Dincolo de barieră, unde altădată era unitatea militară a ostaşilor din escadronul 5 Cavalerie, vezi acum înghesuindu-se mulţime de soldaţi de toate neamurile. Sunt miile de prizonieri care trec mai întâi pe la etuvele enorme de pe calea ferată să se despăducheze în aburul încins pompat de locomotive.Sunt epuizaţi de drum, de foame, de războiul care încă mai face victime.
Cu hainele impregnate de mizeria în care trăiesc, cu feţele livide, mersul greoi şi privirile ca de ceaţă, se îndreaptă încolonaţi şi tăcuţi spre etuve.
Aşa procedează fiecare grup adus aici, la Slobozia, în lagăr, în urma celei mai mari conflagraţii pe care a trăit-o omenirea până acum. Dar tot degeaba. Zilnic sunt înmormântaţi din cauza tifosului, în jur de o sută de prizonieri, majoritatea ruşi.
La 22 iunie 1941, armata română începe războiul de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord de sub ocupaţia sovietică. După eliberarea acestora, România va continua războiul antisovietic alături de Germania, ocupând în doar câteva luni întinse teritorii din URSS. Aproximativ, trei milioane de soldaţi sovietici au fost luaţi prizonieri în primele şase luni ale războiului. O parte din aceştia, ajunşi în România, coboară istoviţi din trenul care a oprit cu un şuierat prelung în gara din Slobozia. Sunt preluaţi de militari români care-i conduc spre lagăr. Nişte uniforme de război, ponosite şi învechite le îmbrăcau trupurile obosite.Cu încălţămintea ruptă, care le impunea un mers greoi, deşi erau majoritatea tineri, se îndreaptă spre camerele libere unde urmau să fie cazaţi.
Trec pe lângă dormitoare pline de alţi prizonieri, ajunşi mai devreme aici, majoritatea fiind sovietici.
– Kolea, se adresează Ivan, noi am luptat împreună pe front, poate că ne vor repartiza tot împreună într-o încăpere şi aici.
– Şi eu m-aş bucura de asta, îi răspunde Kolea într-o rusă cam stâlcită. Cred că sunt cel mai vârstic din câţi suntem aici! spuse el crezând că vârsta e un privilegiu în repartizarea în dormitoare.
Dar ce repartizare? Toţi prizonierii erau cazaţi într-o clădire care servea altădată armatei, cu încăperi largi şi goale, friguroase, în care dormeau înghesuiţi pe jos, pe rogojini, cu zecile.
-Intraţi aici încă doi, se adresează paznicul Vasile Oprişiu, într-o română cu dialect ardelenesc.
Soldaţii ruşi nu înţeleg limba, dar execută ordinul după gesturile omului de pază. Kolea tresare la auzul îndemnului. Ceva în fiinţa lui s-a mişcat. Nu înţelegea ce anume. Îl întreabă doar pe camaradul său:
– În ce ţară suntem oare, Ivan? În ce locuri am fost aduşi?
– În Rusia, doar aşa ni s-a spus. Adevărat, nu am văzut nimic în timpul călătoriei, în vagoanele de vite în care am fost transportaţi. Dar cu siguranţă suntem în vreun oraş rusesc.
Localitatea în care au ajuns pare a fi un orăşel sărac, după aspectul clădirilor deteriorate, al drumurilor bătătorite de picioarele animalelor şi ale oamenilor cu feţele livide şi îmbrăcămintea sărăcăcioasă. Kolea tace. Nu înţelege ce se petrece cu el. Urmăreşte atent ce se întâmplă în jur. Nimeni nu le dă vreo explicaţie în legătură cu locul unde au ajuns.
– Dezbrăcaţi-i, măi oameni buni, de uniformele de război! Ce le mai trebuie pe lumea cealaltă uniformă militară? le cerea paznicul închisorii soldaţilor care-i îngropau pe cei morţi, gesticulând de zor.
