Un paradox juridic: cultul ex-greco-catolic (3)

Escaladarea conflictului provocat de către ex-greco-catolici

Într-adevăr, este ruşinos să vorbeşti cu morgă în totală necunoştinţă de cauză, cum fac cei enumeraţi, ca şi mulţi dintre cei care, de data asta, comentează conflictul accentuat de Matei Boilă. Este ruşinos, dar, mai ales, este deosebit de grav. Dacă ar fi astfel, aşa cum cred N. Manolescu, R. Budeanu, Al. Paleologu ş.a., atunci de ce catolicii nu revendică Biserica Neagră din Braşov, care a fost a lor, iar acum aparţine evanghelicilor? De ce să nu cerem legionarilor să le restituie in integrum vieţile lui Iorga, Madgearu şi ale celorlalţi 65 de demnitari asasinaţi la Jilava? De ce să nu cerem ţărăniştilor să le restituie in integrum vieţile celor 11.000 de ţărani ucişi în 1907?

Dar, cum s-a mai spus, de ce să nu se ţină cont de anul 1700, cînd toate bisericile erau ortodoxe, unele fiind luate cu forţa şi atribuite enoriaşilor noului cult, creat printr-un hibrid? Căci multe dintre bisericile pe care ex-greco-catolicii le revendică acum sunt dintre acelea ortodoxe luate prin rapt cu ajutorul armatelor habsburgice! De ce catolicii nu restituie cele peste 150 de biserici şi schituri distruse cu tunul de către generalul catolic Adolf von Bukow, din ordinul unei împărătese catolice „luminate“? La aceste biserici face referire, printre alţii, I.P.S. dr. Laurenţiu Streza, Episcopul Caransebeşului, în articolul „De ce se amestecă Parlamentul în viaţa Bisericii?“ (Adevărul, nr. 2210, 30 iunie 1997, pag. 2; Dimineaţa, nr. 143, 26 iunie 1997, pag. 1).

În definitiv, trebuie să acceptăm dialectica Istoriei: negaţia reprezentată de silnicia de la 1700, impusă de Habsburgi, a fost negată la 1945 de silnicia impusă de Sovietici, iar sinteza acestei negări a negaţiei este refacerea unităţii ortodoxe a Românilor. Ca atare, hybris-ul impus la 1700 a fost negat atît de Istorie, în 1945, cît şi de Vatican, căci uniatismul a fost un „concept politic şi, totodată, un eşec politic“ – cum spune Ion Bria. Faptul că uniatismul a fost respins de Vatican la Balamand atestă, o dată în plus, că nu mai există „greco-catolici“, fiindcă sunt „catolici orientali“ – adică prozelitismul Vaticanului a fost victorios şi i-a catolicizat pe deplin, îndeosebi pe lideri, mai ales cu ajutorul „ajutoarelor“ în bani, haine, alimente, medicamente, burse etc., date, în decursul timpului, de către asociaţiile catolice caritabile.

De altfel, a devenit evident că, aşa cum, la 1700, au fost siliţi, din cauza mizeriei economice, să treacă la catolicism – doar în forma iniţială a celor patru puncte stabilite la Conciliul de la Florenţa –, acum, după mizeria economică provocată deliberat după 1989, unii români, ademeniţi cu bani (daţi sub formele enumerate) au trecut la romano-catolici, la catolici orientali, la baha’i, la mormoni, la iehovişti etc., etc. Dar, să nu uităm proverbul românesc: „Banul e ochiul dracului“. Şi să nu uităm că înainte de a fi ortodocşi, am fost (daco-)români. Ulterior, ademeniţi cu cîţiva arginţi, unii au devenit catolici, apoi protestanţi, neoprotestanţi etc. Dar, cu mici excepţii, non-ortodocşii au devenit anti-români, fapt atestat indubitabil inclusiv de „scandalul Boilă“ şi de campania mediatică şi diplomatică anti-ortodoxă.

