Arhiva zilnică: 2 decembrie 2019

Aripi românești…

Data: 1 mai 2024 by Petru Jipa

Suntem pionierii aviației mondiale, pionieri ai înălțimilor prin zbor, așa am văzut frumusețea cerului adeseori. Icar cu aripi de curaj, albastrul de pe tricolor și al iubirii zbor. Traian Vuia a fost un inventator și pionier al aviației românești. El este cunoscut pentru faptul că a construit și a pilotat primul aparat mai greu decât aerul din lume care a efectuat un zbor autonom și controlat cu decolare de pe sol. Aparatul de zbor al lui Vuia, numit „Vuia 1″ (Liliacul) a efectuat primul său zbor pe 18 martie 1906, în localitatea Montesson din Franța. Acest zbor autonom și controlat realizat de Traian Vuia a fost un moment istoric în evoluția aviației mondiale. El a demonstrat că un aparat mai greu decât aerul poate efectua zboruri fără a avea nevoie de lansare cu ajutorul catapultelor sau prin planare de pe înălțimi. Vuia a deschis aripile viitorului pentru zbor în lume. Istoria aviației românești este extrem de bogată și interesantă. Primele zboruri cu aparate mai grele decât aerul în România au avut loc la începutul secolului al XX-lea. Unul dintre pionierii aviației românești a fost aviatorul român Aurel Vlaicu, care a realizat primul zbor cu avionul său, Vlaicu I, în anul 1909. În visul meu despre zbor, l-am asemuit cu pilotul Fred Vasilescu care a capotat în romanul „Patul lui Procust” de Camil Petrescu. Să-mi fie iertată asemănarea.

În timpul Primului Război Mondial, aviația română și-a dovedit valoarea în lupta împotriva Puterilor Centrale, aviatorii români făcând parte din escadrile aliate și obținând numeroase succese în aer. După război, aviația militară și civilă din România s-a dezvoltat rapid, fiind înființate școli de aviație și companii aeriene. Un moment important în istoria aviației românești a fost participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial, când aviația militară română a luptat alături de aliați împotriva Axei. Au fost implicate în operațiuni aeriene importante și au avut piloți remarcabili care au devenit eroi naționali. Eroismul piloților români în Al Doilea Război Mondial este un capitol semnificativ din istoria aviației militare românești, marcat de curaj, sacrificiu și devotament față de țară. În ciuda resurselor limitate și a provocărilor majore cu care s-au confruntat, piloții români au demonstrat un spirit puternic de sacrificiu și determinare în lupta împotriva inamicului. Unul dintre exemplele cele mai elocvente ale eroismului piloților români în acea perioadă este participarea acestora la Operațiunea Barbarossa, invazia germană a Uniunii Sovietice. Piloții români au fost implicați în zeci de misiuni aeriene periculoase, luptând împotriva avioanelor inamice și asigurând suport aerian trupelor terestre. Cu toate că au avut de înfruntat adversari puternici și superiori numeric, piloții români și-au demonstrat abilitățile remarcabile de pilotaj și curajul în situații critice.

Un alt exemplu de eroism al piloților români este legat de apărarea spațiului aerian al țării împotriva atacurilor avioanelor inamice. Piloții români au fost nevoiți să se confrunte cu bombardiere grele și avioane de vânătoare din cadrul Luftwaffe, RAF sau USAAF, în ciuda faptului că dispuneau de resurse reduse și de tehnologie învechită. Cu toate acestea, ei au luptat cu intransigență și determinare pentru apărarea teritoriului național, punând în pericol propria viață în numele patriei.

Eroismul piloților români în Al Doilea Război Mondial este o poveste de curaj și abnegație, un exemplu de sacrificiu și devotament pentru idealuri mai mari decât sinele. Prin sacrificiul lor, acești piloți au contribuit la apărarea țării și la îndeplinirea unor misiuni cruciale în cadrul conflictului mondial. Astfel, eroismul lor rămâne una dintre amintirile vii ale istoriei aviației românești și un model de urmat pentru generațiile viitoare. Desigur! Iată câteva exemple de piloți români celebri și de fapte de vitejie ale lor din Al Doilea Război Mondial. Aviatorul Constantin Cantacuzino, cunoscut sub numele de „Bâzu”, a fost unul dintre cei mai mari ași ai aviației românești din acea perioadă. El a doborât peste 43 de avioane inamice și a fost decorat cu cea mai înaltă distincție militară a României, Ordinul „Mihai Viteazul”. Cantacuzino a fost un exemplu de curaj și abilitate în timpul luptelor aeriene. Piloții Grupului 7 Vânătoare au avut un rol crucial în apărarea teritoriului românesc împotriva atacurilor inamice. Acești piloți au participat la zeci de misiuni de vânătoare și au doborât un număr important de avioane inamice, contribuind la respingerea agresiunilor asupra României. În cadrul Operațiunii Tidal Wave, o misiune îndrăzneață de bombardament a rafinăriilor de petrol din Ploiești, piloții români și-au demonstrat curajul și determinarea în fața unor provocări grele. Deși au suferit pierderi uriașe, acești piloți și-au dus la îndeplinire misiunea cu devotament și curaj. În ceea ce privește Grupul de Recunoaștere Aeriană, cunoscut sub numele de „Puiu și Puiu”, trebuie spus că aceștia au avut un rol major în efectuarea misiunilor de recunoaștere și observație în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Piloții Ioan Mărgineanu, cunoscut sub numele de cod „Papană”, și Vasile Craiu, cunoscut sub numele de cod „Agarici”, au format o echipă competentă și experimentată, reușind să efectueze numeroase misiuni de recunoaștere cu succes.

„Papană” și „Agarici” au fost cunoscuți pentru abilitățile lor remarcabile de pilotaj, capacitatea lor de a naviga pe teritoriul inamic și curajul de a efectua zboruri de recunoaștere în condiții periculoase. Nu pot să vorbesc despre ce s-a întâmplat după război. Piloții care au supraviețuit au fost capturați de autorități și supuși unor anchete și procese pentru crime de război sau alte încălcări ale legilor internaționale. Unii piloți au fost acuzați de distrugerea unor ținte civile sau alte acțiuni considerate contrare Convențiilor de la Geneva sau altor tratate internaționale referitoare la conflictul armat. Așa au fost adevărații eroi tratați de noile autorități.

Am scris acest articol pentru a aduce un omagiu acestor eroi, dar și pentru că pe data de 16 Mai piloții americani capturați de piloții noștri în al doilea război mondial se întâlnesc cu piloții români ce sunt astăzi sub tricolor. Evenimentul este organizat de ARPIA România, al cărei secretar general este domnul general Sorin Stoicescu și pentru că această asociație împlinește 85 de ani de la constituire. Mai bine spus, Asociația Romană pentru Propaganda Aeronauticii-ARPA și 22 ani de la reluarea activităților după o perioadă de întrerupere de 25 ani, prin ceea ce este ARPIA de astăzi. „O perioadă când, din cauza vitregiilor timpului ARPA și-a pierdut personalitatea, identitatea, organizarea și patrimoniul. Reluarea activității asociației s-a dovedit o acțiune temerară. Au fost întâmpinate numeroase greutăți în refacerea structurii, a relațiilor și a bazei materiale”. ARPIA reunește în rândurile sale, tineri și vârstnici care sunt legați de activitățile aeronautice, cosmonauți sau astronauți, ce sunt uniți prin pasiune, tradiție și atracție profesională. ARPIA promovează istoria și interesele aeronautice ale României în Europa și în lume. Dar vreau să vorbesc și despre neobosiții piloți, în frunte cu generalul pilot și scriitor Radu Teodoru, care la vârsta de o sută de ani, împreună cu comandorul Breazu Ioan (dar și alții) caută aripi frânte (piloții decedați) care nu mai au la căpătâi o pală de zbor spre eternitate.

Aceștia sunt doar câțiva oamenii minunați care au promis că: nu vor ateriza până nu ating ținta! Să fie pace!