Noii soldaţi sosiţi sunt îngroziţi de cele ce se petrec aici.
Pe Kolea nu-l mai mişcă aşa ca altădată aceste scene oribile ale morţii.A văzut multe pe câmpul de bătălie şi toate l-au impresionat. Acum, mintea lui e pătrunsă de alte taine cărora încă nu le dezleagă misterul. Cât de nesemnificativă ar fi moartea, dacă ar fi lipsită de suferinţă, luptă şi renunţare! îşi spunea Kolea în gândul lui.
– Are dreptate domnul Oprişiu! Nu vedeţi câtă lume aşteaptă la poarta închisorii să cumpere hainele lor? Sunt goi şi flămânzi oamenii oraşului, au noroc cu închisoarea noastră că aşa mai pun o haină pe oase! completează comandantul lagărului, maiorul Gheorghe Mateescu.
– Ivan, aici e România! exclamă Kolea în ruseasca lui destul de pocită.
– Lasă, Kolea, nu mai visa tu România! Ştiu că ţi-e dor de ţara ta, ţara în care te-ai născut şi ai copilărit, dar e departe de tine.
Pe deasupra, nu mai ştii nici o boabă de vorbă românească de când ai plecat tu de acolo.Tu nu mai eşti român, Kolea, acum eşti un prizonier sovietic.
– Ce tot vorbiţi voi aici? se adresează gardianul Oprişiu care observă agitaţia celor doi. România, România! Da, aici e România! Vreţi nu vreţi, acum sunteţi prizonierii noştri!
Am avut bucuria să ne eliberăm Basarabia şi Bucovina, ţinuturi româneşti de basm, care au fost asuprite destulă vreme de sovietici.
Kolea nu mai zice nimic. O rază de lumină se aşterne pe faţa lui osoasă şi nebărbierită, arsă de soarele verii, care ascundea un semn, o aluniţă chiar în colţul ochiului drept. Îl priveşte cu drag pe paznicul închisorii, fără să-i poată spune o vorbă. I-ar fi spus multe, dar Oprişiu nu înţelegea ruseşte, iar Kolea nu a mai vorbit limba română de aproape treizeci de ani. Tânăr fiind, avea vreo optsprezece ani, a plecat imediat din satul său ardelenesc, Piciorul Muntelui, după primul război mondial, în căutarea unui loc de muncă, alături de alţi tineri. A pornit cu oile în Delta Dunării, unde se găsea păşune grasă şi fragedă pentru animalele lor. Din om în om, a ajuns cioban lângă Odessa, în Câmpia Mării Negre, la Kobleve, un loc cu păşuni întinse, pe teritoriul URSS. Aici s-a angajat să îngrijească oile unui proprietar, în schimbul unei simbrii destul de avntajoase.
Între timp şi-a cumpărat şi el oile sale şi şi-a înmulţit agoniseala. Dar asta nu a durat mult, pentru că a fost prins în colhozurile sovietice alături de oamenii satului în care trăia. Viaţa lui se asemăna cumva cu cea pe care o găseşte aici, în lagăr. Totul se desfăşura în comun, identitatea fiecăruia se asimila cu a celorlalţi. A devenit între timp ursuz şi încrâncenat, cu sufletul parcă bătătorit de necazurile vieţii sarbede.
Norocul lui a fost că o întâlneşte pe Nadejda, o fată blondă cu care se căsătoreşte şi care-i va dărui pe Alioşa, copilul care semăna leit cu el. În felul acesta reuşeşte să înfrunte greutăţile puse de sistemul comunist în dezvoltare.
Soţia lui, o rusoaică roşcovană şi zdravănă, cu o fire mereu veselă şi optimistă, este cea care îl ajută să se integreze vieţii găsite acolo, diferită de ceea ce a lăsat în satul lui din Ardealul României.