Oricum, în aproape toate articolele apărute recent pe această temă, dacă nu în titlu, atunci în cuprinsul materialului, se relevă că proiectul introdus de către Matei Boilă a provocat condiţiile pentru un „război religios“, „război al nervilor“, „război al surzilor“ etc. Pe un ton preţios şi iritat, Anca Manolescu, din „echipa de zgomote“, chiar face trimitere la Bosnia şi la Belfast (în Dilema, nr. 232, 4-10 iulie 1997, pag. 11). „Înverşunarea, violenţa verbală şi fizică împotriva minoritarei (astăzi) populaţii greco-catolice din Transilvania riscă să se transforme într-o noapte a Sfîntului Bartolomeu“ – pretinde studentul Alexandru Brok (în 22, nr. 34 (392), 26 august – 1septembrie 1997, pag. 2)

Unii abia aşteptă să înceapă un veritabil război civil. Printre aceştia din urmă se numără cu siguranţă minoritarii maghiari. Acest pericol este atestat şi de cazul din Odorheiul Secuiesc. După cum au arătat,  printre alţii, Val Vâlcu şi Dorin Suciu, romano-catolicii şi reformaţii maghiari s-au coalizat împotriva măicuţelor „greco-catolice“ de la Fundaţia Inimi Neprihănite pentru alungarea lor din clădirea construită pentru ele de către elveţieni (Adevărul, nr. 2201, 19 iunie 1997, pag. 1 şi 20; vezi, de asemenea, interviul cu Cyrill Burgel, preşedintele Asociaţiei Umanitare BASEL HILFT, în Românul, nr. 26, 30 iunie 1997, pag. 3; articolul lui Val Vâlcu din Adevărul, nr. 2210, 30 iunie 1997, pag. 4; în România liberă, nr. 2182, 2 iunie 1997, pag. 10; România Mare, nr. 336, 18 iulie 1997, pag. 6; etc.).

Pentru maghiari nu contează că era vorba tot de catolici – fie ei şi orientali, dar, totuşi,  din „marea familie catolică“ –, ci de faptul că era vorba de români, iar aceştia le stricau „echilibrul etnic“, motiv pentru care trebuiau alungaţi, eventual chiar linşaţi, ca pe Mihăilă Cofariu, ca să nu mai îndrăznească să mai vină acolo. De altfel, în Ungaria, cazul este descris de către Bogyi Bencze Jakab în articolul „Românizarea“ în următorii termeni: „Dacă în această clădire va funcţiona şi o şcoală, un lucru este sigur: că nu se va învăţa în limba maghiară atâta vreme cât aici călugăriţele Congregaţiei menţionate îşi vor desfăşura activitatea. Sute de cetăţeni, dar şi bisericile istorice au protestat în Piaţa Marton Aron din Odorheiu Secuiesc împotriva acţiunii mîrşave de românizare“ (Magyar Forum (Budapesta), nr. 31, 31 iulie 1997, pag. 3). Ulterior, în articolul „Şcoala maghiară nu este mînăstire“, acelaşi individ falsifică realitatea în stilul specific hungarist: „…Nişte călugăriţe românce ale congregaţiei greco-catolice Inimi neprihănite au ocupat clădirea recent construită în Cerehat, clădire destinată înfiinţării unei şcoli maghiare. Consilierul judeţean al U.D.M.R., Bardoczi Csaba, a organizat o demonstraţie a cetăţenilor din Odorhei, în faţa clădirii ocupate ilegal de către călugăriţe“ (Magyar Forum, nr. 33, 14 august 1997, pag. 7).

Aceste practici relevă că intoleranţa etnică manifestată de unguri tot timpul „mileniului“ nu a fost estompată de „civilizaţia catolică“, pe care o invocă mereu ca pe un titlu de nobleţe, din nevoia de a suplini lipsa funciară a nobleţei. Acest caz denotă doar cît de mult se lasă păcăliţi simplii enoriaşi „greco-catolici“ de către liderii lor, cînd sunt atraşi în colaborarea cu catolicii (maghiari îndeosebi). Extrapolînd acest raţionament şi asupra coaliţiei C.D.R.-P.D.-U.D.M.R., constatăm că rezultatele colaborării lor ne îndreptăţesc să spunem ca Remus Rătăgan:  „Poate că ne merităm soarta“ (Timpul, nr. 32, 10-16 iunie 1997, pag. 6-7). Rămâne să ne mai întrebăm cît de tare şi cît de mult timp trebuie să ne mai lovim cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos. Problema este că, pînă în noiembrie 1996, conflictele erau provocate de către catolicii orientali, însuşi Mitropolitul Lucian Mureşan incitîndu-şi enoriaşii prin publicaţia Unirea din Blaj. Acum acesta şi-a modificat comportamentul şi „aşteaptă ca Puterea“ să le rezolve pretenţiile. Apoi, cu iezuitismul catolic propriu, declară: „… două mîini aflate în rugăciune sunt şi rămîn singura noastră armă“ (România liberă, 24 iunie, pag. 3 şi, respectiv, 12 iulie, pag. 14). Dar, evident, cu fariseismul catolic tipic, trece sub tăcere că, acum, are în cele două mîini şi Puterea. Şi, vorba francezului, „dreptatea celui mai puternic e totdeauna mai bună“.