Numărul 670

Data: 1 mai 2024 by Administrator

Descarcă PDF

Crimele nu se prescriu… Niciodată!

Data: 1 mai 2024 by Gheorghe Piperea

Crime majore, furturi colosale, bancrute frauduloase inter-continentale, corupție sistemică și conflicte de interese catastrofale au fost camuflate de „plandemie” și război și apoi date uitării. Dar așa ceva nu se uită, nu se iartă. Este vorba de viața, sănătatea, averile și libertatea oamenilor, iar crimele contra umanității nu se prescriu. În luna aprilie a anului 2021, în plină pandemie, când atenția oamenilor era deviate către necesitățile de supraviețiuire, cancelarul german Merkel și ministrul său de finanțe, Schulz, erau anchetați de Parlamentul federal german în legătură cu falimentul companiei Wirecard, cauzat de o fraudă financiară de 1,9 miliarde de euro. De observat că, în plină derulare a acestei fraude, Merkel făcea lobby pe lângă autoritățile din China, prezentând Wirecard ca pe un mare gheșeft tehnologic nemțesc, adică onest și de calitate (chestii care nu prea mai există în Germani încă de pe vremea lui Helmuth Kohl, el însuși implicat în sponsorizări și donații politice ilegale). Cu asemenea lobby, Wirecard ajunsese, în 2019, la o valoare de piață de 28 de miliarde euro. Ceea ce, de altfel, a dus la implicații și ramificații pernicioase în întregul sistem bancar european, nu doar în Germania.

Reuters reamintea, atunci, două lucruri esențiale în legătură cu afacerea penalo – falimentară Wirecard: (i) că sistemul „revoluționar” de plăți electronice operat de Wirecard a început în domeniul jocurilor de noroc; (ii) că avertizorii de integritate și ziariștii de la Financial Times care au atras atenția încă din 2019 asupra toxicității Wirecard au fost persecutați, șantajați sau intimidați de sistemul politic german, ghidonat cu mână forte de Merkel. Reamintesc că și ministrul german al sănătății din 2021 era anchetat pentru conflicte de interese, întrucât se dovedise că soțul său făcea afaceri cu dispozitive sanitare, inclusiv cu sfintele măști. Care era elementul comun? Korupzion, naturlich. Înainte de 2000, chiar și un zvon relativ la asemenea fapte ar fi dus la demisia automată și, apoi, la anchetarea politicianului în cauză. Că așa era nemțește.

Azi, însă, cu sau fără acoperirea „plandemiei”, politicienii germani nu mai pleacă imediat din funcțiile publice. Dimpotrivă, se dedau la acte de șantaj, intimidare și persecuții. Este valabil în cazul tuturor celor din establishmentul politic european, care fac mereu apel la lupta contra dezinformării și la ordinea mondială liberală bazată pe reguli.
Și, desigur, politicienii germani nu uită că politicienii din țările mai pricăjite ale UE, par egzamplu, România, sunt a priori suspecți de korupzion (exceptând cazurile vătafilor și iobagilor lor), ceea ce face ca acest verdict colectiv să iradieze către mulțimea cetățenilor acestor țări, suspecți de corupție prin definiție…

Aceasta nu este domnia legii, este domnia prin lege, cu biciul precedentului judiciar și cu ciomagul contractului.

Moldova lui Ștefan cel Mare cuprindea provinciile valahe Pocuția și Galiția, până spre Liov

Data: 1 mai 2024 by Ionuț Țene

Istoriografia noastră analizează, în general, istoria Moldovei în limitele frontierelor de stat ale României actuale și Republicii Moldova, dar realitatea stăpânirii acestui puternic stat românesc medieval se întindea la nord până la izvoarele Nistrului și Prutului, tocmai spre Liov. Dacă vizitezi Mănăstirea Putna și vei avea curiozitatea să intri în spectaculosul muzeu care-l găzduiește, pe lângă obiecte istorice de cult și culturale de o valoare excepțională, vei observa pe un întreg perete tronând harta Moldovei lui Ștefan cel Mare. Privind-o te poate cuprinde iluminarea. Țara lui Ștefan cel Mare era mare și puternică pentru Europa acelor vremuri. În nord se întindea spre izvoarele Nistrului, dincolo de cetatea Hotinului până la puternica fortificație poloneză a Cameniței. Studiul geoistoriei îți dezvăluie o nouă viziune asupra acestui principat românesc medieval, care la nord se învecina cu Regatele Poloniei, Ungariei și Lituaniei. Pe atunci, Rusia kieveană era sub ocupație lituaniană. Domnitorul Alexandru cel Bun a acordat în 1408 un privilegiul târgului Cernăuți, sub formă de tratat „încheiat cu sfetnicii şi cu orăşenii din târgul Liov şi cu tot poporul lor”, prin care voievodul a „făcut aşezăminte despre vămi, în ţara noastră”, reprezentând şi o primă atestare a localităţii Cernăuţi, o referire de vamă specială („iar la Cernăuţi vama pentru car”). Târgul Cernăuțiului se afla deci în interiorul țării Moldovei ștefaniene, destul de departe de granița de nord a Moldovei. Un teritoriu mare și bogat se afla sub stăpânirea Moldovei, între Camenița și un teritoriu la sud de Liov (Lemberg). De ce a dorit Ștefan cel Mare Pocuția și o parte din Galiția, istoriografia română nu clarifică. Dar dacă vizitezi Carpații Păduroși și cercetezi istoria Pocuției, Bukowinei poloneze sau a Galiției roșii vei avea surpriza să descoperi că pe aceste meleaguri trăia o străveche populație pastorală valahă venită prin transhumanță aici, autohtonă prin etnogeneză sau împământenită prin emigrări organizate făcute de regii Ungariei și Poloniei. Și astăzi, păstorii din Munții Carpații Păduroși se consideră valahi gorali de origine românească, chiar dacă vorbesc poloneza sau ceha, cu circa 800-1000 de cuvinte provenite din lexicul de bază al limbii române, în special legat de păstorit, oierit și de lumea rurală.

