Activitatea politică a regelui Mihai (1)

Regele Mihai a domnit de două ori: între iunie 1927 şi iunie 1930, când, fiind minor, a fost tutelat de o Regenţă, şi între sepetembrie 1940 şi decembrie 1947. Prima dată a ajuns rege datorită faptului că moştenitorul de drept, principele Carol (tatăl său) a renunţat la această calitate în decembrie 1925. Mai renunţase de două ori (în 1918 şi 1919), fapt ce l-a determinat pe regele Ferdinand să taie „creanga putredă” din arborele dinastiei.

Hotărârea sa a fost confirmată de Consiliul de Coroană de la 31 decembrie 1925 şi de Adunarea Naţională Constituantă, la 4 ianuarie 1926. Articolul 77 din Constituţia adoptată în 1923 stabilea: „Puterile constituţionale ale regelui sunt ereditare în linie coborâtoare directă şi legitimă a Majestăţii Sale regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu excluziunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor”.Ca urmare a renunţării principelui Mihai, coborâtorul direct şi legitim, în ordinea de primogenitură bărbătească a dinastiei domnitoare. Articolul 83 din Constituţie prevedea: „Regele, în viaţă fiind, poate numi o Regenţă, compusă din trei persoane, care, după moartea regelui, să exercite prerogativele regale în timpul minorităţii succesorului Tronului”.Pe de această bază, tot la 4 ianuarie 1926, s-a adoptat legea prin care se primea Regenţa alcătuită din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi juristul Gheorghe Buzdugan.

Ca urmare a morţii regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, principele Mihai a devenit rege, prerogativele suveranului fiind exercitate de Regenţă. Având doar 6 ani, Mihai I nu a putut depune jurământul, în formula prevăzută de Constituţie: „La suirea pe Tron, el [regele] depune mai întâi în sânul Adunărilor întrunite următorul jurământ: <Jur a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului>” (art. 82).

Fiind doar un copil, regele nu putea participa la adoptarea unor decizii politice (acestea reveneau Regenţei), dar era adus la unele festivităţi: deschiderea lucrărilor Parlamentului, defilarea din ziua de 10 mai etc. Preocuparea sa de bază era conducerea şi repararea maşinilor, îndeletniciri pentru care avea un real şi preoce talent.

În seara zilei de 6 iunie 1930, principele Carol a sosit inopinat în România, cu intenţia fermă de a ocupa tronul părintesc. Regele Mihai avea să-şi amintească: „Mama a fost cea care a venit să mă anunţe că tatăl meu se întorsese. Îmi amintesc că era în mod vizibil foarte tulburată. Mama ceruse în mod imperios să nu fiu eu acela care merge ănaintea lui, ci el să vină la rege. A venit deci în casa noastră.

Îmi amintesc ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri [relatarea este din 1990]. Se aflau acolo unchiul meu – prinţul regent Nicolae, mătuşa mea – principesa Elisabeta, şi mama mea, adunaţi toţi în salon. Mama privea pe fereastră, într-o stare de agitaţie extremă. Deşi stătea cu spatele la mine, ştiam că plânge. Iar acolo, aşezat călare pe un scaun, se afla un bărbat pe care nu-l cunoşteam… Înalt, arătos, cu o mustaţă scurtă. Era tatăl meu. M-a privit îndelung, apoi s-a ridicat în picioare şi m-a luat în braţe, strângându-mă foarte tare. Mă simţeam prizonierul lui. Aş fi vrut să scap, eram foarte stânjenit deoarece, în timp ce mă strângea în braţe, eu întorceam capul spre mama care plângea pe tăcute”.

La 8 iunie 1930, Parlamentul a decis anularea legilor din 4 ianuarie 1926, astfel că principele Carol redevenea moştenitorul tronului. Printr-o lege adoptată în aceeaşi zi, regele detronat a primit titlul de „Mare Voievod de Alba Iulia”. A urmat ceremonia de depunere a jurământului de către regele Carol al II-lea, în formula prevăzută de Constituţie.

Principesa Elena divorţase de principele Carol în iulie 1928, iar cei doi nu acceptau ideea refacerii căsătoriei. Elena Lupescu, amanta lui Carol, a revenit în ţară la 12 august 1930, iar principesa Elena a fost nevoită să se stabilească în străinătate, la Florenţa. Datorită acestei situaţii, principele Mihai a trebuit să facă „naveta” la Florenţa, pentru a fi timp de câteva luni pe an alături de mama sa.

