Prețul scump al libertății în Secolul XX (1)

În 13 august 1980, intram pe poarta Lagărului de Refugiați Traiskirchen din Austria, lagăr pentru toți scăpații spre libertate din întinsul și sinistrul lagăr comunist, stăpânit în forță de tirania sovietică de la Kremlin. Cu sufletul greu încărcat am intrat pe poarta lagărului liber fiindcă eram numai noi doi, Ica și cu mine, fiul nostru minor a fost reținut ca ostatic de regimul opresiv să fie siguri că ne întoarcem în dictatura lor. Nu mai suportam regimul comunist care, prin îndoctrinare, norme și ordine strict impuse prin forță, ne-a frânt toate ideile și idealurile vieții noastre, în locul unei decențe sociale încununată de drepturile fundamentale ale geniului uman într-o societate liberă și egală, cu adevărat, pe care omenirea o năzuise, a atins-o și-a apărat-o dea-lungul evoluției ei. Am luat această hotărâre extremă, pe cât de radicală pe atât de riscantă, jucată pe ultima  carte, cea a Conferinței și Acordului de la Helsinki din 1975 ale țărilor europene, de o parte și alta a Cortinei de fier și împreună cu Statele Unite și Canada au semnat un act istoric: acordul de securitate europeană – ce îi era favorabil Uniunii Sovietice, recunoscându-i-se hegemonia comunistă în lagărul ei acaparat – acordul economic  și tehnologic, acordul respectării dreptului omului și libertăților fundamentale de gândire, conștiință, religie pe care lagărul comunist le-a semnat ca pe o floare la ureche, dar a fost acordul prin care a trebuit  să se rezolve și întregirea familiilor despărțite de Cortina de fier. Pe acest acord ne-am hazardat și noi, plecând din România lăsându-ne fiul ostatic și toată agoniseala muncii noastre de 17 ani.

Am muncit mult în România, credeam că muncim pentru noi. Am dat examene, am făcut stagiatura de specializare în clinicile clujene și bucureștene, la Colțea, am devenit prin examen specialiști și prin concurs, examen pe post, am ales Policlinica și Spitalul din Gherla iar Ica Policlinica CFR Dej și locuiam în Cluj, într-un apartament confortabil de pe vremuri, sus în cartierul Andrei Mureșan și când, în sfârșit după zece ani eram împreună, mulțumiți, a venit un alt trăsnet peste noi. Odată cu revenirea la vechea împărțire administrativă pe județe, partidul atotcunoscător și făcător a constatat că unele județe nu au cadre suficiente  specializate, de conducere, de supraveghere populației și  a luat măsurile necesare pentru fiecare sector. În Comitetul Central, de sănătate se ocupa tovarășul Ludovic Fazekaș, ziarist ungur de ocazie din Lupeni, care după plecarea horthiștilor nu a vrut să rămână descoperit așa că a dat buzna în partidul comunist în1945, devenind mare comunist, ajungând până în Comitetul Central, de unde, în 1969, a dat Ordinul de  redistribuirea medicilor specialiști în județele deficitare în cadre. Sarcină de partid și stat ce nu a ținut cont de ocuparea posturilor prin concurs, de familie, de năzuințele, de aspirațiile proprii. Printre sutele de medici specialiști redistribuiți  ne aflam și noi. Contractul de muncă la posturile pe care le-am luat prin concurs s-au anulat, fără drept de contestație și ca medici puteam funcționa numai în Județul Bistrița Năsăud, nou înființat, deficitar chiar și-n oto-rino-larigologi, de necrezut, și am fost fixați, adică legați de reședința județului, Bistrița, altfel nicăieri în România nu mai aveam drept de practică, nicăieri nu puteam fi angajați în nicio ocupație.