Chiar și azi în muzeul Putnei nu este pusă pe perete adevărata hartă a Moldovei lui Ștefan cel Mare, poate ca să nu sensibilizeze Ucraina vecină. Moldova lui Ștefan cel Mare a cuprins și Pocuția, un teritoriu care avea capitala la Colomeea și granițele spre orașul polonez Liov (Lemberg). Nu numai, arealul Cernăuțiului era un străvechi teritoriu românesc aflat în stăpânirea domnilor Moldovei, ci și Galiția de sud (Haliciu). Dar istoricii evită să spună clar prin studii temeinice, că și Pocuția (Galiția de sud) era un vechi teritoriu al valahilor stăpânit, pe vremuri, de dacii liberi, adică de triburile carpilor, precum și mai târziu de ciobanii valahi, numiți așa de cronicile germano-slave. La 1308 cronicele maghiare vorbesc de un voievod român al țării Haliciului (Galiția), care îl salvează de poterele regelui ungar pe împăratul Otto al III-lea al Bavariei care fugise din captivitatea regelui Ungariei, fiind salvat de români. În această zonă se întemeiază Țara Șipenițului, voievodat valah, conform cronicilor, aflat sub stăpânirea Moldovei lui Dragoș și, apoi, a lui Bogdan. Cazimir al III-lea a reanexat Pocuția pentru puțină vreme, în 1349. Cronicarul polonez Dlugosz pomeneşte de o expediţie polonă în Moldova la 1359 înfrântă într-o pădure din Țara Şipeniţului. În Pocuţia e pomenit la 1378 proprietarul Alexandru Românul, iar o inscripţie runică din insula Sjonhem menţionează în aceste părţi o ţară a vlahilor. În 27 ianuarie 1388, Petru I Muşat în unire cu fratele şi co-regentul său Roman, îl împrumută pe socrul său Vladislav, regele Poloniei, cu 4000 de ruble reduse mai apoi la 3000 de ruble (493,440 kg argint fin) primind zălog Haliciul, înlocuit apoi cu Pocuţia, pentru cazul în care suma nu ar fi fost restituită în trei ani. „Noile hotare“ nu erau un ţinut străin dat fiind prezenţa elementului românesc în zonă. N. Iorga afirmă că acest act însemna o cesiune. Lui Petru îi trebuia la nord, hotar pe Nistru, iar regele Poloniei nu îl putea ceda chiar când trebuia să facă dovada destoiniciei sale ci vându, sub forma unui împrumut, teritoriul încălcat de moldoveni (vine în sprijinul acestei teze şi formula „să-i rămână” din act). Polonezii nu au avut intenţia să plătească şi nici nu au restituit integral suma niciodată Moldovei. Petru îşi întinse administraţia în Pocuţia, ţinut cu 15 oraşe. Alexandru cel Bun la 1411 stăpânea şi el Pocuţia cu Sniatynul şi Colomeea. Când Moldova arăta slăbiciune, Polonia reocupa acest ţinut, scrie istoricul Viorel Dolha. Pe la 1445/147 cade teritoriul în mânile poloneze. Pocuția este cumpărată, răscumpărată, cedată ca moștenire de câteva ori între Lituania și Polonia sfârșind la 1463 când Polonia o răscumpără adunând banii printr-un impozit aplicat locuitorilor provinciei. Nu întâmplător Moldova valahă și ortodoxă dorea să recupereze Pocuția de la Polonia catolică. Era un teritoriu pastoral și rural locuit de păstorii valahi de religie ortodoxă, care erau asupriți de regimul regal catolic polonez. În evul mediu „ideologia” ca și identitate era, nu numai exprimată prin etnicitate și limbă, ci mai ales prin religie. Valahii din Galiția erau valahi, care vorbeau limba română străveche și erau de credință creștin-ortodoxă. Acestea erau suficiente motive pentru domnii Moldovei să-și recupereze teritoriul în care locuiau „rumânii” numiți „valahi” de cronicile germane sau slave. „Lista tuturor oraşelor ruseşti, îndepărtate şi apropiate” (А се имена всем градом рускым далным и ближним), pe care o aflăm în mai multe cronici ruseşti este cea inclusă în Cronica de la Novgorod, aşa-numita Новгородская первая летопись младшего извода, alcătuită prin anii ‘30 ai secolului al XV-lea. Despre aceasta, istoricul sovietic M.N. Tihomirov credea că „Lista…” a fost alcătuită în baza aşa-numitelor „dorojniki” sau liste regionale ale localităţilor. Referindu-se la sursele „Listei…”, Ştefan S. Gorovei opina că ea a fost „redactată pe baza informaţiilor plecate din Moldova sau culese la faţa locului de către negustori”. M.N. Tihomirov considera că împărţirea Listei în oraşe volohe, bulgare, volâniene, kievene, lituaniene etc. reflectă absolut corect situaţia politică din Europa de Est, care includea oraşele „ruseşti”, adică oraşele populate cu ruşi, ucraineni, bieloruşi, moldoveni, bulgari, iar în unele cazuri, cu o populaţie amestecată din bieloruşi şi lituanieni. Acelaşi autor mai credea că oraşele moldoveneşti (volohe) au intrat în „Listă…” în virtutea comunităţii limbii scrise în Moldova şi Valahia în epoca medievală. În acest timp s-a stabilit şi dependenţa temporară bisericească a Bulgariei faţă de Moldova, deoarece grecul Ieremia, numit de Patriarhia din Constantinopol mitropolit în Moldova, dar nerecunoscut şi alungat de aici, a primit de la aceeaşi Patriarhie dioceza Târnovo. Posibil, opinează în continuare autorul, Ieremia, care nominal era mitropolit al Moldovei, după primirea Târnovei a fost numit şi exarh al Vidinului şi Cavarnei, adică al tuturor acelor oraşe din Bulgaria şi Dobrogea care sunt menţionate în Lista oraşelor ruseşti. Anume în acest timp, 1394-1396, considera numitul autor, în închipuirile unor ierarhi ai bisericii ortodoxe s-a format schema acestei supuneri religioase a Bulgariei faţă de Moldova.

În privinţa datării „Listei…” s-au pronunţat şi unii istorici români. Alexandru Andronic credea că „fragmentul cuprinzând oraşele moldoveneşti s-a alcătuit în timpul domniei lui Petru Muşat (1375-1391) cu oarecare certitudine după 1388”, când, în opinia sa, Colomeea ar fi intrat în componenţa Moldovei, interval apreciat de autor între anii 1388 şi 1391. (Al. Andronic, Oraş e moldoveneşti în secolul al XIV-lea în lumina celor mai vechi izvoare ruseşti, în: Romanoslavica, XI, Istorie, 1965, p. 210; C. Cihodaru, Începuturile vieţ ii urbane în Iaşi, în: Analele ştiinţifice ale Universităţ ii „Al.I. Cuza” din Iaşi, (SN), A, Istorie, XVIII (1971), fasc. 1, p. 37). Referindu-se la sursele „Listei…”, istoricul ieșean Ştefan S. Gorovei opina că ea a fost „redactată pe baza informaţiilor plecate din Moldova sau culese la faţa locului de către negustori”. Remarcăm faptul că „Lista oraşelor ruseşti” indică destul de limpede că la momentul alcătuirii ei, oraşul Colomeea, deci întreaga Pocuţie, era parte componentă a Ţării Moldovei, situaţie care, deschis, nu a fost contestată de niciun istoric. Într-un studiu publicat încă în anul 1964, B.A. Timoščuk susținea, cu siguranţă până în anul 1395, Colomeea a intrat în componenţa Ţării Moldovei, de aceea denumirea oraşului a fost inclusă în „Lista oraşelor ruseşti.” (C.C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene. Din secolul al X-lea la mijlocul secolului al XVI-lea, Ed. II, Bucureşti, 1997, p. 72; Şt.S. Gorovei, La începuturile oraşului Bacău, în: Carpica, XVIII-XIX, 1986-1987, p. 269 apud Ion Eremia, Unele considerații privind hotarele Țării Moldove în a doua jumătate a secolului al XIV-lea – Pocuția și Colomeea, Muzeul Național de Istorie a Moldovei). Din cercetările istoricilor ruși și români se poate atesta documentar existența unei provincii Pocuția, care aparținea etnico-lingvistic și religios Țării Moldovei, deci cererile lui Ștefan cel Mare de a recupera regiunea de la Polonia erau îndreptățite.

