Organizarea şi funcţionarea diplomaţiei militare în perioada premergătoare Primului Război Mondial
Perioada premergătoare Primului Război Mondial a fost deosebit de complexă, fiind caracterizată de dorinţa marilor puteri de a-şi promova şi impune interesele, atât prin folosirea forţei diplomaţiei, cât şi a forţei politicii. La nivel european şi global s-a definit o nouă configuraţie a raporturilor dintre acestea, care în pofida aparenţelor şi a eforturilor diplomatice, ascundea puternice stări conflictuale. Bătălia lor geostrategică şi gruparea în două importante tabere, Puterile Centrale şi Antanta, au atras inevitabil în vâltoarea disputei şi statele mici şi mijlocii din Europa.
Afirmarea României ca unul dintre statele importante în sud-estul Europei, promovarea şi susţinerea intereselor sale naţionale – consolidarea „independenţei [şi] lupta pentru desăvârşirea statului naţional unitar”, în condiţiile în care acestea intrau de multe ori în contradicţie cu interesele altor state din zonă, cu precădere ale celor două imperii, Ţarist şi Austro-Ungar, au impus Bucureştiului promovarea unei politici externe active, responsabilă şi suficient de abilă. În importantul demers de afirmare a intereselor naţionale ale României, în condiţiile unui tot mai accentuat caracter militarist al politicilor susţinute de marile puterii, un rol important a revenit diplomaţiei militare. Parte a serviciilor de informaţii, dar şi a diplomaţiei româneşti, diplomaţia militară s-a integrat, activ şi eficient, în efortul general de promovare în plan extern a obiectivelor politice şi politico-militare susţinute de guvernul de la Bucureşti.
Încă din perioada cuprinsă între Unirea principatelor române (1859) şi independenţa politică a României (1878), Guvernul României şi-a trimis în străinătate o serie de reprezentanţi pentru a rezolva problemele de ordin militar şi a stabili contacte cu armatele altor state, în pofida faptului că statutul internaţional al ţării (suzeranitatea Imperiului Otoman şi garanţia puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris din 1856) nu îi permitea să acrediteze ataşaţi militari. Eludând cu abilitate opoziţia Porţii, autorităţile politico-militare de la Bucureşti au detaşat ofiţeri ai corpului de stat-major pe lângă agenţiile diplomatice deschise în câteva capitale europene, aceştia având ca principală misiune dezvoltarea relaţiilor cu instituţiile militare ale ţărilor respective.
În 1860, locotenent-colonelul Ioan Alecsandri a fost numit de principele Alexandru Ioan I agent diplomatic al Principatelor Unite, în Franţa. În afara obligaţiilor diplomatice, Ioan Alecsandri a îndeplinit şi atribuţii specifice unui ataşat militar. Ca urmare a declanşării „crizei orientale” din 1875, guvernul român l-a acreditat pe generalul Ioan Ghica ca reprezentant militar oficial pe lângă Poartă. Mai apoi, el a devenit, agent diplomatic al României în Rusia, contribuind la asigurarea unei bune colaborări militare româno-rusă în timpul Războiului de la 1877-1878. Acreditarea „de jure” a ataşaţilor militari în diferite capitale ale lumii s-a realizat după recunoaşterea independenţei României de către marile puteri, statut confirmat prin Tratatul de pace de la Berlin (1878). Din acel moment, România a avut posibilitatea legală de a-şi ridica agenţiile la rang de legaţie şi de a acredita ofiţeri pe lângă misiunile diplomatice.
Primul ataşat militar al României a fost maiorul Romulus Magheru, numit în Turcia, în anul 1878. Acreditarea sa a devansat atribuirea rangului de legaţie la agenţiile diplomatice şi prezentarea la post a miniştrilor plenipotenţiari. Următorii ataşaţi militari au fost numiţi în Austro-Ungaria şi Germania, în anul 1884. Numărul lor a crescut permanent, în perioada 1911-1916, România având 8 ataşaţi militari acreditaţi în 10 state: Austro-Ungaria, Belgia (extindere din Franţa), Bulgaria, Franţa, Germania, Grecia (extindere din Turcia), Italia, Rusia, Serbia şi Turcia.