A fost cea mai puternică lovitură, o brutală fixare pe post pe care am primit-o de la neaoșa noastră dictatură comunistă și trebuia să ne revenim repede și din acest șoc. Niciodată până atunci nu fusesem  la Bistrița, nu cunoșteam pe nimeni, vag auzisem că a fost cetate săsească și în care am primit din partea iubitului nostru partid un apartament tip bou vagon pe chirie, fără aragaz,  fără butelie și a trebuit să umblu cu cereri de redistribuit. La direcția spitalului am cerut aprobare pentru o butelie de aragaz, aveam dreptul fiind redistribuit dar îmi trebuiau o groază de semnături pentru o simplă, metalică, galben vopsită butelie. Tovarășa de la cadre, a semnat și m-a întrebat direct: „Nu vă înscrieți în partid…?”  Fără să gândesc, direct i-am răspuns: „Doamnă, eu am venit pentru o butelie pentru familia mea, nu după un carnet” Când am văzut cum se transfigurează, era târziu, homo simulatus din mine nu a avut timp să-mi stăpânească răbufnire lăuntrică ce m-a eliberat, într-un fel, un pic, de răzvrătirea acumulată. Tovarășa de la cadre a schimbat culoarea feții și mi-a dat cererea cu ură în priviri, iar eu, eliberat pe moment, i-am zâmbit, nu mă interesa ce va urma, ce poate să fie mai rău decât să tot fii fixat și redistribuit împotriva voinței tale? În micuțul burg săsesc redevenit reședință de județ al oamenilor muncii, reprezentați prin partidul impus de șenilele sovietice, totul se află de la prima oră a zilei, de când a sosit și grupul de medici redistribuiți, nemulțumiți de cum au fost aduși cu arcanul lui Ludovic Fazekas și unii aveau gură mare și rea, dar atotputernicul partid avea și ac de pielea lor, aducând  și un contingent întreg de securiști care, spre deosebire de medici, au fost redistribuiți la fiecare instituție și întreprindere să adulmece dușmanii poporului și să-și formeze fiecare o puternică rețea de informatori, ceea ce a fost floare la ureche, știut fiind că pădurea, soră cu românul din cele mai vechi timpuri e plină plinuță de uscături și cozi de topor.

Eu m-am aranjat de la început prin tovarășa cu dosarele de la cadre la tovarășul director al spitalului, ce o asculta luând notițe și mai departe la partid, unde soțul ei era mare ștab și bineînțeles la tovarășii scriitori de dosare ai Securității. După Decembrie 1989, când foarte mulți români au cerut să-și vadă dosarele de la Securitate pentru că au fost supravegheați și hărțuiți ani la rândul, eu nu am avut această curiozitate de a-mi vedea dosarul meu dintr-o seamă de motive: ar fi fost o mare pierdere de timp fără nicio satisfacție pentru trecutul mizerabil îndurat și mi-ar fi făcut scârbă și greață, aflasem că nu mai sunt cele originale, au fost  cosmetizate; scoțându-se din ele ce trebuia scos, printre care și informatorii ce au fost preluați de Serviciul Român de Informații, puit  după noaptea preluării puterii de stat din România, după universalul principiu politic ieșim huiduiți pe ușa din spate și intrăm în aplauze pe ușa din față, pe care vechiul și încercatul popor român l-a  rezumat înțelept:   „Pleacă ai voștri, vin ai voștri noi rămânem tot prostiți!!” Astfel stând faptele și lucrurile, nu mă interesau scrisele securiștilor și mai ales ale informatorilor, cu excepția unei mici curiozități personale căreia îi căutam, câteodată, răspunsul: când și unde s-a deschis dosarul meu?  Și de fiecare dată începeam să-mi răsfoiesc trecutul. Din timpul  școlii ar fi fost prea devreme, numai dacă Securitatea găsea un dușman de clasă într-o familie, atunci lua toată familia în evidență pe dosare individuale, precum în Patologie fișele de urmărire a bolilor contagioase, ori familia noastră era plină-plinuță de dușmani ai clasei muncitoare comuniste: aveam țărăniștii noștri de la țară, legionari de ai lui Codreanu și Sima, militari care au cotropit, de capul lor, Uniunea Sovietică, aveam și bunici titoiști, ce veniseră după Marea Unire din Serbia în România. În facultate nu am avut timp, era mult de învățat, în plus eram sub supravegherea Tatei, care mă sfătuia cu frumosul să-mi văd numai de carte, să mă împlinesc ca medic și numai asta să fiu, apoi a fost acea palmă de neuitat să-mi țin gura de la remarci politice, cu care tot mi se spunea și am înțeles, nu puteam schimba nimic, numai să-mi fac rău.