Escaladarea conflictului se va face, aşadar, chiar de  către Putere, care are menirea, dimpotrivă, să diminueze conflictele şi să găsească o soluţie de compromis. Scandalul Boilă are o valoare emblematică, dovadă fiind dihonia stîrnită şi reflectată de aproape toate mass media interne. El a fost provocat deliberat şi am putea spune că, prin efectele sale, a întrecut toate aşteptările, nu numai ale catolicilor orientali din România, ci şi ale altora, îndeosebi ale minoritarilor maghiari şi, evident, ale Vaticanului, care îi coordonează pe toţi. Elocvent, în acest sens, este şi faptul că ultima încercare de realizare a întîlnirii dintre Ioan-Paul al II-lea şi Alexei al II-lea, din 21 iunie 1997, la Viena, a avut aceeaşi soartă ca întîlnirea preconizată pentru septembrie 1996, care „a fost amînată. Principalul măr al discordiei dintre Vatican şi Alexei al II-lea: problema uniaţilor ucraineni…“ (Le Point, 7 iunie 1997, pag. 7). Mai mult, în articolul „Ecumenismul trece prin clipe grele în Europa“, Henri Tincq arată: «Alexei al II-lea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, a provocat un şoc cu ocazia deschiderii reuniunii ecumenice de la Graz (…). În termeni violenţi, Patriarhul Moscovei a descris „dezintegrarea“ Europei de Est şi a „denunţat“ sosirea masivă de „misionari“ care se lansează într-un prozelitism dezlănţuit pe tărîmuri cu tradiţii ortodoxe, precum Rusia, Ucraina şi România (…). Lansînd apeluri la o „nouă evanghelizare“ a Europei postcomuniste, papa a contribuit în mare măsură la furia ţărilor ortodoxe…» (Le Monde, 25 iunie 1997, pag. 4).

Implicaţiile conflictului generat de catolicii orientali

Marele pericol pe care îl reprezintă escaladarea tensiunilor confesionale provocate de către catolicii orientali de rit bizantin – adică foştii greco-catolici – este acesta: provocarea unui război în Transilvania, fie el interetnic, fie interconfesional, pentru ca trupele S.F.O.R., formate preponderent din unguri şi germani, să fie trimise sfoară în România, pentru „pacificare“, iar de aici să uite să mai plece.

Ca să se conştientizeze faptul că aici nu este vorba de o alarmă falsă sau de propagandă „naţionalistă“, trebuie să avem în vedere tendinţa decelată în politica fostei Opoziţii, adică actualei Puteri. Astfel, pînă acum, adică în legislaturile anterioare, unii lideri ai P.N.Ţ.C.D. au pus problema restitutio in integrum doar în ceea ce priveşte fostul patrimoniu al cultului ex-greco-catolic. Tensiunile – şi, uneori, chiar violenţele locale provocate de liderii respectivi, ca Matei Boilă, Ioan Ploscaru, Lucian Mureşan, Tertulian Langa ş.a. – au fost ţinute în frîu de fosta Putere.

Acum, cu actuala configuraţie a Parlamentului şi a Executivului, liderii P.N.Ţ.C.D., vrînd să şteargă cinci decenii de istorie, au extins – după cum atestă titlurile din ziare – aplicarea principiului restitutio in integrum la aproape toate domeniile: la casele naţionalizate, la fondul funciar, la cel silvic, la fostele domenii regale etc. (vezi şi intervenţia deputatului Romulus Raicu în Monitorul Oficial, nr. 104, partea II, 19 iunie 1997, pag. 9).