În 1490, Ștefan cel Mare s-a socotit îndreptățit să reia Pocuția pe care Ștefan al II-lea o pierduse. Detașamentele oștirii Moldovei au pătruns în Pocuția și la 22 august trupele lui Ștefan cel Mare dețineau deja Colomeea, Haliciul și asediau cetatea Sniatyn, polonezii propunând negocieri în rezolvarea litigiului. Pocuția a fost disputată între cele două state, deoarece sumele împrumutate de regele polonez nu au fost returnată. După moartea regelui Ungariei, Mathias Corvin (1458 – 1490), se deschide problema succesiunii la tron. Candidaţi sunt cei doi fii ai regelui polon, Cazimir IV (1447 – 1492), Vladislav (regele Boemiei) şi Ioan Albert. Cel de-al doilea cere ajutorul domnului Moldovei, căruia îi promite Ţara Românească. Ştefan refuză şi, sesizând importanţa momentului creat de conflictul celor doi fraţi, încearcă să recupereze Pocuţia. În vara anului 1490, un oarecare Muha, „răsculatul moldovean” (Cronica Mănăstirii Hustânskaia), în fruntea a 10.000 de ruteni şi români pradă ţinutul Pocuţiei. Mişcarea, organizată sau nu de Ştefan cel Mare, a fost înfrântă la Rohatyn de starostele de Halici, Nicolae de Chodcze. Însă, încă „din aug. 1490, la Toruń se ştia că oastea domnului Moldovei luase deja Colomeea şi cetatea Haliciului şi asedia Sniatynul” (Ştefan Gorovei). Muha a fost dus la Suceava şi pus sub protecţia domnului, de unde va fi trimis într-un nou raid, în anul următor. În anii următori, când Ştefan a iniţiat trei expediţii în Podolia, conduse de fiul său Alexandru. Relaţiile dintre cele două state se vor reglementa în urma marii bătălii de la Codrii Cosminului şi a tratatului încheiat în 1499, care consacra dreptul lui Ştefan cel Mare asupra Pocuţiei. Prin victoria de la Codrii Cosminului din 1497, Ștefan cel Mare își întăreste autoritatea. Polonezii vor tergiversa tratativele și ca urmare în octombrie 1503 trupele domnului Moldovei au pătruns în Pocuția prin locuri necunoscute de poloni (drumuri de transhumanță folosite de păstorii valahi?). Ștefan cel Mare a numit în fruntea administrației provinciei, moldoveni, a preluat veniturile provinciei, a reglementat ridicarea la oaste și în paralel invită partea adversă la tratative. Ștefan cel mare nu a dus un război de expansiune împotriva Poloniei catolice, cum istoriografia română susținea pe alocuri, ci un război de recuperare a vechilor teritorii moldovene, în care locuiau „rumâni”, care vorbeau românește și erau de credință creștin-ortodoxă, plus că exista și tradiția ancestrală a existenței unor cnezate valahe care au aparținut istoric Țării Moldovei. Mai târziu, voievodul Bogdan în primăvara lui 1509 a alungat garnizoanele polone din Pocuţia.

Domnul Moldovei trece şi Nistrul, asediind cetatea Cameniţa, și va înainta până la Lemberg (Liov) unde se spune că a lovit cu suliţa poarta cetăţii de a rămas semn în poartă şi aduce înapoi clopotele din bisericile prădate şi o mulţime de ruşi pe care-i colonizează în nordul Moldovei. În vremea lui Petru Rareş existau în Pocuţia 13 oraşe şi târguri şi câteva sate locuite atât de ruteni cât şi de moldoveni care se conduceau după „jus valachicum”. De altfel întreaga Pocuție și Galiție se conducea atunci după „jus valachicum”, fapt ce confirmă o organizare românească ancestrală înainte de a veni pe aceste meleaguri cavalerii regatului polonez. Cronicarul Grigore Ureche referindu-se la Pocuţia nota: „Văzând Pătru Vodă că cu rugămintea nu se poate scoate moşia sa, gândi cu sabia să o ia”. În decembrie 1530 trupele moldovene iau în stăpânire principalele târguri şi cetăţi ale Pocuţiei, Rareş lăsând 12 garnizoane pentru pază. Granițele de nord ale Țării Moldovei cuprindeau Pocuția cu o populație mixtă în care predominau românii și „jus valachicum” (legea românească). În timp, granița de nord a fost fixată la izvoarele Nistrului și Prutului, dar s-au extins pre vremea lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș până apoape de Liov. De Moldova lui Ștefan cel Mare, dar și de România interbelică a aparținut Ținutul Herții, majoritar românesc. Consider că istoriografia românească ar trebui să se concentreze mai mult pe istoria adevăratelor granițe medievale și istorice ale Țărilor Române, nu doar pe cele actuale ale statului român. Geoistoric, Moldova lui Ștefan cel Mare era un stat mare și puternic, care se întindea spre nord pe linia demografică a locuitorilor români și ale fostelor triburi ale carpilor până dincolo de Codrii Cosminului, Țara Șipenitului și Colomeea, de fapt incluzând toată partea de sud a Haliciului sau Galiției. După ce a făcut pace cu turcii, Șetefan cel Mare s-a concetrat să-și recupereze teritoriile valahe din Galiția ocupată de regatul catolic al Poloniei.

Despre Pocuţia Ştefan cel Mare scria: „ţara aceasta nu e scrisă în zapise şi e ţara mea din vremuri vechi, ţiindu-se de ţara Moldovei… de aceea am venit la dânsa ca în ţara mea… Eu voi ţine ce e al meu şi în ruptul capului.” Pocuția era o „țară din vremuri străvechi” pentru domnii Moldovei. În aprilie 1502, aflat în tabăra din Pocuţia, Ştefan reproşa solului polon că noul rege Alexandru nu a trimis delegaţia cerută de el în anul anterior pentru delimitarea graniţelor acestei provincii şi cere recunoaşterea stăpânirii acestei provincii dacă Polonia dorea să fie apărată împotriva tătarilor şi a altor ’’păgîni’’. În noiembrie reia cererea pe lângă starostele oraşului Liov (sudul Poloniei), avertizând că va apăra până la moarte această provincie ocupată cu aprobarea regelui maghiar. După un an solicitarea va fi prezentată din nou de o solie moldoveană regelui Alexandru, subliniindu-se că Pocuţia a aparţinut Moldovei ’’din vechime’’. (Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare. Domn al Moldovei (1457-1504), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1990, pp. 22-64, vezi Ștefan S. Gorovei, Ștefan cel Mare și Sfânt, 1504 -2004, Portret în istorie, Sfânta Mănăstire Putna, Editura Mușatinii, 2003) Expresia „era din vechime” a fost laitmotiv al lui Ștefan cel Mare privind Pocuția și Galiția, teritorii istorice locuite de păstorii valahi. Conflictul lui Ștefan cel Mare cu regii Poloniei a avut un substrat feudal și etnico-lingvistic-religios, nu numai un registru subsidiar legat de suzeranitate și vasalitate.

Aur, smirnă și tămâie…

Data: 30 aprilie 2024 by Petru Jipa

Am fost la biserică de sărbătoarea Floriilor, curtea bisericii plină, iar fiecare pleca cu o crenguță de salcie. Salcia din care a fost făcut primul medicament teribil și cu ajutorul căreia omul a făcut aspirina. Vorba marelui poet Tudor Arghezi: Născocitorul. Dar acest născocitor a învățat tot de la mama natură ce este bine pentru el. Apoi m-am gândit de ce cei trei magi au adus pruncului Iisus la naștere: aur, smirnă și tămâie…? În afară de aur celelalte daruri au fost pentru sănătate. Penicilina, acel medicament extraordinar care a salvat multe vieți tot mama natură a „descoperit-o” . Dar poate că a fost așa. Conform tradiției creștine, cei trei magi au adus trei daruri pruncului Iisus la nașterea Sa: aur, tămâie și smirnă. Aceste daruri aveau semnificații simbolice specifice. Aurul simboliza regalitatea și statutul său de Rege. A fost oferit ca un semn de respect și recunoaștere a autorității Sale ca Mesia. Tămâia era folosită în ceremoniile religioase ca un semn de închinare și adorare. Prin urmare, a fost oferită ca un simbol al divinității sale. Smirna era folosită în scopuri de înmormântare, fiind un simbol al suferinței viitoare a lui Iisus. A fost percepută ca un dar profetic, prevestind moartea Sa pentru omenire. Aceste daruri au fost oferite cu o semnificație profundă și au fost interpretate ca fiind simboluri ale identității, misiunii și destinului lui Iisus pe pământ.