Cred, aproape sunt sigur că, din Maramureș, de la Leordina, mi se trage securistul meu dosar. Eram tânăr căsătorit și datorită repartiției injuste am fost despărțit de Ica, soția mea, fiindcă ea era studentă nu în câmpul muncii, singurul lucru pe care partidul dictator îl lua în considerare pentru apropierea dintre soți și soție. Marile nemulțumiri se transformă în revoltă și revoltații urăsc pe cei ce îi nedreptățesc și asupresc prin puterea dictaturii, și îi stigmatizează. După următoarea fixare de glia altei circumscripții, la Apa pe Valea Someșului, sunt convins că au apărut  alte și alte foi în securistul meu dosar. În cei doi ani de secundariat făcuți în clinicile universitare de la Cluj, după invazia Cehoslovaciei,  începuse în Țara noastă să adie un vânt de relaxare politică, de prosperitate, de libertate și românii au devenit mai slobozi la gură. Prin urmare scriitorii de dosare cadriste și securiste ajunseră să facă crampa scriitorilor la ambele mâini de cât material bibliografic antirusesc și anticomunist le era furnizat de către ordinarii lor informatorii. Iar ultimul an de secundariat, făcut în Clinica Colțea din București, am fost foarte ocupat atât cu activitatea clinică, cât și cu pregătirea examenului de specialitate; în clinică și bibliotecă nu se făcea politică și nici anturaj colegial nu am avut, ci doar un coleg bihorean cu care mergeam doar la spectacole, excepționale, și la Cireșica câteodată, că era în drum. În rest, cu acceleratul de noapte, luam drumul Clujului la ai mei. Adierea de relaxare politică nu a durat prea mult, partidul s-a îngrijorat de vântul ce poate să aducă libertatea, a tras obloanele dictaturii și „epoca de aur” a liderului nostru, Nicolae Ceaușescu, a început să coclească, întorcându-se la vechile dogme dictatoriale.

Acum, după o sumară retrospectivă, sunt convins că securistul meu dosar a căpătat forme apreciabile la Securitatea din Bistrița, poate chiar s-a multiplicat prin sciziparitate, nu mă mai abțineam ca mai înainte, homo simulatus  din mine era tot mai slab pentru că genele libertății intrinseci din mine erau majore și-mi influențau firea ce vedea și înțelegea tot mai bine lumea nedreaptă în care trăiam. Mi-am și expus odată, la o masa din grădina  de vară, plină tot timpul de securiști și informatori în misiune, originala mea teorie despre libertatea intrinsecă genetică, divină și libertățile extrinseci primite, pe cartelă, de la conducătorii societății. Libertatea intrinsecă se datorește genelor din fiecare individ și sunt diferite de la unul la altul, în unii sunt dezvoltate, majore în alții sunt regresive sau chiar atrofiate, pe când libertatea extrinsecă e dinafara individului, de la societate, de la comenduirea pieței (comenduirea pieței e de pe vremea lui Nenea Iancu, acum folosim comandament, iar în locul pieței se poate pune orice altă instituție de stat și partid comunist) Da, libertatea intrinsecă are o genă divină  în fiecare, pe când libertatea primită de la societate poate fi reală, de formă sau fictivă. Cei ce au libertatea genetică în ei, sunt nemulțumiți, revoltați împotriva falsei libertăți extrinseci și  caută, oriunde și oricum în lume o libertate socială cât mai asemănătoare cu cea din firea lor, cu cea genetică și Lagărul de la Traiskirchen este o punte spre împlinirea acestei dorințe.