Or, această politică vindicativă şi restauraţionistă afectează nu doar o sută de mii de catolici orientali dispersaţi în toată Transilvania, ci, direct sau indirect, marea majoritate a populaţiei României.

Mai mult, „Vasile Lupu, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, consideră că Parlamentul României va proceda la dezbaterea modificării Legii 18/1991 şi a Legii 112/1995 în contextul respectării principiului restitutio in integrum, recomandat – după cum spune deputatul P.N.Ţ.C.D. – de Consiliul Europei“ (Dimineaţa, 16 aprilie 1997, pag. 1). Această mărturisire de obedienţă relevă şi una dintre dimensiunile ingerinţelor organizaţiilor externe. Ca expresie a „racursiurilor“ politice practicate de către P.N.Ţ.C.D., trebuie să adăugăm şi continuarea articolului: «Prezent la aceeaşi conferinţă de presă comună, la care au asistat şi liderii locali ai P.D., P.D.S.R. şi P.N.L., senatorul Varujan Vosganian, preşedintele Partidului Alternativa României şi al Comisiei de buget, finanţe, bănci din Senat, a venit cu următoarea replică: „În ceea ce priveşte principiul restitutio in integrum, eu îmi amintesc de faptul că, în campania electorală, C.D.R. a avut o atitudine ceva mai nuanţată, comparativ cu ceea ce se afişează acum. Eu cred că în această privinţă există şi o altă variantă, şi anume compensaţia corectă a bunurilor“» (ibidem). [Evident, acum, în mandatul 2005-2008, ministrul Varujan Vosganian a uitat ce perora în urmă cu 10 ani! – n.n., V.I.Z.].

În contextul degradării continue a economiei, a valorilor sociale, morale etc., tensiunile provocate de către actualii guvernanţi se vor cumula cu cele anterioare, ajungîndu-se la o destabilizare de proporţii. Iar dacă între români se produc asemenea conflicte, atunci pretenţiile şi pretextele minoritarilor maghiari – care sunt foarte solidari atît între ei înşişi, cît şi cu Ungaria şi cu diaspora – vor apărea ca fiind credibile în faţa organismelor internaţionale, la care ei se plîng constant că ar fi persecutaţi de românii „primitivi“. Cum se ştie, una din aceste pretenţii vizează fostul patrimoniu cultic, Lászlo Tökes enumerînd, recent, 277 de imobile revendicate (vezi „Episcopia Reformată de Piatra Craiului solicită retrocedarea a 277 de clădiri“, în Adevărul, nr. 2222, 14 iulie 1997, pag. 3; Adrian Sârbu, „Lupii udemerişti în blană de oaie“, în Adevărul, nr. 2223, 15 iulie 1997, pag. 1; Kisgyorgy Reka, „Restitutio in integrum“, în Romaniai Magyar Szo, 16 iulie 1997, pag. 3). Cu Ungaria nemeritat admisă în N.A.T.O. şi cu România ţinută deliberat la uşă, vor fi găsite prompt motivele care să „întemeieze“ ceea ce clamase, în decembrie 1989, Roland Dumas, ministrul de Externe al Franţei: „datoria de a interveni“ militar într-o ţară, din considerente „umanitare“. Deja precedentele din Europa au fost create şi verificate: Bosnia şi Albania. De altfel, acest potenţial conflict a fost anticipat, în octombrie 1996, de către Jonathan Eyal, director la Institutul Regal de Studii Strategice din Londra: „Ideea că Ungaria se va alătura în curînd Alianţei occidentale, în vreme ce România este încă ţinută deoparte, este, după părerea mea, cea mai sigură reţetă pentru un dezastru: la adăpost, sub umbrela protectoare a N.A.T.O., Ungaria va fi capabilă să avanseze oricîte pretenţii doreşte, în vreme ce România nu va avea nici un motiv să se conformeze, atîta timp cît este marginalizată“ (The Independent, 9 octombrie 1996, pag. 13). În mod similar s-au exprimat şi alţi politicieni şi politologi occidentali.

Adevărul este că politologul britanic a întrevăzut o variantă favorabilă – cît de cît – României, presupunînd, adică, situaţia în care ţara noastră ar fi fost condusă de lideri patrioţi, cu rectitudine morală, capabili să îi apere independenţa şi să nu se conformeze presiunilor externe atît de mult încît să desconsidere interesul naţional.

