Basarabie răstignită, încotro?

De treizeci de ani ne bălăcim într-o sărăcie materială, spirituală și morală. Nici în perioadele de ocupare țaristă (1812-1918) sau sovietică (1940-1991) românii basarabeni nu au dus-o mai bine fiind trecuți prin deportări, foamete organizată, închisori, colectivizare forțată, rusificare acerbă. Dar toate acestea erau făcute de regimurile țarist și sovietic de ocupație. La situația de astăzi am ajuns cu concursul direct al tuturor guvernărilor (cu excepția primei), fie moțpan-lucinchistă, comunist voronistă sau democrate (Plahotniuc, Filat), care s-au succedat în după 1991. În această perioadă de așa numită independență ne comportăm asemenea cozii de șopârlă rupte, încă vii dar fără cap (capul a rămas în Țară, de la care am fost rupți arbitrar la 1812 și 1940!). De aproape 30 de ani așteptăm să-i crească capul acestei cozi rupte, dar în zadar. Natura nu poate fi mințită. De 30 de ani această așchie de țară mimează aparența unui stat care, însă, nu poate exista când alături se află Țara de la care a fost înstrăinată.

Pe parcursul acestor 30 de ani de rătăciri prin jungla democrației s-au întâmplat multe, foarte multe. Răstignita Basarabie a trecut și printr-un război provocat de Rusia. A dispărut întregul complex industrial, care dădea apr. 60 la sută din PIB, chiar dacă era depășit sub aspect tehnologic! S-a făcut într-un mod pervers decolectivizarea agriculturii, lui moș Ion dându-i-se doar o mică parte din ceea ce adusese în kolhoz și aceea fără tehnică agricolă. Nivelul de trai a scăzut sub nivelul celui de la 1989 atunci când în România (la etapa de decomunizare aflându-se la același nivel!) PIB-ul este de șase ori mai mare. Dar cea mai mare tragedie este că astăzi nu mai avem acel sat tradițional patriarhal, existent chiar și acum treizeci de ani. Scriam odinioară că țărăncii basarabence din perioada de ocupație sovietică ar trebui să i se înalțe un monument pentru că, născând câte cinci-șase, unele chiar 10-12 copii, ea a salvat această așchie de popor de deznaționalizare completă, de dizolvare etnică. Astăzi avem peste un milion de basarabeni (majoritatea de la țară, pătura cea mai productivă și națională!), care au părăsit locurile de baștină, unii fără a se mai întoarce înapoi, sărăcindu-le și distrugând acea veche tradiție. Unele sate au devenit semipustii, cu case părăsite, cu copii lăsați în seama bunicilor, rudelor, iar uneori chiar a străinilor. Degrabă nu vom mai putea spune că „veșnicia s-a născut la țară”.

M-a zguduit însă o istorie de dispariție a copiilor (în număr mare!) dintr-o comunitate din raionul Cahul, scrisă de scriitorul Vasile Ernu (O poveste tragică din Basarabia, despre cum au dispărut mai mulți copii – Drumul din Iad în Paradis e o himeră):

Dispar copiii! Nu unu, nu doi, ci o mulțime de copii minori care părăsesc o comunitate într-un timp foarte scurt. Dispar 34 de copii minori într-o perioadă scurtă de timp! Şi situația se repetă an de an. Ce este şi mai îngrijorător e faptul că nimeni nu s-a sesizat: familii, şcoală, instituţiile statului. Ce se întâmplă? Cum s-a aflat? Padova, o localitate din Italia, se trezeşte în câteva zile cu un număr mare de copii abandonaţi. De unde sunt? Din Republica Moldova, raionul Cahul. Unde e asta? Se pun în mişcare instituţiile statului. Se analizează şi se trage o concluzie: aceşti copii sunt rezultatul unui „trafic organizat” (Legislația italiană nu permite expulzarea minorilor, ei fiind plasați în internate, la majorat fiindu-le acordată cetățenia!). Ce s-a întâmplat cu societatea noastră dacă un exod al copiilor a devenit o normalitate? Ce s-a întâmplat cu familiile şi părinţii noştri dacă trimiterea copiilor, cu acordul sau cu acceptarea tacită, a devenit singura şansă, singura „investiţie în viitorul copiilor”, singura salvare a lor? Şi nu trăim vremuri de război. Ce s-a întâmplat cu societatea noastră? Ce s-a întâmplat cu noi de fapt? Nimic nu arată mai cutremurător decât ochii unui copil abandonat. Vă avertizez: se vor răzbuna mai târziu, fiţi siguri! Şi noi ştim că i-am abandonat, dar nu vrem să privim adevărul în faţă pentru că doare. Pentru că e o mare tragedie ce ni se întâmplă, iar noi ne prefacem că e o victorie, o reuşită. Nu, e o mare înfrângere, pentru că deja ne-am sacrificat viitorul, copiii noștri. Paradisul la care sperăm pentru copiii noștri este de fapt un Iad cu consecințe teribile pentru viitor. Cam asta am produs în ultimii 30 de ani”.