De un timp, Frații Bogdan și cu Ioan Cioară, cumnatul lor, se săturaseră până peste cap de epoca de aur și voiau să plece din România în căutarea unei libertăți asemănătoare cu cea intrinsecă pe care o simțeau tot mai puternică în firea lor. Bogdanii erau o mare familie bănățeană, trei frați și trei surori, toți căsătoriți și aveau copii, toți erau hotărâți să plece din Țară împreună, pentru că cei care ar fi rămas ar fi avut mult de suferit, ar fi fost dați afară din servicii, bune -rele dar erau o sursă de viețuire în dictatura comunistă. Șansa de-a reuși era cumnatul lor Aurel Popescu zis Nando  de 27 de ani, pilot brevetat, ce conducea un avion utilitar AN-2 biplan, o vechitură rusească rămasă de la război, cu care erbicida culturile agricole din Județul Arad. După ce s-au convins și hotărât între ei, au făcut minuțios planul evadării din lagărul comunist și au început pregătirile în cea mai desăvârșită ordine și grijă să nu dea de bănuit cu ceva, știau cu toții că trăiau în plasa Securității, Miliției și-a informatorilor. Și totuși, cu toate precauțiunile luate și ținute cu sfințenie, un informator ordinar îi urmarea, era „cel mai bun vecin și prieten” al lui  Ioan Cioară, care a vorbit seara că pleacă și să-i aibă grijă de gospodărie câteva zile. Nu i-a spus unde, dar în vremea aceia în Banat toți voiau să plece, să treacă frontiera spre lumea largă, și numai de asta se vorbea; de cei care au scăpat, cum și pe unde, de cei care a fost prinși, cum i-au maltratat grănicerii și  milițienii, câți ani de pușcărie au luat. Și Cioancă Ioan, „cel mai bun prieten” a lui Ion Cioară, văzându-l că pleacă împreună cu familia Bogdan, a și dat telefon, direct, la Colonelul Iacob Luca șeful Miliției și ia spus că  cele două familii se pregătesc să treacă frontiera fraudulos. Cum probabil la vremea aceia colonelul primea zilnic asemenea denunțuri, l-a trimis la ofițerul de serviciu, Maiorul Didea. Și informatorul de încredere al dictaturii, în miezul nopții, s-a dus-ață la maiorul de serviciu, l-a informat pe larg, conform protocolului pe care îl semnase, despre o presupusă trecere de frontieră. Maiorul, l-a felicitat pentru stoicismul lui de informator, i-a spus că va informa imediat și căscând i-a zis noapte bună și acum du-te la culcare, noi veghem. Și înainte de-a adormi în post, i-a dat un telefon informativ ofițerului de serviciu de la Securitate, locotenentului Vasile Marin care a spus „Să trăiți, am înțeles, voi raporta imediat.” Deci, informatorul a dat poruncă câinelui, câinele pisicii, pisica a chemat șoricelul care și-a legat porunca de coadă până a doua zi târziu, când, deja pilotul Aurel Popescu aterizase fără benzină în lanul de porumb a unui austriac. Se spune pe fapte, s-a scris și o carte Îndrăzneții înving! Marea familie Bogdan a fost învingătoare. Austriecii din Pertlstein s-au adunat în jurul avionului căzut ca din cer cu 20 de români a celor șase familii Bogdan: 10 adulți, 2 adolescenți, 8 copii, cel mai mic de 2 ani! 

„Asta-i AUSTRIA?!?”

„Da, da, Austria și tu ești în porumbul meu” i-a zis proprietarul holdei. Când austriecii au ascultat și înțeles situația, i-au ajutat imediat  și  nu le venea să creadă că Aurel Popescu a pilotat rabla asta rusească, pe care au numit-o „bombardier pentru sfeclă” a parcurs 400 de Km la o altitudine între cinci și cinzeci de metri deasupra solului, să nu cadă în radarele ungurești și nu a atins stâlpi, pomi, fire de înaltă tensiune, îl considerau un adevărat as al aviației. Au vorbit cu poliția au spus că vor azil politic și să-i ducă în bine cunoscutul Lagăr de refugiați din Traiskirchen, unde au și ajuns în aceiași zi . A fost știrea zilei pe tot  mapamondul prin telefoane, telex, radio, televiziune, luni de zile și ani în șir s-a vorbit de curajul și reușita temerară a pilotului Aurel Popescu și realizarea lui aviatică, de măiestria lui unică în lume să efectueze un asemenea zbor razant atât de lung, deasupra unui areal necunoscut de mai înainte. O performanță unică pentru câștigarea libertății râvnite. Aurel Popescu a spus că fost o minune de sus să reușească. Dacă o luăm pe calea minunilor, atunci și adormirea Miliției și Securității în noaptea de 3 iunie 1980 a venit tot de sus, iar ziua a fost de partea îndrăzneților. (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*