sub comanda generalului Florescu care s-a ocupat de echiparea cu uniforme noi, tip francez, acordarea steagurilor de luptă, educarea și instruirea oastei dând putere unirii. Peste 25% din bugetul țării având această destinație.
Pornindu-se de la convingerea că numai prin şcoală „se poate dezvolta şi întări instituţiunea militară”, învăţământul militar s-a bucurat de o atenţie constantă în timpul lui Cuza. Au fost reactivate şcolile de alfabetizare dat fiind numărul ridicat de recruţi neştiutori de carte. Şcoala militară din Bucureşti creată prin reunirea Şcolii militare din Iaşi şi din Bucureşti, a fost reorganizată pe două secţii, una pentru pregătirea ofiţerilor de artilerie şi geniu, cealaltă pentru pregătirea ofiţerilor de infanterie şi cavalerie. A luat fiinţă Şcoala copiilor de trupă pentru copiii în vârstă de 12 ani, fii ai ofiţerilor, subofiţerilor sau soldaţilor în activitate. A fost creată şi subordonată armatei Şcoala de arte şi meserii. Pentru o bună pregătire fizică a cadrelor militare, la Iaşi au fost puse bazele Şcolii normale militare de scrimă, gimnastică şi tragere la ţintă. În vederea pregătirii instructorilor pentru toate genurile de armă, în Bucureşti a fost creat un detaşament model. Învăţământul militar sanitar a cunoscut acelaşi drum ascendent.
Cuza avea nevoie de o armată de tip european. Pentru atingerea acestui obiectiv a fost asigurat cadrul legislativ necesar prin elaborarea de regulamente şi adoptarea de legi cu caracter militar. Încă din 1860 s-a aprobat Legea privitoare la instrucţia armatei Principatelor Unite împreună cu Regulamentul serviciului interior şi cel al Comenduirii de garnizoană, Legea ierarhiei militare din 1862, Legea privind înaintarea în grad din 1862, Legea asupra poziţiei ofiţerilor din 1864, Regulamentul serviciului soldei din 1863, Regulamentul pensiilor din 1865, diferite alte regulamente care vizau fiecare tip de armă etc.
Cea mai mare parte a armamentului modern cu care a fost dotată armata în această perioadă s-a achiziţionat din Franţa, domnitorul român menținând bune relaţii cu Napoleon al III-lea. Misiune militară franceză, care sosise în ţară la solicitarea lui Cuza, a contribuit la perfecţionarea organizatorică a armatei române, la însuşirea mânuirii de către militari a noului armament intrat în dotarea unităţilor de diferite arme. În plus, Cuza a trimis mai mulţi ofiţeri la manevre şi la studii în Italia, Anglia, Prusia şi, mai ales, în Franţa. De asemenea, la manevrele armatei române asistau ofiţeri din alte armate europene.
În 1861, în clădirile fostei mănăstiri Mihai Vodă din capitală şi-au început activitatea primele ateliere militare menite să repare şi să confecţioneze echipament şi harnaşament pentru armată. Pentru conducerea şi organizarea activităţii întreprinderilor de profil a fost creată, spre sfârşitul lui 1861, Direcţia Stabilimentelor de Infanterie cu trei secţii: Pirotehnia şi Arsenalul din Bucureşti şi Fabrica de pulbere de la Târgşor, lângă Ploieşti. În 1963 a fost creat Arsenalul Armatei din Dealul Spirii, o manufactură de arme. O turnătorie de tunuri a fost deschisă la Târgovişte, ulterior fiind transformată în depozit. La Brăila, pentru executarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii a navelor s-a creat Arsenalul flotilei. De asemenea, s-a prevăzut organizarea jandarmeriei, a trupelor de administraţie, intendenţei. şi serviciului sanitar, în fruntea căruia a fost numit dr. Carol Davila.