Activitatea ataşaţilor militari era deosebit de importantă, aceştia contribuind activ la dezvoltarea relaţiilor tinerei Armate a României cu armatele statelor de acreditare şi la furnizarea către conducerea politică şi militară de la Bucureşti a informaţiilor necesare pentru definirea politicii de apărare a ţării. Pornind de la necesitatea permanentei îmbunătăţiri a acestei activităţi, Marele Stat Major a elaborat o serie de acte normative care au stat la baza exercitării diplomaţiei militare: Reglementările privind exercitarea funcţiei de ataşat militar, în 1882 şi 1892, inspirate de modelele german şi francez; Instrucţiunile privind serviciul ataşaţilor militari, în anul 1896; Instrucţiuni relative la atribuţiunile şi drepturile ataşaţilor militari, elaborate în anii 1911 şi 1914. Instrucţiunile aveau ca scop crearea unui cadru unitar pentru organizarea, conducerea şi desfăşurarea activităţii ataşaţilor militari, precum şi o mai bună racordare a acesteia la nevoile de promovare a politicii militare româneşti. Acest deziderat este evidenţiat de faptul că ultimele două instrucţiuni au fost elaborate în perioada imediat premergătoare a două importante conflicte, unul regional, războaiele Balcanice (1912-1913) şi altul de anvergură mondială, Marele Război (1914-1918).
Complexitatea şi importanţa îndatoririlor au impus criterii stricte şi multă exigenţă în selecţia ataşaţilor militari. Deoarece aceştia reprezentau Armata României pe lângă forţele armate ale ţării de acreditare, responsabilitatea selecţiei a revenit Marelui Stat Major, care se consulta cu secţiile din structura sa (operaţii, informaţii, instrucţie), comandamentele armatelor şi inspectoratele armelor. O condiţie obligatorie pe care cei vizaţi pentru ocuparea acestor funcţii era aceea de a fi ofiţeri de stat major. Conform prevederilor Regulamentului pentru serviciul ofiţerilor din corpul de stat major, aceştia „se mai întrebuinţează pe lângă Legaţiile României în străinătate sau pe lângă ministerele de război străine acolo unde nu există legaţii… Ofiţerii mai pot fi puşi la dispoziţia Ministerului Afacerilor Externe, pentru diferite misiuni diplomatice, în urma consultărilor dintre Ministerul de Război şi Ministerul Afacerilor Externe”.
Ofiţerul destinat să ocupe postul de ataşat militar trebuia să aibă o solidă formaţie militară, cunoştinţe în domeniile ştiinţei şi culturii, care să-i faciliteze relaţiile cu elita politică, militară şi intelectuală a ţării de acreditare. Trebuia să vorbească mai multe limbi străine, dintre care franceza în mod obligatoriu, şi, preferabil, limba statului de acreditare. Conform instrucţiunilor din 1896, „prin natura misiunii sale, ataşatul militar trebuia să aibă o formaţie militară completă, o situaţie materială care să-i permită să facă faţă cerinţelor misiunii, o bună educaţie, şi să fie un om de caracter, inteligent şi abil”. Studiile academice (drept, economie etc.) erau considerate ca fiind un atu suplimentar. De asemenea, un ataşat militar trebuia „să fie abil şi să pătrundă în mediile înaltei societăţi propice activităţii sale şi să-şi tragă profit din asta”.
Deosebit de importante erau originea viitorilor ataşaţi (apartenenţa la familii princiare), precum şi averea, care le ofereau o mai mare independenţă în acţiune şi le deschideau „uşile” cancelariilor ţărilor de acreditare, ale Ministerelor de Război, sau ale diverşilor lideri politici şi militari. Din corpul ataşaţilor militari au făcut parte reprezentanţi ai unor importante familii boiereşti precum: Şuţu, Mavrocordat, Ghica, Sturza etc. Apartenenţa la o familie princiară nu a fost, însă, o regulă strictă. Între ataşaţii militari ai României s-au numărat şi ofiţeri fără ranguri princiare, dar de o mare valoare profesională, confirmată ulterior prin poziţiile ocupate în ierarhia militară: Alexandru Averescu, Florea Ţenescu, Toma Dumitrescu etc.
