O plimbare acum vara prin Central Park, când sunt zile atât de frumoase, cu o adevărată invazie de turişti, este un spectacol al surprizelor continui, pe care nu-l poți vedea pe Broadway sau în nici o manifestare organizată, fiindcă aici totul este spontan și de o diversitate copleșitoare. La fiecare pas vezi câte un saxofonist, un baterist nebun sau un negru îmbracat cu o tubă, care cântă de mama focului. Cântecul și dansul, de cea mai bună calitate, este felul întâi al distracțiilor. De peste tot te atrage ritmul.
Și unde mai poți vedea sute de desenatori care fac pe toate aleile portrete amatorilor, dar și sute de pictori care își vând tablourile naturaliste!? Dar la arcada unde serile se desfășoară formații rock, „R&B” și altele, acum, la prânz, ce vezi? Doi oameni care joacă șah. Unul e negru, celălalt alb. Evident, albul joacă cu piesele albe. Și în jur chibiţii fac pariuri, cine bate, albul sau negrul? Desigur, nu e nici o luptă segregaționistă, e un joc de șah și toată lumea se simte bine. Și unde nu sunt jocuri? Peste tot terenuri de baseball, golf sau hokey pe iarbă. În frumoasele poieni, unele largi cât un teren de fotbal, sute de oameni stau la picnic. Iar copiii au zeci de tiribombe amenajate pentru ei, în special pe locul unde iarna este patinoarul lui Trump. Dar cei mai mulți se duc la Zoo, privesc animalele și dansul focilor, iar mai nou un uriaș Dinosaur Safari, care dă din cap, cască gură, mișcă ochii.
Atracția mare este însă la Bethesda Terrace, o bijuterie arhitectonică, unde azi văd ceva cu adevărat nemaipomenit. Un negru îmbrăcât în roșu, pe platoul din fața scărilor laterale, își arată talentul în dans aerobic, antrenând mulți tineri să-l imite, iar alături, în spațiul de sub terasă (pasajul inferior), ca un palat de cleștar, din marmură și faianță pictată, luminat și ziua că în povești, doi artiști, el și ea, în costume tribale, pictați pe chip, cu clopoței la glezne și cu viori pe umeri, cânta și dansează un dans primitiv, scoțând sunete care imită triburile sălbatice. De fapt, el pare întruchiparea Răului care se exorcizează, fiindcă ea, care e pictată ca o pasăre foarte colorată, scoate niște sunete de fiară rănită și execută niște mișcări inocente, clovnești, amintind de Gelsomina lui Fellini.
Întrucât negrul de afară a atras multă lume, cei doi dansatori tribali au ieșit din peștera lor, din pasajul terasei, și au dansat pe platotul din față celebrei Fântâni cu Îngerul Apelor, dând roată, în cercul magic de acolo, invocând zeii și cerul cu sunete foarte speciale, care produceau ecouuri în natură. Apoi ei au revenit sub terasă, în locul unde aveau amulete, o candelă aprinsă și alte obiecte de cult. Fiindcă unele cântece sunt abisale, creează o stare mistică, ba chiar o polifonie care amintește de Bach. Nu se trage oare muzică înalta, cultă, din răsaduri folclorice?
Și s-a întâmplat un miracol, oamenii care erau în spațiul negrului acrobat s-au deplasat și au venit în pasajul acoperit, să vădă spectacolul dat de cei doi dansatori tribali, spectacol numit de ei „tribal baroque”. Ce asociere! Și momentul culminant a fost când o mireasă și mirele ei, cu tot alaiul, după ce au pozat la Fântână Îngerului, cum este obiceiul aici, au trecut prin pasajul inferior și au pus câte o moneda în cutia dansatorilor tribali.