La încheierea domniei, Cuza a lăsat o armată cu o înfăţişare modernă, un Stat Major General şi unul princiar, un Comitet Consultativ (1865), un Consiliu Permanent al Instrucţiunii (1865) şi alte organe centrale de conducere bine articulate, 7 regimente de infanterie, 2 de cavalerie, unul de artilerie, 14 baterii, câte un batalion de vânători, de geniu şi de pompieri, o flotilă fluvială, alte trupe şi servicii, o armată regulată însumând circa 20 000 de ostaşi, la care se adaugă 25.000 de grăniceri şi dorobanţi, o armată echipată, înzestrată şi instruită.
Organizarea unei armate moderne presupunea şi existenţa unor organe de presă militară. Astfel, cu sprijinul domniei, în februarie 1860 a văzut lumina tiparului primul număr al ziarului Monitorul oastei, săptămânal care se adresa „tuturor gradelor ostăşeşti”. În 1864 apar România militară, cu studii de: istorie militară despre importanţa tradițiilor de luptă românești, organizarea armatei, instrucţia şi educaţia în raport cu firea, tradiţiile, năzuinţele culturale şi naţionale ale românilor. În 1864 a apărut Anuarul militar al oastei române, iar un an mai târziu a fost publicat un Almanah militar.
După Unirea Principatelor, prin Ordinul nr. 93 din 25 mai 1860 al ministrului de Război, colonelul Ioan Emanoil Florescu, s-au contopit cele două biblioteci militare într-una singură, cu sediul în Bucureşti, care s-a numit, ulterior, „Biblioteca Ministerului de Război”. Tot în timpul domniei lui A.I. Cuza, s-au constituit şi primele biblioteci ale unor unităţi militare, aşa-numitele biblioteci regimentare. Astfel, în anul 1865, prin grija maiorului Ioan Logadi, la Craiova, Regimentul 2 Infanterie a organizat o primă bibliotecă de acest tip. În perioada ulterioară numărul bibliotecilor a sporit foarte mult, astfel că, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mai toate garnizoanele şi unităţile militare aveau asemenea instituţii de cultură. În acelaşi timp, unii ofiţeri au făcut parte din asociaţii şi societăţi civile culturale, artistice, ştiinţifice, sportive, patriotice etc., prezenţa lor fiind, nu de puţine ori, remarcabilă şi remarcată. Dintre ele am menţiona societatea literară „Junimea” din Iaşi, care a avut un rol fundamental în cultura română şi Academia Română, cea mai înaltă instituţie ştiinţifică din România.
Apariţia şi evoluţia Cercurilor Militare se plasează în acest context al diversificărilor raporturilor dintre armată şi societatea civilă, al sporirii participării ofiţerilor la viaţa socială, culturală, artistică, sportivă a garnizoanelor în care erau dislocate unităţile, a întăririi spiritului de corp, a necesităţii din ce în ce mai puternic resimţite a perfecţionării pregătirii corpului ofiţeresc. Ca în multe alte domenii şi în privinţa asocierii voluntare a cadrelor militare s-a recurs la „împrumutarea” unor modele şi forme din străinătate, societatea românească fiind, după expresia celebră a lui Eugen Lovinescu, una de „imitaţie, mimetică”. Şi cum patern-ul rusesc fusese repudiat, inclusiv în construcţia militară aşa cum arăta, de majoritatea românilor, atenţia s-a îndreptat spre modelele german şi francez. Întrucât în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, ultimul model fusese precumpănitor, s-a adoptat formula Cercurilor (cluburilor) Militare, ce funcţionau în armata franceză. Acesta era relativ asemănător cu cel ce exista şi în armata austro-ungară, respectiv cazinoul, dar el a fost considerat nepotrivit pentru armata română, deoarece nu conţinea explicit ideea de educaţie, ci doar pe aceea a unei caste. Ideea înfiinţării Cercurilor Militare în garnizoanele de dislocare ale armatei române a apărut înainte de Războiul de Independenţă.
Prin Decizia Ministerială nr. 15 din 7 martie 1875, ministerul de resort anunţa că un club militar nu putea să ia fiinţă decât după aprobarea sa prealabilă. Cluburile se administrau de către o comisie compusă din 3-7 membri, aleşi de toţi ofiţerii din garnizoană. Prima instituţie de acest gen a fost Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti, ale cărei statute au fost aprobate în adunarea generală din 15 decembrie 1876. După Războiul de Independenţă, care a prilejuit armatei române o primă afirmare europeană, înfiinţarea acestei instituții s-a intensificat, astfel că, în anul 1908, existau 21 asemenea instituţii.