Propunerile Marelui Stat Major erau supuse aprobării ministrului de război care după avizare, prezenta lista de candidaţi regelui. Acesta, în calitatea sa de comandant suprem, lua decizia finală. Ministerul Afacerilor Străine nu era consultat, el făcea doar demersurile pentru obţinerea agrementului din partea statului de reşedinţă. Importanţa ataşatului militar este subliniată şi de faptul că solicitarea agrementului era obligatorie doar în cazul său şi al ministrului plenipotenţiar. După obţinerea acreditării, „ataşatul militar este numit prin Înalt Decret pe baza raportului Ministerului de Război de către M.S. Regele, având în vedere recomandarea Marelui Stat Major. Ofiţerul numit ataşat militar, înainte de a pleca la post se prezintă M.S. Regelui, Inspectorului general al Armatei, Ministrului de Război, Şefului Marelui Stat Major şi Ministrului Afacerilor Străine”. Desigur, au existat şi excepţii, când numirea ataşatului militar pentru un anumit post s-a făcut în baza dorinţei exprimate de rege. Un exemplu este cazul maiorului Gheorghe A. Dabija, numit la postul Sofia (1910-1913) la dorinţa regelui Carol I, fiind recomandat de şeful Casei Militare Regale, generalul Leon Mavrocordat.
După sosirea la post, ataşatul militar „se prezintă şefului misiunii diplomatice, care îl va introduce conform obiceiurilor. Ataşatul militar prezintă personal Anuarul Armatei Române şefului Statului şi autorităţilor respective”. Pentru întoarcerea din misiune, „ataşatul militar se cheamă prin Înalt Decret Regal, prezentându-se de plecare şi sosire în ţară aceleiaşi persoane ca la începutul misiunii sale”. Aceste vizite de prezentare, la plecarea/sosirea în/din misiune, pun în evidenţă importanţa ce se acorda, la cel mai înalt nivel, ataşaţilor militari, rolului acestora în promovarea în plan extern a politicii militare a României, precum şi expertizei lor privind aspectele politico-militare pentru statul/statele în care erau acreditaţi.
Referitor la durata misiunii, în instrucţiuni se prevedea că, „în principiu, ataşatul militar va funcţiona în postul său cel mult patru ani”. Din raţiuni subiective sau obiective, această prevedere nu a fost întotdeauna respectată, Marele Stat Major având posibilitatea să prelungească această durată, dacă interesele ţării o cereau. Având în vedere calitatea lor de ofiţeri şi promotori al politicii militare, în Instrucţiunile din anii 1911 şi 1914, se preciza faptul că „ataşaţii militari fac parte din Marele Stat Major”. Din punct de vedere al statutului diplomatic, ataşatul militar făcea parte din Legaţia Regală/Misiunea Diplomatică a României.
În stabilirea poziţiei/rangului ataşaţilor militari români în cadrul legaţiilor regale a fost urmată practica existentă la nivelul întregii diplomaţii europene. Paradoxul acestei perioade a constat în faptul că pe măsura sporirii rolului şi importanţei ataşaţilor militari în promovarea politicii externe a statelor pe care le reprezentau, poziţia şi rangul ocupat la nivelul legaţiilor s-au diminuat. Creşterea importanţei ataşaţilor militari a generat o reacţie adversă din partea diplomaţilor de carieră, cum se considerau cei civili, care îşi vedeau periclitată poziţia privilegiată de care se bucurau. Ca urmare, ministerele de externe au iniţiat o serie de măsuri de contracarare, între care şi cea a diminuării poziţiei ataşaţilor militari la nivelul legaţiilor.
Prevederile Regulamentului din 1892 stipulau că „ataşatul militar român, [era] situat prin rangul şi statutul său diplomatic chiar după şeful legaţiei, beneficiază ca şi acesta din urmă de două privilegii majore: inviolabilitate şi extrateritorialitate”. Inviolabilitatea viza ansamblul afacerilor şi corespondenţa, intrând în vigoare din momentul când ataşatul militar pătrundea pe teritoriul statului de acreditare, iar extrateritorialitatea presupunea independenţa ataşaţilor militari raportată la jurisdicţia civilă şi penală etc. Instrucţiunile relative la ataşaţii militari (1911) precizau faptul că „ataşaţii militari îndeplinesc pe lângă capii misiunilor diplomatice, rolul de consilieri militari pentru rezolvarea tuturor chestiunilor de ordin politico-militar. În această calitate, ataşaţii militari au acelaşi rang diplomatic precum consilierii de Legaţiune, având pasul înaintea secretarilor de Legaţiune de clasa I-a şi celorlalţi membri ai Legaţiunilor, atât timp cât aceştia nu sunt însărcinaţi cu girarea afacerilor diplomatice”.