Or, este evident – în special după alegerile din noiembrie 1996 – că nu mai este nevoie de un război fierbinte – ca în Golf sau în Iugoslavia –, pentru că, în mare parte, România este pe cale de a fi cucerită prin războiul atipic, adică prin războiul instituţional, economic, informaţional, psihologic, axiologic etc. – în esenţă, prin plasarea în posturile cheie a unor indivizi obedienţi organismelor occidentale, mondialiste. În acest sens, peremptorie este maşinaţia făcută pentru plasarea în fruntea unui important organism militar a „civilului“ Dan Pavel, membru al Grupului pentru Dialog Social (G.D.S.), grup care constituie unul dintre comandourile Coloanei a V-a înfiinţate de George Sörös (vezi nota lui Edgar Lee Masters, „Singurul concurent, singurul învingător“, în Jurnalul Naţional, nr. 1309, 15 sept. 1997, pag. 24). Asemenea „civili“ sunt, în realitate, mercenarii armatelor care duc războiul atipic împotriva României.

De aceea, Ungaria iredentistă şi revanşardă, protejată de umbrela N.A.T.O., va căuta – în mod direct, dar, mai ales, prin intermediul coloanei sale a cincea, U.D.M.R. – să ţină în şah România şi, şantajînd-o, să o silească să cedeze cît mai multe din prerogativele sale de stat naţional, unitar şi independent. Aşa face azi, impunînd amendamente la legi referitoare la domenii strategice pentru interesele naţionale – pe care Guvernul român, obedient Occidentului într-o măsură atît de mare cum nu s-a mai întîmplat niciodată în Istoria ţării, le promovează prin Ordonanţe de urgenţă sau prin alte măsuri prin care, în final, este afectată securitatea naţională.

Elocvent, în acest sens, este următorul rezumat: „(…) Din ce în ce mai clar, U.D.M.R. pare a se impune în faţa colegilor săi de coaliţie şi de guvern. Chiar dacă beneficiază de un procent (sic) ce nu depăşeşte 8 la sută, dar nici nu scade sub 6 la sută, Uniunea este, deocamdată, indispensabilă aliaţilor săi. De pe această poziţie, U.D.M.R. joacă rolul toboşarului care dă ritmul vîslitului la galere, în sensul că nici iarba nu creşte dacă nu vor Marco Bela şi ceilalţi lideri ai Uniunii.

A vrut U.D.M.R. ordonanţa de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale? A avut-o! A vrut U.D.M.R. ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii învăţămîntului? A avut-o, chiar dacă, pentru prima dată după investirea noului Executiv, a fost nevoită să ameninţe public cu ieşirea de la guvernare! N-a vrut U.D.M.R. constituirea unei comisii parlamentare pentru cercetarea aberantelor violenţe de la Odorheiul Secuiesc? Nu s-a constituit comisia! Foloseşte scopurilor U.D.M.R. modificarea Legii fondului funciar, în special la capitolul păduri? Foloseşte, şi o va avea şi pe aceasta! Vrea U.D.M.R. retrocedarea unor bunuri ale Bisericii Catolice? Le va obţine, în ciuda tuturor sforţărilor Bisericii Ortodoxe, fiind doar o chestiune de timp şi de răbdare.

Ca un scurt rezumat, de pînă acum, al activităţii triumviratului din fruntea ţării, se poate spune că P.N.Ţ.C.D. are o imagine bună, un procent (sic) liniştitor şi o anumită încrîncenare, P.D. are viclenia necesară impunerii ideii că fără el nu se poate, iar U.D.M.R. obţine ceea ce vrea şi, mai ales, cînd vrea…“ (vezi rubrica „Blitz“, de Victor Ciutacu, în Curierul Naţional, nr. 1928, 11 iulie 1997, pag.3; vezi şi nr. 1931, 15 iulie, pag. 3; „Toleranţă… in integrum“, de Ileana Sandu şi „Supea cu plăcuţe“, de Tudor Dumitru Savu, în Timpul, nr. 26, 8-14 iulie 1997, pag. 7).