Pe timpuri turcii ne duceau forțat copiii în Turcia: băieții pentru a completa rândul ienicerilor din armata sultanului, care apoi luptau contra fraților lor din Valahia, Moldova și Transilvania, iar fetele – în haremurile demnitarilor turci. În perioada sovietică, pe lângă deportările masive, foametea organizată din 1946-47 (când copiii mureau de foame sau în cel mai bun caz era dați în orfelinate pentru ai scăpa în viață), iar după anii 1950 copiii noștri erau duși în masă (benevol!) prin așa numitele FZO (fabrichno-zavodskoye obucheniye, un soi de școli profesionale) în minele din întreg spațiu sovietic. Dacă evadau din această robie copiii erau băgați în închisori și lagăre (v. confesiunile E. Kersnovschi, martor ocular). Acum, timp de 30 de ani de așa numită independență, perioadă în care sărăcia a fost adusă la nivel alarmant, ducerea copiilor, acest fond genetic inestimabil, continuă.

E tremurător! E sfidător la cer această decădere morală. Se duc organizat copii din această pretinsă țară, iar noi ce facem? Ne scărpinăm la ceafă. Aripa unionistă, care ar trebui să fie cea mai receptivă la toate aceste cazuri de distrugere a identității naționale, a fundamentului pe care poate exista o țară, se ciorovăiește între componentele ei. Fiecare țarc își înaintează candidatul său astfel în alegeri bătându-se între ei, dând câștig de cauză dușmanilor noștri. Este și cazul Capitalei cu 21 de candidați, o bună parte de pe segmentul de centru-dreapta. Bătălia (pe viață și pe moarte!) a celor 20 de candidați v-a asigura victoria kremlinezului dodonist Ivan Ceban care, să fim sinceri, lucrează cel mai mult pentru a pune laba pe fructul mult jinduit de Dodon. Ivan Ceban, ca o „principesă în turnul de fildeș” (expresia lui D. Chirtoacă cu aluzie la ocuparea de către I. Ceban a monumentului istoric „Turnul de Apă” pentru a demonstra filme din categoria „Science fiction” cu povești cum va fi Chișinăul în viitor dacă î-l vom alege. Numai că Ivan Ceban nu ia în considerare faptul că locuitorii Chișinăului s-au mai fript cu astfel de povești. Însă Ivan Ceban e peste tot. Orașul e plin de banere cu mutra lui, plasată în locul lui Dodon. Deschizi Internetul și el apare invaziv cu mutra și sloganurile lui. „Deschizi apa de la robinet, de la veceu și aștepți de acolo să apară Ivan Ceban” vorba lui D. Chirtoacă. E salutabilă chemarea lui D. Chirtoacă care, la moment este cel mai treaz dintre puzderia de candidați, ca în turul doi toți ceilalți 20 de candidați î-l vor susține necondiționat pe concurentul lui Ivan Ceban ieșit în turul doi. Dar dacă Ivan Ceban câștigă din primul tur ce ne facem? Dar în modul care acționează tocmai asta dorește.

Este o situație extrem de complicată. Lucrurile la noua guvernare merg lent (în mare parte din cauza moștenirii lăsate de fosta guvernare plahotniucistă!), așteptările poporului fiind mari. Indiscutabil că această alianță anacronică dintre ACUM și PCRM a fost unica posibilă să-l detroneze pe Plahotniuc și să distrugă sistemul fraudulos construit de el, dar trebuie făcuți pași mai concreți, chiar până în alegerile locale. Rezultatele alegerilor locale vor fi primul barometru care va arăta percepția noii guvernări de către popor. Este strict necesar, cu scârț, dar de mers înainte, cât se va putea, nedepășind însă „liniile roșii”, cum a declarat dna prim ministru Maia Sandu. Ar fi un mare păcat dacă vom rata și această șansă de a veni la normalitate cum am ratat-o pe cea din 2009 din cauza înfumuratului Filat, dar și a lui Ghimpu, care s-au luptat între ei până în vârful piramidei a rămas doar Plahotniuc.De ce unii dintre noi se lasă atât de ușor influențați de niște hoți și nătărăi? Cum s-a întâmplat că orheienii, la marile adunări de la 1918 declarau sus și tare „Trăiască România Mare”, ei fiind printre primii care au pus umărul la această Unire, iar astăzi, în 1919, după o sută de ani, declarațiile unora dintre ei fiind (tot sus și tare!): „Trăiască Șor”, „Șor – unica speranță în ziua de mâine”. Acest hoț cu aere de politician și mare binefăcător (le arunca orheienilor ca unui câine un os, iar el cu soțioara sa Jasmin cheltuind miliardul furat într-un lux de necrezut cu avion la poartă ca un taxi) să fie „speranța de mâine”?

E ceva putred, extrem de putred, în Danemarca noastră. Vor trebui ani buni pentru ca acești bieți năpăstuiți rătăciți să revină la normal din această stare de corupere morală și spirituală. Cineva (și nu un oarecare, ci un profesor universitar!) îmi spunea patetic deunăzi că „Plahotniuc ar fi făcut Unirea pe când această guvernare prorusească niciodată”. L-am întrebat: de ce n-a făcut-o, având sclipuită (prin cumpărare și șantaj!) o majoritate constituțională!, nu doar de 50 la sută plus unu suficiente pentru a vota Unirea în parlament? Naivitatea unora nu are margini. Plahotniuc avea nevoie de un bantustan cu ideologia a celei de a „patra căi proMoldova”, unde să facă cei tuna prin cap, să fure nestingherit, să fie „țariok”.

Să nu mai călcăm pe aceeași greblă!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*