Ce s-a câștigat, ce s-a pierdut prin încheierea războiului rece…

Apare o nouă generație de pământeni după schimbările geopolitice planetare din 1989-1991 și lumea politică, diplomatică și a istoricilor nu încetează să poarte dezbateri furtunoase și controversate, prin care se încearcă să se evalueze impactul acelui moment care își pune în continuare o amprenta puternică asupra actualei vieți internaționale. Se caută febril răspunsuri la întrebări esențiale pentru definirea politicii statelor în nouă configurație a lumii, se fac eforturi pentru a se identifica noile raporturi de forță între principalii protagoniști ai jocului politic global. S-a încheiat oare războiul rece și dacă da, cine l-a câștigat și cu ce preț? Sau a început un al doilea război rece, fie el și hibrid? Este astăzi lumea mai pașnică și mai stabilă decât în timpul „echilibrului teroarei nucleare”? Cum trebuie gestionată, în noile condiții, viață internațională? Ce urmează?

Ambasadorul sovietic/rus Anatoli Adamișin, care s-a aflat în miezul frământărilor politico-diplomatice de acum treizeci de ani (a fost o vreme și ministru adjunct de Externe), analizează și apreciază și el, într-un articol apărut în publicația Consiliului rus pentru probleme internaționale, faza finală a războiului rece și urmările acestui eveniment cu final deschis. Prin încheierea războiului rece, spune el, Statele Unite au înțeles de fapt „dominația lor globală”, ceea ce face ca astăzi „conflictele între marile puteri să ajungă la o amploare poate chiar mai primejdioasă decât în timpul războiului rece”. Iar aceste tensiuni nu au atins încă apogeul. Opinie deloc singulară și împărtășită deopotrivă la Moscova și Washington.

Privind retrospectiv, ambasadorul Adamișin observă că prin perestroika lui Gorbaciov, politica externă a Moscovei s-a schimbat radical, ceea ce a contribuit decisiv la înlăturarea pericolului catastrofei nucleare, dar Washingtonul nu și-a schimbat politica față de Rusia (cu excepția președinției Reagan). Diplomatul rus observă că în timp ce Moscova și-a retras trupele din Afganistan, și-a normalizat relațiile cu China și Iugoslavia, a reluat relațiile diplomatice cu Israelul și a inițiat contacte cu Administrația Reagan, succesorul acestuia la Casă Albă, George Bush sr. „a schimbat acest curs” spre destindere. Iar Gorbaciov, așa cum se exprimă chiar el în memoriile sale, „s-a simțit ca o mireasă părăsită în fața altarului”. Și aceasta pentru că Washingtonul fie că era neîncrezător în bunele intenții de deschidere ale liderului sovietic, fie că era preocupat de popularitatea crescândă a acestuia în Europa.

Fapt este că președintele Bush a proclamat, în mai 1989, că războiul rece se va încheia doar când Europa va fi „întreagă și liberă”, „pe baza valorilor Vestului”. Finalitate cât se poate de explicit exprimată. Și premierul britanic Thatcher afirmase, încă în noiembrie 1988 că „nu mai suntem în război rece”, dar în 1990, anul reunificării Germaniei, l-a avertizat pe președintele Bush că acest act va grăbi sfârșitul lui Gorbaciov. În ianuarie 1992, Bush declara că „mulțumită lui Dumnezeu, America a câștigat războiul rece”. Atenție, nu l-a încheiat, l-a câștigat, accentuează ambasadorul rus.

NATO a început să se extindă triumfal către Est, iar speranțele într-un nou sistem de securitate în Europa împărtășite (în mod diferit) de URSS, Franța și Germania, au fost spulberate de bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei. Apoi, între Gorbaciov și Elțîn, Washingtonul a optat pentru al doilea, după principiul numit cinic de analistul american Samuel Sharap „Cu cât mai rău pentru Rusia, cu atât mai bine”. Au urmat criza ucraineană, sancțiunile aplicate Rusiei și excluderea ei din G8, a fost subminat sistemul de control al înarmărilor. „Eu nu înțeleg de ce Washingtonul face atât de mult pentru a aduce Rusia mereu mai aproape de China” – se întreabă ambasadorul rus. Este de sperat, adaugă el, ca „înțelepciunea și simțul responsabilității liderilor celor trei mari puteri mondiale – SUA, China și Rusia, să prevaleze”. Astăzi un consens va fi mai greu de găsit ca în trecut, din cauza evoluțiilor globale, în primul rând a celor tehnologice”, dar obstacolul principal este „lipsa de bunăvoința a părților implicate, care preferă deocamdată să se joace cu focul”.

Rememorând ultimele trei decenii, încheie ambasadorul Adamișin, trebuie luate acum în seamă nu doar oportunitățile ratate, ci și posibilele căi pentru depășirea impasului geopolitic în care se află astăzi lumea.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*