Două forme de dans, „R&B”, un ritm afro-american, și altul amintind de ritmurile băștinașilor indieni, au co-existat și au făcut savoarea locului, uimind mulțimea. Până și șirul de chinezi, care practică aici masajul stradal, au rămas perplecși, uitând să mai frece spatele și găturile clienților! Nu de departe se auzeau râsete și aplauze, desigur, de la spectacolul Much Ado about Nothing, care se joacă pe scenă lui Public Theater, fiindcă Festivalul Shakespeare este în plină desfășurare, seară de seară, e mereu viu și ține toată vara. Ca să obții un bilet aici trebuie să stai câteva zile la cozi interminabile. Fiindcă și aceste spectacole sunt free. Vara, aici, totul este free. Marii actori, vedetele hollywoodiene, își oferă harul gratuit publicului. Aceste daruri fac parte din marele fenomen caritabil al artei, care se manifestă în special vara. Nu voi uită niciodată spectacolul „The Merchand of Venice”, cu Al Pacino în rolul lui Shylock.
Nu mai spun de frumuestea peisajului montan, stâncos, al parcului, copleșit de arbori bătrâni, dar ocrotiți și îngrijiți, de altfel, natură este absolut măreață, lăsată să-și manifeste toată calitatea sa entropică, adică arată bogată în verdeață, invadatoare, ca în sălbăticie. Unii cred că am inventat Civitas Innocentiae, dar natura ei este aici, cel puțin „Grădina lui Shakespeare” arată ca un paradis, ca o terasă în scară, plină de flori exotice, având în centrul vederii un adevărat arbore al vieții. Paradisul este aici ceva aievea. E un loc creat de Dumnezeu și de Om. De aceea, în acest loc există un permanent pelerinaj, care duce din vârful Castelului Belvedere, aflat la nivelul zgârie-norilor din jurul parcului, și până la lacul ţestoaselor, unde poți admira de pe un pod spectacolul sutelor de broaște țestoase, dar și al cormoranilor care vânează pești!
În alte părți, te întâmpina invazia de turiști care ocupă toate bărcile de pe lacurile de agrement… De altfel, tot Central Park este conceput ca un paradis, omul participând cu inventica lui la măreția naturii, care, dincolo de Jacqueline Kennedy Reservoir, are un aspect de natură încă virgină, fiind foarte potrivit pentru amatorii de excursii montane. Și la orice pas, pe orice alee, se petrece ceva nou, o atracție continuă. Nu există să nu vezi dive, din cărțile de modă, care să nu facă fotografii cu pozarii lor, înarmați cu reflectoare și alte scule de controlat lumina. În jurul fântânii, trei negrese de o frumusețe rară, cu niște feţe de copil, îmbrăcate în costme de cabaret verzi, dansau pe marginea fântânii, iar un fotograf se ținea după ele și le spunea ce alte mișcări să mai facă. Cică sunt din Kenya. Mi-ar fi plăcut să fie din Himba, tribul din nordul Namibiei, unde se găsesc cele mai frumoase femei de culoare din lume. Ele dansau, rădeau, se distrau. Inocente până la Dumnezeu, ca perlele negre. Până și oamenii din bărcile de pe lac le priveau sideraţi.
La statuile de pe „Aleea scriitorilor”, dominate de statuia în picioare a lui Shakespeare, stând cu față spre Columbus, toată lumea se pozează, iar statuia „Alice în Țară Minunilor” este încălecată, ca de obicei, de copii. De altfel, pentru copii sunt zeci de locuri de atracție, cum este și „Conservatory”, un lac unde ei se pot juca cu corăbii electrice. Pe lac sunt nelipsitele rate, fiindcă aici tronează Hans-Christian Andersen, cu rățușca sa răutăcioasă alături. Și dacă se nimerește să fie acolo și celebrul ciobănesc care se da pe snowboard-ul cu roțile mai ceva ca un tânăr bine antrenat, ești total prizonier, nu mai pleci. Acum am avut șansă să văd altă trăznaie a stăpânului său, un bărbat masiv, puternic: îi aruncă un băţ în lac și câinele plonjază în apă, făcând niște salturi de atlet. Deși așa ceva este interzis, se lasă cu amendă, el avea voie, fiindcă ce făcea câinele negru, nu vezi nici la circn iar malul apei era plin de spectatori, care aplaudau în delir performanța câinelui zburător. Acesta, după ce prindea bățul, îl aduce pe mal stăpânului, care îl mângâia și-i dădea dintr-o pungă răsplata mult dorită, o bomboană, iar câinele, fericit, se scutură de apă care îi făcea părul să fie și mai strălucitor în bătaia soarelui, care se pregătea să dispară după un zgârie-nor.