Un lucru este cert, mama natură știe exact ce ne trebuie atâta timp cât și noi suntem o creație a ei. Plantele terapeutice au fost folosite de secole pentru beneficiile lor asupra sănătății și vindecării. Trei plante cu proprietăți medicinale remarcabile sunt salvia, smirna și tămâia. Aceste plante sunt cunoscute în întreaga lume pentru efectele lor benefice asupra organismului și pentru capacitatea lor de a trata diverse afecțiuni. Salvia, cunoscută și sub numele de salvie, este o plantă aromatică cu frunze cărnoase, folosită atât în bucătărie pentru aromatizarea mâncărurilor, cât și în medicina tradițională pentru proprietățile sale terapeutice. Salvia are numeroase beneficii pentru sănătate, printre care reducerea inflamațiilor, îmbunătățirea digestiei, îmbunătățirea memoriei și reducerea simptomelor menopauzei. Această plantă cu frunze verzi-argintii este folosită de secole în medicina tradițională din diverse culturi pentru tratarea diferitelor afecțiuni. Smirna este o rășină aromatică obținută din specii de trestie, cunoscute sub numele de Boswellia. Smirna este folosită în principal în ritualurile religioase și ceremoniile spirituale, dar are și proprietăți terapeutice remarcabile. Această plantă este recunoscută pentru efectele sale antiinflamatorii, analgezice și antiseptice. Smirna este utilizată în aroma-terapie pentru calmarea stresului și anxietății, precum și pentru tratarea afecțiunilor respiratorii și a durerilor articulare. Tămâia este o rășină obținută din copacul Boswellia, similar cu smirna. Tămâia are o lungă istorie de utilizare în medicina tradițională și în ritualurile spirituale. Această plantă are proprietăți antiseptice, antiinflamatorii și de stimulare a sistemului imunitar. Tămâia este folosită pentru tratarea afecțiunilor respiratorii, a bolilor inflamatorii cronice și pentru purificarea aerului în timpul ceremoniilor religioase.

Aceste trei plante terapeutice sunt cunoscute de mii de ani pentru proprietățile lor vindecătoare și benefice asupra sănătății. De-a lungul istoriei, oamenii au folosit salvia, smirna și tămâia pentru a trata diverse afecțiuni și pentru a menține starea de sănătate a organismului. Astăzi, aceste plante continuă să fie utilizate în medicina tradițională și în practicile alternative de vindecare, datorită eficacității lor dovedite și a beneficiilor pe care le aduc sănătății.

Religia a jucat un rol semnificativ în promovarea medicinii naturiste sau a folosirii plantelor pentru vindecare în anumite culturi și tradiții. Unele religii au promovat o legătură strânsă între om, natură și sănătate, încurajând utilizarea plantelor și a altor elemente naturale pentru vindecare și bunăstare. Iată câteva exemple în care religia a influențat promovarea medicinii naturiste. Ayurveda în India: Ayurveda este un sistem tradițional de medicină indiană care are la bază principii spirituale și filozofice din tradiția hindusă. Ayurveda folosește plante medicinale, yoga, meditație și alte practici naturale pentru a menține echilibrul între trup, minte și spirit în scopul menținerii sănătății și vindecării. Medicina tradițională chineză (MTC): MTC are la bază principii din filozofia taoistă și confuciană. Plantele ocupă un rol central în MTC, fiind folosite în tratamentele naturale alături de acupunctură, masaj și alte practici. Conceptele de echilibru și armonie din MTC sunt puternic influențate de învățăturile religioase și filozofice chineze. Totul a evoluat astăzi (așa se spune), laptele a devenit un aliment dăunător (spun uneori specialiștii) iar penicilina este aproape interzisă. Ne vindecăm prin modificări genetice succesive și spălare pe creier între două mese copioase cu greieri. Evoluție mare, tare și mai cum…

Nu vreau să vorbesc despre războiul din prispă, suntem în săptămâna patimilor iar Floriile, sărbătoarea ce semnifică rodul și sănătatea tocmai a trecut pe sub ramuri de salcie.

Să fie pace și să fim sănătoși!

Cetatea Sacidava din Dobrogea – cetate getică, castru roman și fortificație din perioada târzie și cea bizantină

Data: 30 aprilie 2024 by Redacția

Între localitățile Rasova și Dunăreni, pe un deal înalt de pe malul drept al Dunării, în punctul „Musait” există o fortificație a limes-ului scythic, cu mai multe faze de dezvoltare, având o evoluție neîntreruptă de la începutul secolului al II-lea d.Hr. până în primul sfert al secolului al VII-lea d.Hr.. Castrul roman a fost construit pe teritoriul unei foste cetăți dacice a tribului sacilor, care se pare că a fost capitala regelui acestora, Roles, aliat al lui Octavian Augustus. Numele de Sacidava (cu particula locală geto-dacică de „dava”) este cunoscut din izvoarele literare antice și a fost confirmat de descoperirile epigrafice. Identificată de Vasile Pârvan a fost insuficient cercetată, până în anul 1969. Cercetările arheologice au continuat, cu unele întreruperi, până în 1980. În ultimii ani s-au făcut intervenții doar de mică amploare în fortificația de aici. Sacidava avea un plan rectangular, cu laturile lungi de 125m, care închideau o suprafață de aproximativ patru hectare. Zidurile aveau grosimea de cca 2m, realizat în opus caementicium, opus incertum, opus caementicium incertum și opus quadratum compus din blocuri de calcar, șapte turnuri cu forma rectangulară, plus două porți. În fortificație și-au avut garnizoana în secolul al II-lea Cohors IV Gallorum și, probabil, din vremea lui Hadrian, Cohors I cilicum sagittariorum milliaria, iar mai târziu o vexillatio din legio II Herculia de la Troesmis (Iglița); ulterior, în secolele IV-V a campat aici o cuneus equitum scutariorum.

Aici au fost identificate arheologic mai multe faze de locuire: o așezare getică, un castru roman rectangular (dimensiuni: 160 x 125 metri) și încă o fortificație de dimensiuni reduse (aproximativ 70 x 40 metri) din perioadă târzie și bizantină. Castrul auxiliar, al cărui plan complet nu a fost reconstituit, ar data din vremea lui Traian, construcția lui fiind legată de „bellum Dacicum”. Pentru construirea acesteia, au fost folosite mai multe monumente ce formează spoila, în general stele funerare găsite în necropola timpurie. Intramuros, au fost identificate diferite structuri de locuire în diverse puncte ale perimetrului fortificației, dintre care un edificiu timpuriu de mari dimensiuni care a fost scos din uz în momentul reconstruirii curtinei (sec. al IV-lea). Pe latura de S, materialul arheologic (ceramică, opaițe, monede) atestă cronologic toată durata existenței romane la Sacidava (sec. II- începutul sec. VII d.Hr). Nu mai puțin de 12 faze arheologice constructive au fost identificate, 10 dintre acestea datând din vremea Dominatului, incluzând primele decenii ale sec. al VII-lea din vremea lui Iustinian.

Un mare incendiu și o distrugere masivă sunt legate de secolul al III-lea, dar sudul fortificației nu a fost atins. S-a lansat ipoteza că atacurile gotice de la mijlocul acestui secol au fost cauza distrugerilor. În secolul IV a avut loc o refacere a incintei pe latura vestică și o extindere a cetății spre sud prin ridicarea unei noi incinte. Sfarșitul secolului al IV-lea este legat de o nouă incendiere masivă. Secolul al V-lea este o epoca de repetate reconstrucții, arheologic constatându-se straturi puternice de arsură și cenușă. Este vremea când pe teritoriul Scythiei au loc raiduri ale triburilor germanice și hunice. Refacerea și înflorirea cetății de la începutul secolului al VI-lea sunt întrerupte de un mare incendiu, legat probabil de atacul kutrigur din anul 559. Nivelul următor al acestui secol, cu refacerile de pe latura sudică a incintei, este datat în a doua jumătate a secolului VI. Ultima etapă de viețuire între zidurile Sacidavei se desfășoară între anii 602-620. Chiar după dezafectarea incintei se constată o locuire sporadică de tip romano-bizantin, care dispare prin părăsirea acestor locuri de către ultimii locuitori. Situl complex este situat la aproximativ cinci kilometri nord-est de satul Dunăreni, com. Aliman, jud. Constanța, pe dealul Muzait. Este localizat pe malul drept al Dunării, iar accesul se poate face pe drumurile DJ 223 și DC 51. Cetatea Sacidava face parte din cele 24 de situri arheologice din Dobrogea selecționate pentru evaluare, în vederea includerii în dosarul pentru înscrierea în Patrimoniul Mondial UNESCO. Pe această listă vor figura cele mai reprezentative monumente istorice și situri arheologice de pe frontiera dunăreană a Imperiului Roman de pe întreg parcursul Dunării din România, 24 dintre ele fiind din Dobrogea. În județul Constanța, printre altele, este vorba despre siturile: Sucidava de la Izvoarele-Pârjoaia, Sacidava de la Dunăreni, Axiopolis de la Cernavodă, Capidava, Carsium de la Hârșova și cetatea Cius de la Gârliciu. Sunt cetăți cu o istorie impresionantă, însă, puțină lume a auzit de ele, deoarece nu au fost suficient cercetate și se află în zone greu accesibile.