Prin Instrucţiunile relative la serviciul ataşaţilor militari din 1914, poziţia ataşatului militar în cadrul legaţiei regale era lăsată, în bună măsură, la latitudinea şefului de misiune, prevederile acesteia stipulând că „ataşaţii militari sunt agenţi şi consilieri militari pe lângă misiunile diplomatice. În această calitate, ataşaţii militari pe lângă Legaţiunile ţării se conformă, cu privire la rangul lor, dispoziţiunilor luate de către Ministrul Plenipotenţiar respectiv şi ocupă locul care se dă la celelalte ambasade sau legaţiuni din capitală, unde au reşedinţa”.
În raporturile cu instituţiile din ţară, „ataşaţii militari sunt subordonaţi Marelui Stat Major şi aparţin Biroului de Informaţii, (în timp ce la nivelul legaţiei) ei sunt ţinuţi în afaceri, care privesc misiunea şi serviciul lor, a se conforma ordinelor şefului de misiune respectiv. Ataşaţii militari nu au calitatea reprezentativă decât când ei sunt anume delegaţi în acest sens”. În pofida acestei duble subordonări, „ataşatul militar îndeplineşte îndatoririle sale exclusiv numai pe temeiul ordinelor date de către Marele Stat Major”, primordiale fiind relaţiile pe linie militară. Ca membru al Corpului Diplomatic, ataşatul militar avea o dublă calitate: de ofiţer activ şi diplomat. Referindu-se la aceasta, generalul Gheorghe A. Dabija considera, în baza propriei experienţe, că ataşatul militar trebuia „să fie un observator foarte bun, să fie atent, prudent şi de o perfectă discreţie. Trebuie să fie foarte bine crescut, să fie ceea ce se cheamă un om de lume, să-i placă societatea şi să o frecventeze, căutând a lega relaţiuni cu tot Corpul Diplomatic, cu buna societate locală, cu militarii superiori, cu oamenii politici, fără distincţie de partide politice, în modul în care această autoritate a sa va ieşi întărită şi posibilităţile sale de informaţii mărite”.
Pregătirea ataşaţilor militari era de competenţa Secţiei Informaţii, din cadrul Marelui Stat Major. Această pregătire a fost de cele mai multe ori una sumară. Ea dura aproximativ o lună şi consta în însuşirea noţiunilor de bază. „Nici un accent nu a fost pus în plus pe informaţii şi interpretarea lor, lăsând fiecăruia alegerea metodei de lucru şi concluziile” şi asta pentru că ofiţerii selecţionaţi reprezentau „floarea fină a ţării şi nu necesitau formare suplimentară” preciza în memoriile sale generalul Titus Gârbea. Deşi s-a acordat o atenţie cunoaşterii armatelor statelor de acreditare şi vecine, sub acest aspect, pregătirea ataşaţilor militari a fost utilă dar insuficientă, având lacune sub aspectul metodei, duratei şi informaţiilor puse la dispoziţie. Documentaţia asupra unora dintre ţările de acreditare (Germania, Marea Britanie, Olanda, Elveţia, Franţa etc.) era, în general, limitată. Pentru reactualizarea datelor privind propria armată, privind modificările în organizarea şi înzestrarea acesteia, ataşaţii militari români erau obligaţi să participe la manevrele regale organizate în ţară.
