Numai sufletul, în veci…

Mi-e dor

Mi-e dor de satul meu natal,
De-un pitoresc fără egal,
De alergatul prin băltoacă
Și de copiii mei de joacă.

Mi-e dor de curtea casei mele
De micul cuib cu rândunele,
Mi-e dor de zarzăr, cais, prun,
De dor trecutu’ -l recompun.

Mi-e dor de pașii mei desculți
Ce sunt pe uliță pieduți,
Mi-e dor de cai, de plug, de grapă,
De spinii ce-mi intrau în talpă.

Mi-e dor de ierni cu nea bogată,
De derdelușul de la poartă,
Mi-e dor de larma de pe drum,
De tot al iernilor parfum.

Mi-e dor de dorul de-altădată,
Pe când aveam mamă și tată
Și când lipseam de lângă ei
O zi sau două, maxim trei,

În clipa-aceea-a revederii
Îmi înfloreau în piept toți merii,
Mi-e dor de toate cu tărie,
De dulcea mea copilărie.

Bătrânelul

Bătrânelu’ -și căuta
Un loc, undeva, în spate
Și de aici asculta
Slujba pe nerăsuflate.

Îi era jenă-ntr-un fel
Să meargă-n față, să stea,
Fiindcă haina de pe el
Arăta ca vai de ea.

Unii chiar l-au insultat,
L-au muștruluit de sus
Că nu vine adecvat
La-ntâlnirea cu Iisus.

Și au mers pentru ai spune
Preotului, la altar,
Cum vine la rugăciune
Acest bătrânel hilar.

Slujitorul, plin de el,
Să îndrepte-această stare,
Merge lângă bătrânel
Și îi spune sus și tare:

Creștinii vin îmbrăcați
Frumos, în căsuța noastră,
Mă-ndoi, cum vă prezentați,
De credința dumneavoastră.

Să te convingi, domnul meu,
Cum vine lumea la mine,
Întreabă-l pe Dumnezeu
Diseară în rugăciune.

Duminica următoare
Moșu-i îmbrăcat la fel,
Preotul cu o-ntrebare
Vine iute lângă el.

Spune-mi, hai, te rog frumos,
Să audă și cei mici,
L-ai întrebat pe Hristos
Cum vine lumea pe-aici?

Cuvântarea i-ar fi tristă,
Să răspundă nu e-nstare,
Dar Părintele insistă
Cu aceeași întrebare.

Bătrânelu’ -nghite-n sec,
Să vorbească n-ar fi vrut,
Simțind în gât un înec,
Îi dă răspunsul cerut.:

Dumnezeu, că insistam,
Repetându-i întrebarea,
Mi-a șoptit: Habar nu am,
Unii rătăcesc cărarea!

Că mândria-n lumea asta
E și de prelați purtată,
În biserica aceasta
Nu am intrat niciodată!

Sfânta Cuvioasă Maică Parascheva

Dornică să îi slujești
Celui preamult dorit ție,
Ai lăsat cele lumești
Și ai plecat în pustie.

Averea ce ai primit-o,
Moștenirea ta cea mare,
Cu râvnă ai împărțit-o
Celora fără de stare.

Deși uneori mustrată
Pentru râvna ta, ei bine,
N-ai încetat niciodată
Să-ți dai haina de pe tine.

De suflet te-ai îngrijit,
Fiindcă ți-a fost tot avutul,
Să îl vezi desăvârșit
Ți-ai dat chiar și așternutul.

Sfântă Maică Cuvioasă
Parascheva, de la Iași,
Fă din sufletul meu masă,
Plină, pentru nevoiași.

Deschide-mi, tu, ochii minții,
Să pricep, că-s la hotar,
Ca să nu mai țin cu dinții
De surplusul din hambar.

S-ajung să-nțeleg și eu,
Că pe cel ce dăruiește,
Mult Preabunul Dumnezeu,
Pe-acela-l înveșnicește.

Să înțeleg, așa deci,
Că omul e trecător,
Numai sufletul, în veci,
Rămâne dăinuitor!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*