Prima instituție culturală din Oradea, după Marea Unire din 1918, a fost Cercul Militar Oradea, la 11 octombrie 1919, urmat de reuniunea culturală Cele trei Crișuri, pe 22 octombrie 1919, condusă de fondatorul ei colonelul George Bacaloglu. Evoluția acestei instituții, timp de 100 de ani, a fost surprinsă, pe 17 octombrie 2019, în lucrarea monografică: Cercul Militar Oradea, Centenar, din care reținem că: „oricine a frecventat Cercul Militar Oradea poate depune mărturie că, în atmosfera intimă familiară românească, a întrezărit broderia imaginii ofițerului de elită a cărei prezență a expandat în prea frumoase amintiri amestecate, în clocotul celor 100 de ani, cu vremuri în care acesta: s-a strecurat prin șerpuite tranșee, ca să-și salveze ostașii, dar a și epatat cu bon ton în saloanele de recepție în care parfumul diafan, rafinat, cavaleresc, romantic al baluri definea un adevărat templul cultural distractiv al cetății. Am descoperit că elita ofițerimii armatei române era deprinsă în traiectoria ascensiunii în carieră și cu bătaia armei cuvântului, cu spiritul fin, cu maniere alese, de saloane rafinate, cu principii după care s-au călăuzit, stăpâniți de o credința tare care i-a fortificat moral ca oameni și a șlefuit caractere admirabile.
Sub altarul cerului s-au închinat și rugat ca bunul Dumnezeu să le ocrotească pruncii, ograda și tinda casei, la grinda căreia au lăsat ca moștenire Biblia ocrotitoare și s-au acoperit cu țărâna Patrie și și-au rostuit cruci de căpătâi spre a fi de pildă pentru prezent și viitor. Am credința că le-am înțeles atitudinea demnă, marcată de responsabilitate asumată, că le-am surprins gusturile pentru arta frumosului, exprimată cu eleganța scrisului și rafinamentul poeziei, tenacitatea și răbdarea de a asculta glasul inimii și urma porunca Patriei, pe parcursul ultimilor 100 de ani, închin aceste rânduri, ce balansează între hotărâre, perseverență, onoare și demnitate ce definesc cu certitudine pe aceia care au îmbrăcat frumoasa haină militară cu scopul de a-și servi cu devotament Patria Română!
Nutresc speranța că și cititorul își va îndrepta gândul de recunoștință către cei ce au trudit pentru binele neamului românesc, de pe sprânceana bihariei și până departe la țărmul Mării Negre, și care raportează cu mândrie că au avut o unică deviză: Onoarea, în schimbul căreia nu cer nimic mai mult decât Respect”.
Revenind la domnitorul Principatelor române, Iosif Vulcan, în numărul 6 al revistei Familia, din 1866, în care publica și prima poezie a lui Mihai (Eminovici) botezat Eminescu, De-aș avea, în articolul Cronica din Pesta, amintea și următoarea anecdotă legată de abdicarea lui Cuza. Când domnitorul urmat de conspiratori își părăsi Palatul, din întâmplare, își uită tabachera înăuntru. C.A. Rosetti observând acel detaliu i s-a adresat în următorul mod: „Altețe!, ați uitat tabachera în palat, ia primiți-o în dar pe a mea, ca nu cumva să pățiți ca noi la 3 august, când toată ziua nu puturăm a face nici măcar o țigară”.
Despre această parte de după silita abdicarea a lui Cuza, de la domnia glorioasă și plină de realizări, s-a scris mai puțin, și totuși importanța acestei domnii scurte, dar bogate în merituoase fapte, ne sunt devoalate în pagini de jurnale acoperite de colbul uitării. În cărțile noastre de istorie nu sunt cuprinse suficient de apăsat și lămuritor aspectele luptei românilor din afara granițelor Principatelor. Iată câteva referințe pilduitoare, care au produs îngrijorare în toate țările din jur care erau subjugate de opresiune străină.
Lasă un răspuns