Peştera Limanu din Dobrogea – cel mai mare labirint subteran din România

Zona dobrogeană nu are multe peşteri, dar câteva dintre ele sunt remarcabile. Una dintre acestea este şi Peştera Limanu aflată la câțiva kilometri de Mangalia (de la „liman”, ca „port”, „refugiu”, „adăpost”), numită şi Peştera Caracicola sau Peştera „La Icoane” (numită aşa datorită chipurilor de piatră care se pot vedea la intrare, figuri care se presupune că ar fi fost scrijelite în piatră pentru locul prin care se intră în pământ). Peștera Limanu este un monument al naturii localizat în partea sudică a României, în arealul comunei Limanu, nu departe de satul Limanu, pe malul lacului Mangalia. Aria zonei protejate este de 1 hectar, iar cavitate carstică are o lungime declarată de 3,64 km., aceasta fiind de departe cea mai lungă peşteră dobrogeană.

O ciudăţenie a acestui sistem carstic este ramificarea de-a dreptul ameţitoare a galeriilor. Spre deosebire de majoritatea peşterilor unde apele şi-au croit  galerii principale  spre care converg galerii secundare – după cum într-un oraş străzile laterale ies în bulevarde – „proiectantul” Peşterii Limanu nu a avut nici un gând de sistematizare. Privindu-i planul general veţi înţelege de ce aici s-au rătăcit deseori vizitatorii nepregătiţi. Şi mai bizar este aspectul unor galerii, care au secţiune rectangulară foarte regulată, ca şi cum au fost cioplite de om, ca într-un uriaș tunel de metrou extraterestru. În realitate este vorba de o morfologie specifică peşterilor dezvoltate în calcare cu stratificaţie orizontală, în ceea ce geologii denumesc „structuri tabulare”. (ex.: Peştera Mammoth din SUA, cea mai lungă din lume, de peste 600 km, are multe astfel de galerii şi acolo nu spune nimeni că a fost săpată de om). Dar la Limanu, pentru a face lucrurile şi mai complicate, unele sectoare de galerie chiar au fost cioplite de oameni. În astfel de locuri se văd foarte clar urmele de daltă. Mai mult decât atât, pentru a nu risca ca bolta să se prăbuşească peste săpători, au fost clădite  din dale de calcar pilieri şi ziduri de sprijin. Dar cine să fi fost misterioşii cioplitori subpământeni? Scormonind în trecutul istoric al acestei peşteri, arheologul Vasile Boroneanţ a descoperit incizii pe pereţii galeriilor şi desene în cărbune pe care le-a apreciat ca fiind foarte vechi, posibil neolitice. Altele, posibil dacice.

De Peştera de la Limanu se leagă o serie de descoperiri ştiinţifice ale profesorul Vasile Boroneanț, expert în arheologia peşterilor, cel care a scris și lucrarea „Labirintul subteran de la Limanu”. În anii ’70, acesta a găsit aici ceramică, atât romană, cât şi grecească, însă majoritatea era specific dacică, şi, totodată, a mai descoperit desene rupestre, figuri de oameni şi de animale. Dintre ele se distinge, prin factura sa aparte, o figură umană, probabil un bărbat stând în picioare sau eventual pe un scaun. Capul este un pătrat umplut cu puncte, trunchiul un oval umplut tot cu puncte. Mâna dreaptă se sfârşeşte ca o pată neagră în formă circulară neregulată (materia neagră creatoare); în mâna stângă, personajul pare a ţine un scut pătrat (posibil Lumea). Demn de reţinut este faptul că, şi la celelalte figuri umane, mâinile se termină cu câte o pată de culoare neagră (pământul negru, pelasgic), lăsând impresia unor obiecte ţinute în palmă. Posibil să fie o reprezentare a Creatorului Negru Vodă (perechea, pandantul lui Artemis Nămoloasa; imagine a chipurilor de negri, arapi, etiopieni, fețe arse, ce apar pe stemele Țărilor Române). La aproximativ 35 m de la intrare se află şi un bloc de piatră pe care sunt gravate trei figuri umane. Din păcate, reprezentarea a fost distrusă parţial. Un interes deosebit prezintă figurile de călăreţi; caii văzuţi din profil sunt redaţi în galop, iar călăreţii au chipurile privite din faţă. Ca siluete şi mod de reprezentare, acestea seamănă în mod izbitor cu imaginile călăreţilor daci de pe ceramica descoperită în multe aşezări de pe aria locuită de traco-daci. Celelalte desene – simbolurile religioase creştine, literele sau cuvintele în caractere chirilice – aparţin perioadei romano-bizantine şi celei ulterioare, fiind o dovadă că peştera de la Limanu a constituit un adăpost pentru populaţia locală până târziu, către sec. X-XI e.n.