La fel sunt tratate aceste probleme – inclusiv scandalurile Odorheiu Secuiesc şi Boilă – de Cristian Tudor Popescu, în „Ţărăniştii – disperarea de a muri fără jilţ“ (Adevărul, 2 iulie 1997, pag. 1), de Dan Musceleanu, în „Vară revizionistă“ (Ultima oră, 11 iulie 1997, pag. 2), de Ioan Mureşan, Ioan Drăgoi, Mircea Micu (Românul, nr. 28, 14-20 iulie 1997, pag. 2) şi de alţii. Mîine, acestui guvern i se va impune să statueze federalizarea României, începută acum prin crearea aşa-ziselor „euroregiuni“, asemănătoare, în esenţă, cu „Planul Valev“ propus de sovietici în urmă cu aproape patru decenii.

În consecinţă, România, pedepsită, umilită şi sărăcită, este pîndită la colţ – unde a şi fost pusă, în 8 iulie 1997, la Madrid –, pentru a se corecta faptul că, în decembrie 1989, în mod surprinzător şi miraculos, scăpase din cursa care i se întinsese.

Considerăm adecvată, în încheiere, o concluzie formulată de Radu Theodoru: „Biserica Ortodoxă formează una dintre ţintele principale ale strategiei papale în alianţă cu francmasoneria condusă de ocultă. Atacul dat de francmasoni ca Al. Paleologu Bisericii Ortodoxe Române, incriminările răposatului rabin Moses Rosen, aţîţările interconfesionale din Transilvania şi rolul trist de spărgător de unitate spirituală jucat de preoţimea greco-catolică fac parte din scenariul papalo-ocult, scenariu în care bună parte din oficiali fac figuraţie plătită, asumîndu-şi un statut de înaltă trădare“ (România ca o pradă, Editura ALMA, 1997, pag. 335).

(August 1997)

PARTEA A TREIA

Avatarul publicării acestui studiu

Este necesar să conştientizăm un fapt esenţial: schisma intraortodoxă comisă la 1700 prin confecţionarea cultului „greco-catolic“ a fost reintrodusă, în 1990, prin gonflarea ilegitimă şi ilegală a cultului ex-greco-catolic. Dar, de data aceasta, schisma era comisă într-o formă mai amplă şi mai virulentă, deoarece actualii manipulatori au dispus de mijloacele moderne de propagandă insidioasă şi penetrantă, mass media, şi de formele mai eficiente de aplicare: legile date de un Parlament incult sub aspect istoric, juridic şi cultic, imbecil politic – întrucât nu a întrevăzut consecinţele legilor promulgate – şi, de aceea, esenţialmente antinaţional şi antiromânesc, în condiţiile în care Opoziţia era manipulată prin sloganuri politice demagogice, cu efect halucinogen, sau chiar anihilată sub paravanului directivelor Uniunii Europene sau Consiliului Europei. Aceste directive erau, uneori, pretexte, iar alteori, deşi erau reale, puteau fi combătute, fiind insutenabile. Cu condiţia să fi avut o clasă politică demnă, patriotică şi nu una pe care am denumit-o – întemeiat, chiar dacă puţin pleonastic – clicocraţia cleptocrată. Una dintre consecinţele majore şi cele mai periculoase este clamată şi acum, ca şi în urmă cu un deceniu: aproape toată presa onestă relevă că aplicarea principiului restitutio in integrum este – după „Marea privatizare“, care este pe  locui întâi –a doua mare modalitate de escrocherie a Epocii Tranziţiei. Într-adevăr, s-a structurat, deja, o mafie a retrocedărilor sub paravanul acestui principiu, care este aplicat abuziv şi fără temei juridic în aproape toate cazurile: doar pe baza unor falsuri confecţionate de cvintetul de escroci format din „rechinii imobiliari“, avocaţi, judecători, procurori şi funcţionari publici – toţi corupţi şi dornici de îmbogăţire pe baza bunului public.

Aşa cum atestă colecţia revistelor citate – România Mare, Politica şi Ultima oră –, în studiile mele am anticipat această consecinţă extrem de gravă: devalizarea Patrimoniului Naţional prin aplicarea abuzivă şi, în cvasitotalitatea cazurilor, absolut neîntemeiată şi ilegală, a politicii restitutio in integrum. (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*