Cu ocazia recensământului din 1930 din teritoriile ocupate de URSS, Kolea este găsit acolo, în Kobleve, şi înregistrat ca cetăţean sovietic. Să se mai întoarcă în România nu mai era chip, mai ales că între timp, Kolea îşi formează rostul lui prin această familie frumoasă. Acolo a trăit aproape treizeci de ani, timp în care a învăţat să vorbească ruseşte, uitând să mai vorbească limba lui cu care a crescut. Toţi îi spuneau Kolea şi aşa i-a rămas numele.
Între timp, Alioşa, fiul lui, se îmbolnăveşte de o boală necruţătoare şi părăseşte această lume. Pe chipul lui Kolea se întipăresc tot mai mult urme adânci care-l fac să pară a fi mult mai vârstic decât anii pe care-i are.
– Să suferi, însă să nu-ţi pierzi nădejdea, speranţa – iată în ce constă măreţia vieţii, îi spunea deseori soţia lui, Nadejda.
Încotro ne-ar îndrepta Dumnezeu, peste tot Îl vom găsi: şi în cea mai obositoare activitate şi în cea mai odihnitoare linişte.
Când începe cel de-al doilea război mondial, Kolea este concentrat, cu toate că avea o vârstă care se apropia de o jumătate de veac.
După toate întâmplările prin care a trăit până acum, astăzi se mai adaugă una, tot la fel de zguduitoare. Ceea ce ne aduce tulburarea şi ne răneşte mândria ne aduce mai mult folos dacât ceea ce ne entuziasmează şi ne inspiră. Aude vorbă românească, după treizeci de ani! Parcă reînvie. Ceva din adâncul fiinţei lui se trezeşte.
Cutele feţei încep să se şteargă parcă printr-un miracol, mai ales cele dintre sprâncene.
– Ivan, suntem la români! repeta mereu această constatare colegului său de suferinţă. Nu-l mai interesa nimic altceva. Descoperise o lume care dormita în el de atâta vreme şi care acum iese la iveală, se deşteaptă.
Binecuvântează clipa în care a fost ridicat prizonier de pe câmpul de bătălie. Nu-l mai interesau suferinţele lagărului, umilinţele la care erau supuşi. El era călit cu traiul unei vieţi aspre, înregimentate, plină de duritate.
Aşa l-a călit colhozul unde a muncit de treizeci de ani.
Visa de multă vreme să ajungă acasă, în satul lui natal, de unde a plecat ca tânăr flăcăiandru. Nu mai ştia nimic despre ai săi, dacă mai sunt în viaţă părinţii lui, fraţii. De toate acestea a rămas străin.
Acum simţea mângâierea vorbei româneşti, precum altădată în copilărie, mâna mamei lui. O asculta ca pe un alint. Sufletul lui tresărea de fericire.
– Vă repet, măi oamenilor, dezbrăcaţi pe cei morţi de hainele de război! Vedeţi bine cât sunt de goi locuitorii de aici, din Slobozia.
– Da, toată lumea din Slobozia a ajuns să se îmbrace cu uniformă de război de când s-a înfiinţat Lagărul aici, lângă calea ferată, comentau lucrătorii.
– Lasă că şi oamenii locului au grijă de ei când merg să-i ajute la muncă.
Într-adevăr, prizonierii sovietici erau folosiţi la muncile agricole, daţi în răspunderea proprietarilor de pământ din judeţ. Atitudinea faţă de prizonieri era diferită de la un proprietar la altul. Dacă unii le acordau o libertate destul de mare, alţii îi subnutreau şi îi umileau.
În timpul primei nopţi, Kolea are un vis ciudat.
Se făcea că era copil, acolo în satul lui, Piciorul Muntelui, din inima Ardealului, împreună cu fraţii şi părinţii lui. Vorbeau într-o limbă pe care o ştia şi el în vis. Se jucau împreună şi strigau unii la alţii în această limbă care seamănă mult cu cea a paznicului Oprişiu şi a maiorului Gheorghe Mateescu.
Când se trezeşte, se întreabă mirat:
„Ce o fi însemnând visul acesta?”