Cele mai vechi desene aparţin însă foarte probabil perioadei de maximă înflorire a culturii geto-dacice (sec. I î.Hr.) de când datează, conform arheologilor, amenajarea peşterii. În jurul acestui loc de mister s-au ţesut, aşa cum era de aşteptat, câteva legende ale locului. Astfel că, se spune că peştera este străjuită de însuşi Zamolxis, care păzeşte intrarea în tărâmul sacru până când strămoşii daci se vor întoarce. O altă legendă spune că aici se aud câteodată nişte vaiete stranii şi înspăimântătoare care vin din străfundurile pământului, iar cei care le aud sunt de-a dreptul hipnotizaţi de ele şi pornesc în căutarea glasului. Se spune că acest glas ar fi al paznicului porţii metalice de la intrare, care vrea să îi ademenească pe cei neiniţiaţi şi care, din curiozitate, păşesc cu blasfemie pe pământul sacru al lui Zamolxis. Explicaţia ştiinţifică a acestor sunete ciudate, dată de speologi, este că vaietele sinistre sunt făcute de vântul care străbate numeroasele galerii subterane de la Limanu, zgomot care, se pare, influenţează psihicul omului. Unii istorici cred chiar că peştera Limanu ar fi chiar peştera Keirys, despre care vorbeşte Dio Cassius în a sa carte „Istoria Romană”. El spune că după ce în războiul dintre regii dobrogeni Rholes şi Dapix cei din urmă au fost învinşi, ei s-au ascuns într-o peşteră, cu familii, vite şi tot avutul. Prinzând de veste, inamicii i-au zidit acolo, transformând peştera într-un uriaş cavou. Istoricul Constantin Daicoviciu credea că ar fi vorba despre peştera „Gura Dobrogei”, iar unii arheologi bulgari cred că grota numită „Keirys” se află la ei. Cunoscând topografia peşterii din Limanu, cu galerii în care mergi mai mult târâş şi în mersul piticului, este greu să credem variant în care au încăput acolo populaţia unui regat (chiar mic), cu vite cu tot. Este adevărat că într-o porţiune mai uşor accesibilă a peşterii s-a descoperit ceramică grecească şi opaiţe, ce arată că locuitorii cetăţii Callatys, în urmă cu aproape două milenii ciopliseră altare aici şi veneau să se închine zeului Mithras (cel născut din piatră). Dar cel mai probabil ar fi că, odată cu răspândirea creştinismului în secolul al X-lea, s-a încercat transformarea peşterii într-un lăcaş de cult, după exemplul binecunoscut al grotelor-chilii şi grotelor-bisericuţe săpate în cretă de călugării pietrari de la Basarabi. După cum e posibil ca strania configuraţie geologică să le fi inspirat oamenilor din trecut sentimente religioase, că funcţia de lăcaş de cult s-a perpetuat în diferite epoci. Despre peşteră s-au spus tot felul de poveşti fanteziste şi legende. Localnicii încearcă să convingă turiştii că galeriile ajung chiar până sub sat, în beciuri şi pe sub fântâni pe unde ies lilieci, ba chiar că răzbat până în Bulgaria.