Posibil ca acum 2000 de ani climatul dobrogean să fie cu totul altul și interesul pentru acest teritoriu să fie mai accentuat. De asemenea, litoralul Mării Negre oferea posibilitatea dezvoltării porturilor, a călătoriilor, a comerțului. Sigur exista o legătura cu cetatea Capidava și alte fortificații dobrogene, știute sau încă neidentificate… Astăzi doar ruinele Cetății Sacidava din Dobrogea – cetate getică, castru roman și fortificație din perioada târzie și cea bizantină „vorbesc” despre alte timpuri și alte proiecții în viitor… (G.V.G.)

Parcul „Nicolae Romanescu” din Craiova, eleganță și unicitate…

Data: 30 aprilie 2024 by George V. Grigore

Parcul „Nicolae Romanescu” din municipiul Craiova (jud. Dolj) este cel mai mare și mai cunoscut parc al orașului, fiind declarat monument istoric cu codul DJ-II-a-A-07924. El se află pe Bulevardul Nicolae Romanescu, la numărul 1A. În anul 1900, planurile parcului „Nicolae Romanescu” din Craiova au fost medaliate cu aur la Expoziția Universală de la Paris (1900). La inițiativa lui Nicolae P. Romanescu, primarul Craiovei de la acea vreme, parcul a fost proiectat de arhitectul francez Édouard Redont. Construcția a început în 1901 și a fost finalizată în 1903. Pe locul moșiei Bibescu, transformată acum în grădină publică, vor apare conacul Bibescu Casa Bibescu; 1838-1842), Glorieta (Domul Belvedere; 1901-1903), Podurile de piatră, Ruina gotică, Casa grădinarului șef, Podul suspendat (1901-1902), Casa conservatorului parcului, Chioșcul Fanfarei (1903), Hipodromul, Grota Ursului (1905). De-a lungul anilor acesta a purtat mai multe nume: Parcul Bibescu-după numele grădinii pe locul căreia a fost construit, Parcul Independenței (în fața intrării principale existând până la sfârșitul celui de-al II-lea război mondial un superb monument dedicat independenței, din păcate azi dispărut), Parcul Poporului- până în 1989 și Parcul „Nicolae Romanescu”.

Nicolae Romanescu, primarul orașului Craiova, descendent al unei vechi familii boiereşti, a fost un vizionar. Cunoștințele în economie, sociologie, urbanism și drept dobândite la Paris și Liege le-a folosit în administrarea orașului. A atras sprijinul Casei Regale pentru a dezvolta orașul și astfel un târg aflat la intersecția drumurilor comerciale din Oltenia a fost transformat. La 29 septembrie 1903 a avut loc inaugurea parcului în prezența Majestății Sale Regele Carol I al României, prim-ministrul A. Sturdza, membrii guvernului, ai parlamentului, întreaga familie regală, prefecți, primari, ambasadori străini în România. Instantaneele lui Franz Duschek Jr, fotograf al Curții Regale, au fost publicate în „London News”, „Leipziger Illustrierte Zeitung”, „Berliner Post” și alte publicații internaționale. Nicolae Romanescu a fost primarul Craiovei în 1898, apoi în perioada 1901-1905 și între anii 1914-1916, apoi în 1929. Cuvintele lui au impresionat pe craioveni și nu numai pe aceștia. El a spus: „ Am iubit Craiova ca pe o mamă și aș putea zice ca pe o iubită pe care am dori să o vedem cât mai fericită, să o ridicăm cât mai sus. Să ne ajute Dumnezeu ca în unire și armonie să muncim pentru binele orașului nostru.” Testamentul lui este un omagiu pentru acest oraș. Întreaga avere a lasat-o în admistrarea Fundației Alexandru și Aristia Aman. Cărți, colecții de artă, casa în care a locuit, obiecte personale au fost dăruite orașului. Din 1950 patrimoniul fundației s-a împărțit între Muzeul de Artă și Muzeul Olteniei.

Revenind, suprafața totală a parcului este de peste 96 de hectare și cuprinde, pe lângă plantațiile ornamentale de arbori și arbuști, o întindere de apă de peste patru hectare, formată dintr-o înșiruire de bălți cu nuferi legate între ele prin mici cascade sau traversate de podețe, adăpost pentru multe specii de păsări de apă, pești, broaște țestoase, un lac cu bărci pentru agrement și o insulă pe care se poate ajunge pe două poduri. De asemenea parcul are un hipodrom de 20 hectare, un velodrom, drumuri, alei și poteci care însumează peste 35 kilometri lungime, piste de biciclete. Este considerat al treilea parc natural din estul Europei (ca mărime), iar ca întindere se află pe locul doi în România (aproximativ 90 de hectare), după Herăstrău. De asemenea, parcul este dotat cu un amfiteatru pentru spectacole în aer liber, una dintre cele mai vechi grădini zoologice din țară, inaugurată în anul 1906 și câteva restaurante. În acest parc mai sunt câteva obiective turistice foarte interesante cum ar fi: 1. Podul Suspendat – un pod foarte vechi construit în 1901-1902; 2. Castelul Fermecat – este un castel aflat pe unul dintre dealuri, în apropierea podului, acum fiind obiectiv turistic; 3. Hipodromul Craiova – Inaugurat în 1903, era folosit pentru curse de trap și galop. După cel de Al Doilea Război Mondial partea din fața tribunei a fost transformată în teren pentru concursurile de sărituri peste obstacole. Din anul 2000 nu s-au mai desfășurat concursuri importante, aici funcționând doar o școală de echitație, iar pista de trap a fost utilizată pentru organizarea concursurilor de atletism. Există intenția modernizării și revalorificării hipodromului ca și a velodromului din apropiere; 4. Grădina Zoologică – este printre cele mai vechi din România. Aceasta găzduiește o mulțime de animale exotice precum: jaguarul, tigrul, ursul, leul, lupul, lama, capra, cerbul, muflonul, maimuța capucin brun, iepurele de casă, porcușorul de Guineea, porcul mistreț, porcul pitic vietnamez, nutria, struțul african și emu etc.

Tot aici, pentru mai bine de un an de zile statuia lui Ștefan cel Mare și Sfânt din Chișinău (creată în București în 1927), s-a aflat „ascunsă” în Parcul „Nicolae Romanescu” din municipiul Craiova, în anul 1944, fiind evacuată în momentul retragerii de către primarul Chișinăului Hanibal Orațiu Dobjanski, după invazia trupelor sovietice. În anul 1945 sculptorița Claudia Cobizeva (1905-1995), o elevă a sculptorului Al. Plămădeală (creatorul statuii), pe atunci traducătoare la Comisia aliată (în fapt, sovietică) de control, a văzut întâmplător statuia lui Ștefan în parcul din Craiova și a semnalat aceasta autorităților sovietice. Statuia s-a reîntors astfel la Chișinău, ca bun cultural scos din URSS. Astăzi se află pe un postament meritoriu acolo unde îi este și locul, la Chișinău, în Republica Moldova.

