De-a lungul timpului am citit de nenumărate textul din Sf. Evanghelie privitor la minunea de la scăldătoarea Vitezda(Ioan, V, 1-15) și de fiecare dată m-am cutremurat de drama bolnavului de acolo.
Un om era paralizat de 38 de ani. Trebuie să fi avut în jur de 60 de ani, fiindcă în final Mântuitorul îi spune: „De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ție mai rău!” Așadar, se îmbolnăvise la o vârstă matură, de peste 20 de ani. Nu zăcea în casa lui, înconjurat de familie sau de prieteni, ci într-un loc foarte aglomerat, unde erau poate sute de alți bolnavi și însoțitori ai acestora. Locul era insuficient pentru atâta mulțime. Oamenii aceia erau într-o așteptare încordată. Nu ședeau pe fotolii, pe scaune sau pe bănci, ca-ntr-o sală de așteptare. Ședeau care cum puteau, în picioare, pe jos. Așteptarea lor era o pândă ca la vânătoare. În orice clipă apa se putea tulbura și atunci, care era mai agil sărea în scăldătoare. Grija cea mare era să fie primul, fiindcă numai așa se putea vindeca „de orice boală era cuprins”. Unii erau în stare să sară singuri în scăldătoare, alții erau împinși de însoțitorii lor. Imaginați-vă o înghesuială din vremea noastră, la o coadă, la urcarea într-un mijloc de transport, ca să nu mai vorbim de îmbulzeala ce se produce la evacuarea dintr-o clădire cuprinsă de un incendiu, cutremur etc. Instinctul animalic din om, instinctul de conservare pune stăpânire pe fiecare. Reușește cine poate, scapă cel mai tare, cel mai brutal, cel care calcă pe ceilalți, cel care lovește, cel care strivește fără milă. Cam așa era starea de spirit de la scăldătoarea Vitezda. Omul nostru, însă, era trântit la pământ, nu se putea mișca, nu se putea apăra, nu se putea feri de picioarele celorlalți, care-l călcau fără milă pe unde se nimerea. El era singur. Nu avea părinți, frați, soție, copii, nepoți și nici prieteni cu el. Boala lui era cumplită, dar mai cumplită era starea de singurătate și de părăsire în care se afla, faptul că trăia din resturile de mâncare care cădeau de la alții! Și asta de 38 de ani, zi și noapte, săptămână după săptămână, lună după lună, anotimp după anotimp, an după an.
Oricare dintre noi cred că și-ar fi pierdut speranța, mințile, ar fi căzut în deznădejde, și-ar fi pus capăt zilelor. Orice răbdare își are limitele ei.
Omul acela din Evanghelie nu numai că nu se prăbușise în hăul deznădejdii, dar continua să spere cu o seninătate dezarmantă. O spune el când îi răspunde Mântuitorului: „Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare!” Nu mai făcea referire la cei din familia lui. Îi trebuia un ajutor din partea cuiva, indiferent cine ar fi fost acela. Un Om i-ar fi fost suficient ca să-și recapete sănătatea, să poată iarăși umbla, să poată munci, să poată să-și refacă familia, să poată trăi și el ultimii ani din viață în mod normal, să fie fericit. Doamne, cât de aproape era fericirea de el. Îi trebuia doar un Om devotat, care să-l ajute, să-l iubească, să-i dea un brânci și să-l rostogolească în scăldătoare. Atât. Omul acela trebuia să fie undeva, trebuia să vină cândva. Nu putea să lase Dumnezeu atâta suferință să se consume la nesfârșit într-o ființă atât de plăpândă și neputincioasă. Nu putea Dumnezeu să rămână nepăsător la atâtea rugăciuni, la atâtea lacrimi, la atâta suferință, la atâta umilire a unui om batjocorit de toți, călcat în picioare de toți fără milă. Dacă nu se găsea în lumea aceea un Om care să-i întindă și lui o mână de ajutor, găsea Dumnezeu o soluție și tot nu-l lăsa așa părăsit până la sfârșit.
Iată că Dumnezeu a găsit soluția. S-a dus El Însuși la bolnavul de la scăldătoarea Vitezda și i-a adus vindecarea. Dacă la alte minuni găsim bolnavii rugându-L pe Iisus să-i vindece, ori găsim rude ale bolnavilor implorându-L să se milostivească de cei aflați în suferință, de data aceasta nu-L cheamă nimeni. Nici chiar bolnavul nu-I cere ajutorul. Nu I se plânge de starea jalnică în care se afla, ci doar Îi spune Mântuitorului cu o demnitate admirabilă: „Doamne, nu am Om, care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa!,” Această afirmație ne face să înțelegem că omul acela nu-și pierduse speranța. Își expunea simplu și cu bărbăție nevoia. Nu-și blestema soarta, nu-și înjura rudele, nu se plângea de cei din jur, nu-și chema moartea, ci în vorbele lui distingem o speranță adâncă, puternică, venită de undeva din profunzimile ființei și credinței sale. El era convins că azi, mâine, peste o săptămână, peste o lună, peste un an, peste zece, Omul acela va veni și la el. În felul acesta suferința nu-i mai era atât de cumplită, umilința nu-i era insuportabilă, ci toate erau niște fire care-l țineau țintuit deocamdată, înainte de a deveni fericit. În fața unei asemenea speranțe Dumnezeu nu rămâne nepăsător. Vine din Galileea, cale de trei zile, prin arșița drumului; vine de dincolo de lumea văzută, din slava împărăției Sale cerești ca să-l întâlnească pe cel în suferință, să-i întindă mâna de ajutor de care el are nevoie. Când vine Dumnezeu, rezolvarea problemei nu se mai face după metodele cunoscute, omenești, ci soluția este ea însăși dumnezeiască: ,„Ia-ți patul tău și umblă!” Ce poate fi mai simplu decât aceasta? Fără tratament, fără sărituri în scăldătoare, fără îmbrânciri, fără vorbe grele. ,,Ia-ți patul tău și umblă!”
În fața lui Dumnezeu, creatorul cerului și al pământului, al lumii văzute și nevăzute, cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la El. Speranța, credința, rugăciunea sunt scările ce ne ajută să urcăm până la Dumnezeu, sau care Îl fac pe Dumnezeu să coboare la noi. O scurtă meditație a fiecăruia dintre noi la drama omului din Sfânta Evanghelie ne-ar ajuta să trecem peste multe situații grele din viață. Indiferent cât de grea ne-ar fi crucea vieții, indiferent cât de abruptă Golgota noastră, omul din Evanghelie ne-ar arăta că poate să ne fie și mai rău; omul din Evanghelie ne arată că nimeni și nimic nu ne îndreptățește să cădem în hăul deznădejdii; ne învață că întotdeauna speranța și credința ne pot scoate din greutățile și durerile prin care trecem; ne învață că și pentru noi poate să mai fie ziua de mâine senină, cu soare și cu bucurie. Omul din Evanghelie ne învață că Hristos nu ne uită niciodată, ci toate necazurile și suferințele prin care trecem sunt ori spre pedeapsa, ori spre îndreptarea, ori spre încercarea noastră, dar nimic nu e întâmplător.
Lasă un răspuns