Parcă răscoleşte în mine ceva! În vis am vorbit de toate cu fraţii mei, cu copiii cu care mă jucam. Ştiam foarte bine limba românească. Pe Kolea încep să-l macine amintirile. De atâta vreme nu s-a mai gândit la casa în care a copilărit, la părinţi, la fraţi, la satul său. A fost luat de greutăţile vieţii, de pierderea fiului, de viaţa dură din colhozul satului, de războiul care i-a pietrificat inima. Nu a putut trimite scrisori la ai lui, pentru că nu i se permitea, mai ales la începutul şederii lui acolo.
După ce a uitat să vorbească româneşte, bineînţeles că a uitat şi să scrie, neavând el prea multă şcoală. A învăţat ruseşte alături de Alioşa, copilul lui, atunci când acesta era şcolar.
– Ivan, aici suntem în România! Paznicul nu este rus, este român! repeta mereu colegului său, mai mult pentru sine decât pentru Ivan. Spunea cu voce tare să se convingă că nu visează.
– Astăzi, cred că ne duc la culesul porumbului, undeva aici prin apropiere, spune Serioja, un prizonier cu o atenţie foarte ascuţită. Am observat ieri venind de acolo un detaşament de soldaţi.
Bucuria lui Kolea!
Poate că are ocazia să audă mai multă vorbă românească, să-şi aducă aminte graiul lui strămoşesc. Asta era prima lui dorinţă.
De când mintea lui a auzit cuvinte româneşti nu mai are linişte. I se pare că limba pe care a vorbit-o de treizeci de ani, rusa, e seacă, rigidă, străină, iar limba lui românească a devenit dintr-o dată atât de melodioasă, dulce, apropiată sufletului său.
Se străduieşte din răsputeri să şteargă bruma care s-a aşternut în cei treizeci de ani pe frunza memoriei lui.
În limba lui vrea să-şi spună acum destinul comandantului de lagăr, în limba lui vrea să-şi plângă durerea de a fi fost obligat să lupte împotriva fraţilor lui.
Au ajuns la un proprietar de pământ, conu Alexa, un gospodar cu suflet, care acorda deţinuţilor o libertate destul de mare.
Acesta, în pauza de prânz, îl observa pe fiecare şi îi analiza gesturile.
A constatat la Kolea un comportament mai deosebit decât al celorlalţi. Acest om era mereu în preajma lui şi parcă îi sorbea vorbele din gură. I se părea puţin curios lui nea Alexa, mai ales că la înfăţişare nu era ca ceilalţi. El avea chipul măsliniu, cu mustaţă negricioasă, ochii căprui, pe când ceilalţi erau majoritatea blonzi, roşcobani, cu ochii albaştri. De aceea se temea oarecum de el, neştiindu-i intenţiile.
Cu toate astea îl respecta, mai ales că părea a fi cel mai vârstic. Nu împlinise încă cincizeci de ani, iar Kolea părea mult mai bătrân, cu o faţă brăzdată, osoasă şi palidă, cu ochii adânciţi în orbite, adus puţin de spate. Avea un mers mai greoi, obosit de război şi de viaţa grea, trăită printre străini. Mâinile lui mari, muncite, noduroase şi bătătorite, înscriau în palmele lor viaţa aspră trăită de prizonier. Pentru el, aceste zile petrecute la conu Alexa, erau ca o binecuvântare. Savura cu nesaţ fiecare cuvânt românesc spus de proprietar, astfel încât a reuşit să înţeleagă în mare parte spusele omului. Mai greu era să vorbească, dar a deprins şi în felul acesta câteva vorbe. În fiecare zi învăţa ceva nou, astfel încât se mira şi el de progresele făcute. Seara, se întorceau în lagăr, uneori singuri, fără pază.