În aceste condiţii, valoarea şi eficienţa activităţii ataşatului militar au fost datorate, în bună măsură, calităţilor personale ale ofiţerului desemnat pentru această misiune. În perioada de început, scopul misiunii, principalele atribuţii ale ataşatului, modul de acţiune în activitatea de reprezentare a ţării şi pentru culegerea de informaţii şi modalităţile de legătură cu ţara erau precizate în ordinul de serviciu care li se înmâna cu ocazia plecării la post. Cu prilejul numirii ca ataşat militar în Franţa, în anul 1886, căpitanului Gheorghe Vassescu i s-a înmânat ordinul de serviciu prin care i se preciza: „Rolul dumneavoastră constă mai mult în culegerea informaţiilor militare şi ţinerea la curent a progresului care se face în armata ţării în care vă aflaţi. Pentru aceasta este necesar să fiţi cât mai apropiat de anumite personalităţi militare din Statul Major şi comandamentele armatei. Veţi urmări cu atenţie toate concentrările indiferent dacă se fac pentru instrucţia recruţilor sau manevre anuale şi să fiţi la curent cu toate regulamentele tactice şi administrative, echiparea şi dotarea trupei. Să studiaţi cu multă atenţie toate stabilimentele militare pe care le veţi vizita şi să informaţi Ministerul de Război asupra construcţiei şi amplasării lor. În legătură cu cele de mai sus veţi trimite la sfârşitul fiecărei luni Ministrului de Război, rapoarte detaliate.
În caz de mobilizare, veţi căuta prin toate mijloacele să obţineţi informaţii despre planul de campanie, constituirea marilor unităţi, numele generalilor, mişcările strategice, mersul operaţiunilor militare, rezultatele şi modificarea planului de campanie până la sfârşitul ei. Invenţiile în legătură cu armamentul şi materialul de război să fie comunicate direct şi imediat Ministrului de Război. Veţi controla continuu pe ofiţerii şi tinerii trimişi la studii în şcolile militare şi pentru a face practică de stat major, în ce priveşte instrucţia, învăţătura, disciplina şi conduita militară”.
Instrucţiunile privind serviciul ataşaţilor militari (1896) puneau accent pe latura diplomatică a activităţii ataşaţilor militari, rolul lor fiind, în principal, acela de a întreţine relaţiile militare ale României cu statele pe lângă care erau acreditaţi şi de a reprezenta armata română în străinătate. Prin Instrucţiunile din 1911 şi 1914, accentul a fost pus pe culegerea de informaţii, precizându-se faptul că „ataşatul militar are îndatorirea de a ţine la curent Statul Major General al Armatei cu întreaga activitate militară a Statului, în care se găseşte, studiind:
a) organizarea armatei respective;
b) armamentul, muniţiile, echipamentul şi materialul;
c) fortificaţiile terestre, maritime sau fluviale;
d) comandamentul armatei şi valoarea acestui comandament din punctul de vedere al conducerii trupelor şi al pregătirii de război;
e) instrucţia şi educaţia ofiţerilor şi trupei în vederea războiului, progresele instrucţiei şi metodele întrebuinţate, precum şi rezultatele ce se dobândesc;
f) starea trupelor şi ofiţerilor în garnizoane, tabere şi manevre;
g) legile şi regulamentele militare studiate în mod comparativ, arătând modalitatea de aplicare şi rezultatele ce dau, până la ce punct şi cum se aplică ele în armată. Va raporta de asemenea tot ce va putea cunoaşte cu privire la modalitatea inspecţiilor şi la efectele ce ele au asupra mersului instituţiei;
h) administraţia, bugetul şi stabilirea efectivelor diferitelor corpuri de trupă şi servicii;
i) literatura militară locală, urmărind toate revistele şi scrierile militare, în îndoitul scop de a cunoaşte ideile ce au curs în armata respectivă şi pe ofiţerii ce exercită vreo influenţă asupra mişcării intelectuale din acea armată;
j) exerciţiile, aplicaţiile şi manevrele pe teren;
k) comunicaţiunile militare;
l) valoarea spiritului militar al naţiunii, mentalitatea şi idealurile poporului, tendinţele şi dezvoltarea socială, economică şi financiară în raport cu apărarea naţională;
m) progresele şi dezvoltarea industriei private şi militare; şi întrucât ele pot satisface diferitele trebuinţe ale armatei în timp de război;
n) facilitarea comenzilor de materiale de război, făcute de armata noastră în acea ţară (fără concursul altor persoane intermediare), şi întrucât produsele industriei locale pot satisface aceste comenzi;
o) supravegherea şi conducerea elevilor şi ofiţerilor români mai mici în grad, aflaţi în armatele străine respective, la şcoli, stagii, misiuni şi altele;
p) rezolvarea chestiunilor de ordin militar”.