Și dacă Europa deja moare?!… Și doar nu vrem a înțelege?…

Data: 29 aprilie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Toată lumea se teme de „marele urs”… De cândva… Căci, acum, este mai mult o fantoșă a pielii de urs de pe țărușii de granițe ai URSS-ului… Și acela, tot de cândva… Dar a fost de ajuns să se isterizeze câțiva… La comanda unchiului Sam, poate și a Chinei și, tot mai probabil, și a unei părți din zona arabă, cu toții dorind, nu atât moartea Europei, ci înlăturarea ei din ecuația celor ce contează în noua ordine a lumii… Și de-ndată corul bocitoarelor s-a și pornit… De la riscul Moldovei de a ajunge sub cizma rusă, dacă Ucraina va cădea, până la viziunea conservei de la Élysée vizând moartea în sine a întregii Europe… O „moarte inevitabilă” (și parcă deja o simțim în fiecare os de națiune, de suveranitate și demnitate, și nu doar cultural și economic, ci de-a dreptul arhetipal), și care s-ar consemna tot în clipa în care Kievul ar pica… De parcă ar mai conta, căci, dacă nu murim deja de vii (de un prea lung timp parcă ne tot zvârcolim, nu?!), Europa va fi oricum, în scurtă vreme chiar, „pe ducă”, din cauza bolilor ei necurate, de sistem, de gen, economice, de false drepturi și politici ale corectitudinii… Ori din spurcarea propriilor istorii naționale, unele stindard, altele afeturi ale naționalismului și demnității de neam de cândva, care au făcut dimpreună Europa mare în istoria lumii prin propriile sacrificii de neam, prin propriile mișcări de deșteptare, de neatârnare, de națiuni în afirmarea clipelor astrale, ale căror secundare par a fi tăcut astăzi… Mai ales că Europa nu a ajuns cea de până mai ieri prin alții, nici prin ancorarea slugarnică în pseudosiajul unui „Make Europe Great Again”, un slogan golit tocmai de secundarele măreției, și nici măcar tradus, ca model de urmat, într-o limbă europeană, ci preluat, aproape „ad-literam”, din rostirea bătrânului bunic, al și mai bătrânului „unchi Sam”, de către aparenții suveraniști și naționaliști ai națiunilor europene globalizate.

Moldova fraților și surorilor noștri se teme dară că, dacă Ucraina va cădea, ea va ajunge pe de-a întregul sub copita de „desferestroikizare” a Rusiei… Dar soluția a fost de peste trei decenii la îndemâna ei… Și este, încă… Și nu era nevoie să ajungă până în acest punct terifiant… Căci, unirea cu țara-mamă ar fi pus-o la adăpost… Ar fi intrat sub „umbrelele” pe care România se mândrește că le are larg desfăcute… Deși nici măcar asta nu ar fi contat, nu acele „umbrele” de siguranță, ci faptul că ar fi fost reîntregită cu ființa născătoare a ei… Patria-mamă… Or, unde este mai bine apărat pruncul dacă nu în îmbrățișarea mamei?!… Iar dacă oamenii ar fi contat în lume, dacă despre ei ar fi fost vorba cu adevărat, și Kievul ar fi putut face asta… Pentru a-și salva cetățenii, eliberând parte din țarinele sale către patria ale cărei fiice au fost…

Dar dacă Europa moare azi, grav îmbolnăvită de botulismul mental, aproape dement, al liderilor ei, este și pentru că uitat, a vrut să uite, că, dacă un lucru contează cu adevărat, aceia sunt oamenii… Războaiele nu sunt făcute însă pentru binele celor mulți… Ci împotriva lor, prin ei… Or, dacă tot acest megasistem militar și economico-militar creat pentru Ucraina, având nu mai puțin de opt felurite alianțe militare, de capacități și economii „de război”, dar nici una de protejare a rostului suprem, omul, atunci oare cum să nu fim, de vii chiar, parte a unei morți de care suntem făcuți datori înainte de vreme și, mai ales, fără un sens istoric?!… Pentru că, nu atât cu o moarte suntem cu toții datori (mai ales când este fără rost), ci de o viață neirosită…

Armata română între datorie și sictir

Data: 29 aprilie 2024 by Marin Neacșu

De ani buni tot scriu despre situația ingrată a armatei române în cadrul societății, despre sacrificarea intereselor națiunii în detrimentul intereselor unor parteneri mai mult sau mai puțin strategici și ale unei Europe al cărei principal scop este exploatarea resurselor, distrugerea și eliminarea economiei statelor mici, coruperea și menținerea sub control a liderilor acestora, despre îndatorarea popoarelor, batjocorirea amărâtului care trage la șaibă, ștergerea identității și conștiinței naționale a membrilor „fără valoare” ai U.E., înlocuirea valorilor și vărfurilor naționale cu valori fabricate și pretinse drepturi ale unor „minorități” depravate și depravante. Armata României aproape că nu mai există. Nu mai avem conducători care să fie în stare nici să țină un creion în mână, nici să vorbească liber fără să se împiedice în șabloane și bâlbe, nu mai avem strategi care să analizeze situații și să găsească soluții fără să primească „soluția catedrei” nu mai avem militari care să doarmă cu cizmele centura și ranița la capul patului, gata să se prezinte în 20 de minute la unitate. De fapt militarii nu mai au cizme pentru că nu se mai găsește lemn pentu șanuri, nu mai au ranițe pentru că nu mai avem industrie care să lucreze pentru armată, nu mai au arme și muniție pentru că le-am distrus la ordin, trebuia să devenim dependenți de alte fabrici și alte industrii.

Aici ne-au adus conducătorii de azi și de ieri, iar acuma când au primit ordin să ne arunce în război pentru apărarea „românilor din afara granițelor” adică din Ucraina, Moldova, Marea Neagră, Marea Roșie, Gaza, Yemen, Iran, sau oriunde a călcat vre-un picior de român, au constatat, după 35 de ani de „dolce far niente” că nu pot răspunde pretențiilor și ordinelor strategicilor, pentru că nu au cu cine și nici cu ce. Așa că au făcut pe genunchi pe repede inainte niște ordonanțe și propuneri care vor duce-zic ei- la rezolvarea situației. Cine are răbdarea să citească preambulul, sau motivarea OUG 26 și 28 ca și propunerile conținute în aceste proiecte dar și pe cele discutate și avizate pe 22.04. de Parlament la propunerea celui care, când se uită în oglindă, se vede mare șef NATO, înțelege dezastrul din Armata României.

Pe 23.04.2022, Ziua Trupelor de Uscat ale României, a apărut în mediul internaut și se rostogolește, un mesaj al unui militar activ către conducătorii armatei și ai națiunii. Limbajul folosit este mai mult decât cazon și nu e recomandabil fetelor de pension din C.N.A. și chiar dacă este scris de un viitor pensionar militar care își așteaptă decizia de pensie, autorul dar mai ales gândurile exprimate prezintă o opinie și o stare de spirit existentă la această oră în interiorul armatei active. Eu nu voi spune că toți militarii activi sau toți ofițerii sau toți subofițerii, sau toți militarii angajați, gândesc așa, este imposibil. Și este imposibil în primul rând pentru că mulți nu gândesc. Armata a fost împănată cu nongânditori, cu elemente care în afară de a executa ordine, oricât de tâmpite ar fi ele, și de a căuta funcții cât mai călduțe, nu mai au altă preocupare. Și spun asta nu din răutate ci pentru că de 15 ani armata, este persecutată politic, militarii, atât cei activi cât și cei din rezervă, au fost nu doar neglijați ci loviți sistematic, urmărindu-se parcă cu tot dinadinsul plecarea celor care mai aveau mândrie, caracter, spirit combativ, mai aveau initiative, mai urmăreau obiective naționale, dar nu am auzit până acuma un militar activ să ia atitudine, să se revolte, să spună lucrurilor pe nume. Ba, mint, cunosc două cazuri, unul al locotenetntului Gheorghe Alexandru și celălalt al Lt.-Col Sorin Mihaiu. Poate or mai fi și altele. Aceștia însă au răbufnit pentru că erau deja pe făraș și au făcut-o mai mult pentru a se apăra decât pentru a ataca o instituție care deși a fost prima transformată după modelul occidental, a rămas cea mai încorsetată.