Acest joc e posibil, fiindcă aici câinii sunt animalele cele mai iubite. Pe cei care vizitează New York-ul, îi invit să ajungă într-o dimineață în Central Park, să vadă o minune, ceva ce nu se mai poate vedea pe pământ: mii de câini, aduși de stăpânii lor, să-și facă toaleta. Sunt peste tot, ocupă poienele, aleiele, dealurile și văile. E o lume că în poveștile animate. Imaginea supremă a ludicului. Toți aleargă, se joacă, sunt fericiți.
Și în această zi pe care mi-e imposibil s-o descriu, fiindcă este plină de ceea ce Mircea Eliade numea miracolul banalității (în orice lucru banal există un miracol, dar trecem pe lângă el nepăsători, fără să-l observăm), am participat la Christie’s la o licitație de băuturi rare, vin, cogniac și whisky. Eu nu m-am atins decât de Dom Pérignon (Rose Gold), o savoare. Nu vreau să vă trezesc nici o poftă, nici să va indispun, fiindcă o sticlă de Scotch Macallan se dădea cu 11.000 de dolari, iar una de Armand de Brignac brut, cu 19.000 de dolari (deși casa o estimase la 40 de mii), dar aici este țară bogăției în revărsare și în fiecare zi este sărbătoare.
Oricum, eu când pășesc în Central Park, pășesc în Civitas Innocentiae și mă aștept să fiu cuprins în lanțul inocenței, al zecilor de întâmplări mărunte, dar de o mare puritate. Pentru mine raiul seamănă cu ce văd aici. Cu vârful în Shakespeare Garden. Aici intră numai cei inocenți sau pe cale de a-și pierde păcatele. E o lume fără griji. Oamenii și-au lăsat grijile la intrare. Chiar și grijile religioase, fiindcă trebuie să spun că în Civitas Innocentiae sau Central Park nu există nicio biserică, nici un loc de rugăciune, fiindcă Dumnezeu este peste tot, în fiecare fir de iarbă, ca la începutul facerii, când încă nu apăruseră religiile cu infinită lor povara de osanale și bocete ale aceluiași scenariu repetitiv, care i-a îndepărtat pe mulți de biserici și temple. Credința e în altă parte. De aceea, nici Iisus nu mai stă în clădiri de lemn și piatră, ci afară. Îl poți întâlni pe orice banca din Central Park. Totul e să-l vezi. Să vezi miracolul de lângă ține.
Dar cred că nimeni nu e preocupat de așa ceva. Aici oamenii sunt precum copiii, care n-au nici o noțiune religioasă, precum Pruncul cu floarea al lui Leonardo. Copiii nu au nici o deprindere a trăirii, de aceea sunt fericiți. Dau din mâini, din picioare, văd o pasăre și vor și ei să zboare. Mișcarea e sfântul imn al vieții, bucuria că ni s-a dat să fim și să simțim. Exact ca în Eden, când nu apăruse încă păcatul. După chipul oamenilor care trec pe lângă mine, îmi dau seama că nimeni nu se gândește la ce mă gândesc eu. Toți se bucură de soare, de aer, de jocuri. Aici trăiesc în utopia lui carpe diem. Nici hrana nu e o problema. Este hrană peste tot. Peste tot vezi tarabe ambulanțe, restaurante, braserii pline de lume. Și camionete care vin să le aprovizioneze cu mâncare adusă din afară parcului. Căci hrana se produce în afară raiului. Acolo unde sunt zgârie-norii, unde sunt brațele exploatării omului de către om.
Dar asta-i altă poveste, pentru alt reportaj. Să rămânem la mirajul banalului, care este atât de mare încât abia aștepți o nouă zi să revii, unde vei vedea întotdeauna ceva nou, uimindu-te mereu cât de mare este imaginația omului, care se simte inspirat atunci când este liber, când i se creează condiții ideale să se distreze de plăcere.
Lasă un răspuns