Iniţial, Instrucţiunile privind serviciul ataşaţilor militari (1896) puneau accent pe latura diplomatică a activităţii ataşaţilor militari, rolul lor fiind, în principal, acela de a întreţine relaţiile militare ale României cu statele pe lângă care erau acreditaţi şi de a reprezenta armata română în străinătate. Adresându-se maiorului Dabija, cu ocazia plecării sale la post, regele Carol I i-a precizat „La Sofia veţi fi reprezentantul Armatei regale româneşti, căutând a cunoaşte cât mai bine poporul şi armata bulgară”.
Prin Instrucţiunile din 1911 şi 1914, centrul de greutate a fost mutat pe culegerea de informaţii, precizându-se faptul că „ataşatul militar are îndatorirea de a ţine la curent Statul Major General al Armatei, cu întreaga activitate militară a Statului, în care se găseşte, studiind:
a) organizarea armatei respective;
b) armamentul, muniţiile, echipamentul şi materialul;
c) fortificaţiile terestre, maritime sau fluviale;
d) comandamentul armatei şi valoarea acestui comandament din punctul de vedere al conducerii trupelor şi al pregătirii de război;
e) instrucţia şi educaţia ofiţerilor şi trupei în vederea războiului, progresele instrucţiei şi metodele întrebuinţate, precum şi rezultatele ce se dobândesc;
f) starea trupelor şi ofiţerilor în garnizoane, tabere şi manevre;
g) legile şi regulamentele militare studiate în mod comparativ, arătând modalitatea de aplicare şi rezultatele ce dau, până la ce punct şi cum se aplică ele în armată”.
Deşi atribuţiile ataşaţilor militari erau deosebit de complexe, îndeplinirea lor, cu precădere a celor legate de culegerea de date şi informaţii, trebuia făcută numai prin mijloace legale, din surse deschise (discuţii cu reprezentanţi ai autorităţilor locale, militare şi civile, pe timpul unor reuniuni oficiale sau unor activităţi private; participări la activităţi militare, manevre; solicitarea oficială şi primirea de materiale informative de la autorităţile militare ale ţării de acreditare; achiziţia de regulamente, instrucţiuni, studii pe probleme militare; studiul presei etc.), fiind „oprit ataşaţilor militari a face orice s-ar interpreta ca act de spionaj”. Nu erau neglijate nici atribuţiile ce trebuiau îndeplinite de către ataşatul militar pe linie de reprezentare. Astfel, prin prevederile Intrucţiunilor din anul 1914 se stipula faptul că acesta era desemnat ca „mijlocitor între autorităţile militare Române şi cele militare şi civile străine şi române, cu care are afaceri de serviciu de rezolvat”. Privind corespondenţa către ţară, „referatele militare, informaţiile confidenţiale şi rapoartele politico-militare se adresează de ataşatul militar, Şefului Marelui Stat Major prin Legaţiunea respectivă”, în rest, „toată cealaltă corespondenţă se va preda deschisă Legaţiunii”.
Au fost şi situaţii în care, ataşaţii militari au corespondat direct cu ministrul de război şi cu şeful Marelui Stat Major, de la care primea ordine, iar uneori, în baza dispoziţiilor suveranului, chiar şi cu cabinetul acestuia. În afara rapoartelor scrise adresate suveranului, prim-ministrului sau liderilor politico-militari, în situaţii deosebite, ataşaţii militari s-au deplasat la Bucureşti, unde i-au informat direct pe aceştia referitor la evenimente de maxim interes pentru România.