Nici autorul protestului de azi, căci poate fi numit protest, nu este deplin activ, așa cum spune singur, este cu un picior în pensie, dar eu mă tem că s-ar putea ca în urma scrisorii sale să i se mai amâne pensionarea și să aibă în vedere că prin Parlament se plimbă L172/2024, dar juridic este încă activ. Așadar asistăm la depășirea unui prag și chiar dacă nimeni nu poate spune cât de des întâlnită este această opinie (chiar și cu alte formulări) în rândul militarilor activi, puținii adevărați profesioniști rămași prin armată, este totuși un alt pas spre dezmuțirea armatei.

Având în vedere atitudinea autorului protestului, ajung la concluzia că de fapt încercările de dregere a busuiocului ale guvernanților prin ordonanțele 26 și 28 din 2024, urmăresc nu doar, sau nu în principal, atragerea de noi candidați la locurile vacante din armată, ci mai degrabă oprirea sau limitarea demisiilor care nu doar că măresc numărul locurilor vacante dar micșorează numărul celor cu experiență din armată făcând din efectivele acesteia o adunătură de diletanți. Armata, cantitativ nu mai este de mult timp acolo unde ar trebui ca încadrare, dar demisiile au condus și conduc și la o scădere a calității celor care o compun făcând situația nu gravă, ci foarte gravă. Acest lucru însă nu preocupă clasa politică, aceasta este îngrijorată de procentele și „calitatea” candidaților la alegerile care vor avea loc, de câți primari vor avea, câte locuri în Parlament. De ziua pedestrașilor, OUG 26/2024, ordonanța Bayraktar cum i se mai spune, cea care face din gradul militar o jucărie Yo-Yo cu care clasa politică se joacă după bunul plac, va trece tacit în Senat, pentru că senatorii nu au avut timp să o discute, nici măcar Comisia pentru Apărare și Ordine Publică nu a avut timp să își întocmească raportul deși din comisie face parte și generalul Ciucă, așa că este aruncată în Camera Deputatilor să facă ei ce or vrea cu ea. În aceste condiții sunt toate șansele ca armata să rămână numai cu generalii.

Când toți câinii îți mănâncă din traistă…

Data: 29 aprilie 2024 by Mihai Ogrinji

Trag nădejde că Podurile de flori de peste Prut, din 6 mai 1990, au rămas încă vii, într-un fel sau altul. Cu toate că un cântec moldovenesc glăsuiește că „ce-a fost verde s-a uscat…” Nu pot să cred însă că totdeauna este așa și că, între timp, țara s-a scuturat de tot. Și nici că Prutul a… secat. Nu-i vorbă, sunt destui care tot încearcă să ne împuțineze și credința în noi înșine, și identitatea, și sufletul, și pământul. Fără să fie uitate Podurile de flori – chiar ar fi mare păcat -, românii adevărați rostuiesc în fel și chip alte și alte poduri, greu de imaginat, în primul rând, de instituțiile statului dâmbovițean, ca și cele ale „statului” de pe malurile Bâc-Bâzdâcului. Cârmacii din dreapta și din stânga Prutului nu doar eludează procesul reîntregirii, reunirii neamului, ci afișează îndărătnicie, ostile, ca să nu zic comportament profund trădător. Or, pe 13 aprilie, am fost la Curtea de Argeș, la o întrunire mai puțin obișnuită. Multă energie, mulți români și basarabeni la un loc – văzuți și nevăzuți –, animați de o stare care ar fi normal să fie la tot pasul. Din păcate, nu se întâmplă asta. Dar nu-i nici izbeliștea pe care o propagă unii și alți, „dezinteresați”, spre instaura un prohod românismului, în general. Un cuprinzător reportaj-comentariu realizat de doamna Eugenia Tofan, de la Chișinău, și postat pe facebook mă scutește de a-mi mai da cu părerea despre acea minunată întâlnire. Asta nu înseamnă să nu trebuie să sporim permanent starea de românism plămădită și crescută, de aproape trei lustri, la Curtea de Argeș cea voievodal-regală, în paginile revistelor Curtea de la Argeș și Literatura și arta, admirabilă lucrare, în primul rând, a  academicienilor Gheorghe Păun și Nicolae Dabija veritabili ctitori și piloni ai „Podului de reviste”.

Pe lângă câteva bucăți din ultimele două apariții ale revistei România pitorească și ale cărții „Pe Nistru, spre izvoare”, semnată de remarcabilul condeier și patriot basarabean Alecu Reniță și apărută în Colecția Verde, am mai luat cu mine, la Curtea de Argeș, și un exemplar din revista… „Secolul 21” (nr. 10-12/2006). Mai aveam cu mine și câteva „poduri” – reviste și tipărituri ale minorităților de la noi, finanțate cu o râvnă bezmetică de Guvernul român. Ei bine, este vorba de același Guvern, ca instituție – în feluritele lui alcătuiri cu hăitași de tot soiul – care risipește, cu totală inconștiență și lipsă de demnitate, sume greu de imaginat de la bugetul românilor pentru a cumpăra, ani și ani la rând, voturile grupurilor de alt neam din Parlamentul nostru. În tot acest timp, așa-zisele Guverne ale României, prin Departamentul românilor de pretutindeni – sau cum s-o mai numi el – au tăiat sistematic, până la eliminare totală, fondurile menite să sprijine publicațiile românești ale comunităților din jurul țării, aflate sub ocupație pravoslavnică. Mai cu seamă au fost și sunt vizate tipăriturile – adevărate cetăți de conștiință românească – de dincolo de Prut. Asta se întâmplă cu Literatura și arta, Natura, Limba Română de la Chișinău, și nu numai, publicații care întrețin identitatea românească, în general, într-o provincie în care propaganda rusească și ucraineană, mancurtizează, suprimă populația autohtonă, românească. Și nu numai la modul figurat. Toate acestea în condițiile în care în țară, de pildă, albanezii – urmașii vestiților arnăuți din jurul voievozilor noștri medievali –  tipăresc într-o veselie, cu sprijinul financiar al Guvernului român, tot soiul de lucrări bilingve, de la reviste la dicționare, de la ghiduri (inclusiv un ghid turistic al Albaniei!) la cărți de poezie, istorie ori… rețete de bucate albaneze. (Vom reveni cu detalii și imagini). „Se sparie gândul”, vorba cronicarului… Sau, cum spuneau bătrânii noștri de odinioară, când ești prost ajungi de-ți mănâncă toți câinii din traistă…

Ei bine, s-a ajuns aici nu din prostie sau neglijență. Ci printr-un program nemernic, finanțat cu osârdie de Guvernele noastre și pus în aplicare prin tot felul de alogeni, șperțari, impostori, profitori. S-a creat, astfel, o stare încât românii de bună credință să se simtă împovărați, vinovați dacă sprijină, cum este și normal, ideea reunirii tuturor pământurilor noastre istorice. Ceea ce întâlniți în multe dintre paginile reproduse din revista „Secolul 21”, un vrednic precursor (partener ?) al antiromânismului cultivat cu fervoare de editura Humanitas înlătură necesitatea vreunui alt comentariu. Sunt parcă pagini-stafii scăpate, cumva, de sub freza unui H.R. Patapievici, Lucian Boia, Neagu Djuvara și atâția alții. Faceți efortul și citiți reproducerile din Secolul 21, în care elucubrațiile unor Nicoleta Esinencu, Irina Mavrodin, ca să dau doar două exemple fără să fi fost vreodată misogin, vă dumiresc cu prisosință ce spirit românesc a fost și încă este încurajat la Chișinău și nu numai.

Așa stând lucrurile, cu atât mai vrednic și de prețuit se arată Podul de reviste, cu Cetatea de la Argeș și Literatura și arta, temeinice „picioare” și „capete de pod” întru rezistență și încredere în destinul nostru românesc.