În 1956, o echipă de cercetători de la Institutul de Speologie Emil Racoviţă a cercetat amănunţit peştera pentru prima dată şi a topografiat 3.600 metri de galerii. Întregul labirint se întinde pe sub platoul calcaros de la marginea localităţii, la foarte mică adâncime. Au fost descrise specii valoroase de organisme troglobionte şi de lilieci ce vieţuiesc aici. Speologii amatori au reluat explorările în anii 80, descoperind puţine galerii noi. Vremurile moderne au adus doar profanarea galeriilor din sistemul carstic al peşterii Limanu. Pentru aceasta, în prezent Peştera Limanu este declarată arie protejată şi se află în custodia Asociaţiei speologice GESS, care îşi onorează misiunea, dar cu mare dificultate. De exemplu, poarta metalică de 350 kg montată de aceștia și care proteja intrarea în cavernament a fost smulsă cu un taf şi vândută la fier vechi. Cercetătorii de la GESS cred că iniţial aici a fost o cavitate naturală (aproximativ jumătate din volumul actual al galeriilor), importantă ca dimensiuni, săpată de apă. În destule locuri din peşteră se observă pe tavanul galeriilor urmele de săpare sub presiune/ în regim inundat; în alte locuri profilul pereţilor arată curgerea cu nivel liber a apei, care i-a şlefuit. Cât de mare a fost lungimea penetrabilă pentru om a acestor galerii, iată ceva acum greu de precizat; asta şi din cauză că anumite spaţii ale peşterii se află „sufocate” de piatra pe care cei care au lucrat aici au transportat-o şi clădit-o. Nu este exclus ca o cercetare arheologică amplă să ducă (prin îndepărtarea unor ziduri) şi la descoperirea accesului în galerii care în prezent sunt netopografiate. Echipa de la Institutul de Speologie a cartat 3200 de metri de galerie (vezi cartea Contribuţii la studiul monografic al Peşterii de la Limanu – Margareta Dumitrescu, Traian Orghidan, Jana Tanasachi, Maria Georgescu – tomul IV al Lucrărilor Institutului de Speologie „Emil Racoviţă” Bucureşti, 1965, paginile 21-58), lăsând necercetate trei locuri din sectorul III al peşterii.

Una dintre galeriile neexplorate, a fost parcursă şi cartată în august 1975 de Ică Giurgiu, Costel Roman şi Eva Roman, speologi la Clubul „Emil Racoviţă” Bucureşti; s-au adăugat astfel peşterii încă 205 metri la lungime (harta a fost publicată în premieră în Buletinul Clubului de Speologie „Emil Racoviţă” Bucureşti, numărul 4, 1976). Apoi, în mai 2004, echipa formată din Ică Giurgiu, Andrei Samoil şi Cristina Lazăr (toţi de la Clubul de Speologie „Emil Racoviţă” Bucureşti) a lămurit şi semnele de întrebare din punctele y şi z, unde nu se cunoștea dacă există continuități ale peșterii; sunt aici doar galerii scurte, care comunică cu mari spaţii învecinate. Lungimea totală cartată a peşterii a ajuns astfel la 3405 metri. Autorii studiului monografic au observat că galeriile peşterii se grupează în trei sectoare evidente (notate de ei cu I, II, III), între care nu există decât o unică trecere. Peştera este relativ orizontală, iar denivelările oscilează cu maximum cinci metri faţă de intrare. Intrarea actuală în peşteră, cu contururi acum parţial betonate, are 3,5 metri lăţime şi 1,4 metri înălţime. În această peşteră trăieşte o faună bogată – inclusiv colonii mari de lilieci. Turiştii ce vin aici sunt atraşi mai ales de poveştile misterioase care circulă pe marginea acestui labirint subpământean, un loc încărcat de istorie, care face parte dintr-o reţea vastă de galerii subterane. Pe lângă nocturnii lilieci, peştera adăposteşte o faună terestră diversă: şerpi, dihori, broaşte ţestoase.  Unele reprezentaţii speleo-carstice ce se găsesc la Limanu sunt unice şi tipice, acesta fiind de fapt cel mai mare labirint subteran din România. Datorită unicităţii ei, Peştera de la Limanu a fost declarată în anul 1959 rezervaţie speologică.

Prin punerea în valoare a acestui cavernament, crearea unui traseu turistic iluminat și organizarea unor excursii de pe litoralul românesc, se poate atrage capital turistic important, interesat de legendele ce s-au țesut de-a lungul timpului despre dobrogeana Peșteră Limanu.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*