La plecarea maiorului Dabija în misiune la Sofia, regele Carol I i-a făcut următoarele precizări: „Toate rapoartele pe care le veţi face la Marele Stat Major, mi le veţi înainta şi mie prin d. General Mavrocordat. În afară de aceasta şi independent de rapoartele cu caracter politic, pe care le primesc prin Ministerul de Externe, Dvs. personal vă veţi introduce în aşa măsură, ca peste şase luni să-mi puteţi face Mie personal şi rapoarte politice, care în nici un caz nu se vor inspira din rapoartele domnului Ministru de la Sofia, vreau să le studiez prin comparaţiune. Mai târziu vă voi da poate şi un cifru”. Această situaţie nu avea totuşi un caracter de generalitate. Ea era determinată, pe de o parte, de dorinţa regelui de a conduce politica externă a României („…el avea toate frânele politicei în mâinile sale, el centraliza informaţiile, dădea Ministerului de Externe instrucţiunile ce credea”), iar pe de altă parte, de importanţa acordată statului în care ataşatul militar îşi desfăşura activitatea şi de perioada în care se derula misiunea sa. Premergător Războaielor Balcanice, pe timpul acestora, precum şi în anii dinaintea Marelui Război, Bulgaria era un stat de maxim interes pentru România. La fel a fost şi cazul Turciei. În această perioadă, ataşaţii militari de la Constantinopol, locotenent-colonel Aristide Razu şi locotenent-colonelul Lucian Tratomir transmiteau, la rândul lor, rapoarte direct suveranului şi primului ministru. În afara rapoartelor înaintate către suveran, primului ministru, ministrului de război şi şefului Marelui Stat Major, în situaţii deosebite, ataşaţii militari se deplasau la Bucureşti unde prezentau verbal rapoarte liderilor politici şi militari legate de evenimente de maxim interes pentru România. În contextul analizei de către liderii de la Bucureşti, a modificărilor graniţei dintre România şi Bulgaria, care urmau a se solicita drept compensaţie în urma încheierii Primului Război Balcanic, maiorul Gheorghe Dabija s-a deplasat în ţară (1 noiembrie 1912) şi a prezentat regelui, şefului Marelui Stat Major, miniştrilor de externe, de război, de la domenii şi de interne, studiul Cadrilaterul Bulgar.
Întreaga corespondenţă a ataşatului militar era organizată pe trei domenii: dosarul corespondenţei neconfidenţiale, relativă la chestiunile curente personale; dosarul relativ la chestiunile pur militare neconfidenţiale; dosarul referitor la chestiunile de ordin confidenţial. Ca suport pentru activitatea sa în plan informativ, ataşatul militar dispunea de o bibliotecă care cuprindea: legile şi regulamentele militare româneşti şi ale ţării de acreditare; reviste militare importante ce apăreau în România şi în ţară unde era acreditat; Monitorul Oastei al României şi al ţării de acreditare; anuarul armatelor respective; hărţile României şi ale ţării de acreditare, puse la curent din punctul de vedere logistic; harta dislocării trupelor româneşti, precum şi cele ale ţării de acreditare.
După intrarea României în război, numărul ataşaţilor militari a scăzut, prin retragerea celor din ţările aparţinând Puterilor Centrale (Austro-Ungaria, Bulgaria, Germania, Turcia), precum şi a celui din Serbia. În 1917, după preluarea puterii de către bolşevici, postul de la Petrograd a fost mutat la Oslo (Norvegia).
În perioada premergătoare Primului Război Mondial, activitatea diplomaţiei militare româneşti, privită în ansamblul său, a fost una complexă, activă şi benefică, ce şi-a adus contribuţia atât la îndeplinirea obiectivelor politicii naţionale şi militare promovate de Bucureşti, cât şi la asigurarea datelor şi informaţiilor necesare factorilor de conducere pentru luarea deciziilor în plan politico-militar. Eforturile depuse de ataşaţii militari s-au regăsit în: gradul de cunoaştere a armatelor potenţialilor inamici, în funcţie de care s-au elaborat diferite ipoteze şi planurile de campanie de către Statul Major General/Marele Cartier General; nivelul de pregătire, instruire şi dotare a trupelor române; asigurarea suportului decizional pentru luarea de decizii politico-militare care au asigurat punerea României în poziţii internaţionale favorabile (implicarea în cel de Al Doilea Război Balcanic, care a asigurat revizuirea graniţei cu Bulgaria în conformitate cu realitatea istorică şi interesele naţionale româneşti, chiar şi momentul intrării în prima conflagraţie mondială). În aceeaşi măsură, ea este legată şi de insuccesele în plan politico-militar, fie ca urmare a unui volum insuficient de date şi informaţii asigurate de ataşaţi, fie ca urmare a lipsei de reacţie a liderilor de la Bucureşti la estimările formulate de aceştia.
Concluzionând, se poate afirma că, în perioada premergătoare Primului Război Mondial, diplomaţia militară românească s-a dovedit un instrument util pentru promovarea politicii militare naţionale, dar modul de organizare (numărul ataşaţilor militari relativ redus, restricţiile de ordin financiar) au diminuat semnificativ eficienţa acesteia, în comparaţia cu diplomaţia militară promovată de marile puteri.
Lasă un răspuns