Unii proprietari de pământ aveau o cu totul altă atitudine faţă de prizonieri decât conul Alexa. Aceştia îi înfometau şi îi maltratau. Se întâmpla să se înregistreze şi evadări ale unor deţinuţi, care, de regulă, erau prinşi. Au existat însă şi situaţii când evadaţii au reuşit să ajungă pe fostul teritoriu sovietic. De asta se temea nea Alexa de Kolea, dar el numai gândul evadării nu-l avea acum.
E adevărat că în 1943, un grup de 23 de prizonieri sovietici au evadat din lagărul de la Slobozia.
Cei mai mulţi au reuşit să ajungă în regiunea Odessei. Unul dintre aceştia, Tuhov A., comandantul unui vas sovietic, cufundat lângă Constanţa, este prins lângă Prut.
Este de remarcat că, la Slobozia, lagărul cuprindea şi o închisoare disciplinară, în care erau aduşi prizonierii evadaţi, pentru perioade mai lungi sau mai scurte.
Kolea s-a conformat programului cu toată seriozitatea. În una din zile, când a mai prins curaj, se adresează paznicului, Vasile Oprişiu:
– Eu român! Eu român! susţinea el, însoţind replica şi de gesturi ale mâinii care indicau că ei doi sunt fraţi, amândoi sunt din aceeaşi ţară: România.
– Ce tot spui, Kolea? Tu eşti român?
– Da!!! Român!!! se bucura el că a putut transmite esnţialul despre identitatea lui. Îi era greu să comunice prin cuvinte, dar a început să înţeleagă ceea ce spuneau ceilalţi.
– Care este numele tău de român?
– Nicolae Florea, Piciorul Muntelui, Ardeal, precizează Kolea, cu emoţie în glas.
La auzul acestor denumiri, paznicul rămâne uimit. Omul a precizat numele unei localităţi despre care el a auzit de multe ori: Piciorul Muntelui!
– Tu eşti de la Piciorul Muntelui? continuă el să-l interogheze, privindu-l cu multă curiozitate.
– Adevărat! Piciorul Muntelui! insistă Kolea, care nu a uitat niciodată denumirea localităţii unde a văzut lumina zilei şi unde şi-a trăit copilăria şi adolescenţa.
– De necrezut! Tu vorbeşti adevărat? Eşti din Piciorul Muntelui? Eu sunt din Mărgineni, satul vecin cu Piciorul Muntelui!
– Mărgineni? întreabă uluit Kolea care cunoştea de mic numele satului vecin cu Piciorul Muntelui.
Asta era prea de tot! Pentru Kolea începea să se întrevadă o luminiţă în tot acest destin încâlcit al lui, care l-a condamnat la o viaţă departe de casă şi de ai săi. Prea se potriveau toate.
Dacă până acum, Kolea dormea tot mai greu, de acum abia îl mai lua somnul.
Noaptea, treaz ca în miezul zilei, Kolea aude strigătul ierbii de acasă ajuns la el aici, în lagăr, pe undele clopotului lunii care-i bătea în ferestrele opace.
Aude oftatul prelung prin ani al înaintaşilor săi.
Se întreabă necontenit:
Cum se poate să ajungă prizonier în ţara lui şi să întâlnească un paznic dintr-un sat vecin cu satul lui natal? Înseamnă că Dumnezeu îl iubeşte, pentru că în nenumărate rânduri l-a rugat să îl ajute să-şi mai vadă măcar o dată locul unde s-a născut, părinţii dacă vor mai trăi, fraţii, oamenii satului.
Acum s-a trezit în el un dor nebun după toate aceste locuri care au trăit întotdeauna în sufletul lui. Sămânţa din el dorea cu ardoare să se întoarcă acasă. Probabil de aceea fiinţa lui pare mult mai îmbătrânită decât anii pe care îi are. Cu toate astea, în ochii lui scânteia o lumină cum de mult nu se mai zărise în adâncul lor. Există durere care ne poate răni mai tare decât moartea, însă dragostea lui Dumnezeu poate transforma orice suferinţă într-o binecuvântare.
Lasă un răspuns