Regele Carol al II-lea a înfiinţat o clasă de elevi la Palat, unde fiul său a parcurs şcoala primară şi liceul, examenul de bacaluareat fiind promovat în iunie 1940. În acelaşi timp, Marele Voievod a făcut o pregătire militară, devenind ofiţer superior al armatei române. De asemenea, el a participat la diferite festivităţi alături de tatăl său, la partide de vânătoare, dar marea lui pasiunea a rămas automobilismul. Viaţa politică nu-l interesa, dar nici Carol al II-lea nu s-a preocupat să-l ţină la curent cu problemele de stat.

Ca urmare a pierderilor teritoriale din vara anului 1940, situaţia regelui devenise critică. El a fost nevoit să apeleze la generalul Ion Antonescu, pe care l-a numit în ziua de 5 septembrie în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, investit cu „depline puteri pentru conducerea statului român”.

În aceeaşi zi a fost suspendată Constituţia şi a fost dizolvat Parlamentul. În noaptea de 5/6 septembrie, Antonescu i-a cerut lui Carol să abdice, fapt ce a creat la Palat o stare extrem de tensionată şi confuză. Când Marele Voievod a întrebat ce se întâmplă, tatăl său, „nervos şi pe un ton tăios, a refuzat să-i răspundă”.

În dimineaţa zilei de 6 septembrie, Carol al II-lea a semnat un manifest în care aprecia: „Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează ţara, care se găseşte în faţa unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei”. Prin această formulă, Carol lăsa deschisă formula revenirii sale la tron şi avea să scrie: „N-am făcut decât o delegaţie, fără a abdica în mod formal”.

Generalul Antonescu a semnat imediat un decret-lege în care se afirma că: „Având în vedere actul de abdicare a M.S. regelui Carol al II-lea”, succesiunea la tron revenea Marelui Voievod Mihai. În consecinţă, acesta a fost invitat să depună jurământul. Când a semnat aghiotanul, Mihai încă dormea, iar când a pus mâna pe receptor i s-a comunicat: „Majestatea Voastră este chemată la orele zece în Sala Tronului, pentru a depune jurământul de încoronare”.

S-a conformat solicitării primite, coborând în Sala Tronului, unde se aflau doar trei persoane oficiale: generalul Ion Antonescu – Conducătorul Statului, Nicodim – Patriarhul României şi D.Gh. Lupu – primul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Marele Voievod a depus jurământul într-o formulă nouă, dictată de Antonescu: „Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”.

Datorită situaţiei României din acel moment, noul rege nu a putut depune jurământul în faţa Parlamentului, fapt ce-l va determina pe Carol al II-lea să conteste legitimitatea urcării pe tron a fiului său.

Primul decret semnat de regele Mihai a fost cel privind investirea generalului Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea statului român. Biograful său, Arthur Gould Lee, referindu-se la acest moment, scria: „El era regele, dar cu toate acestea nu ştia ce trebuie să facă, căci nu fusese niciodată instruit în privinţa relaţiilor dintre Coroană şi capul sau membrii guvernului. Mai mult decât atât, nu cunoştea numele majorităţii miniştrilor săi”.

Asumându-şi răspunderea conducerii statului, generalul Antonescu era ferm hotărât să nu îngăduie implicarea regelui în luarea deciziilor. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 7 septembrie 1940, el declara: „Palatul nu se amestecă în nici o problemă a statului şi acel ministru sau funcţionar al statului ce va fi prins de mine [că întreţine legături cu regele] va fi destituit imediat şi sancţionat”. În opinia sa, regele era doar „un simbol şi nu are dreptul să se amestece în conducerea statului”.

Regele Mihai avea să mărturisească: „Antonescu luase în mâinile lui treburile ţării, iar eu devenisem un figurant”. Şi-a stabilit reşedinţa la Sinaia, împreună cu regina-mamă Elena: „Nu mă duceam în Bucureşti decât din raţiuni oficiale, atunci când mă convoca Antonescu. <Convoca>, acesta este cuvântul”. Conducătorul statului îi trimitea pentru semnat unele decrete regale, între care cel din 14 septembrie 1940, când România a fost proclamată Stat Naţional-Legionar. Regele a ţinut să întărească semnătura sa printr-o telegramă adresată lui Antonescu: „Legiunea subordonându-se azi hotărât acţiunii de refacere a ţării pe care domnia voastră aţi pornit-o, vă felicit, domnule general şi vă urez, atât domniei voastre personal, cât şi Mişcării Legionare completă reuşită pentru binele românismului”. Peste câteva luni, după înfrângerea rebeliunii legionare din ianuarie 1941, regele a semnat decretul prin care se anula decretul din 14 septembrie 1940.

La 10 mai 1941, Ziua Naţională a României, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost înălţat la gradul de mareşal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului. Nici calităţile militare, nici vârsta, nici activitatea concretă nu justifica acceptarea unei asemenea demnităţi, dar Antonescu aspira el însuşi la gradul de mareşal şi îşi pregătea astfel terenul.

După propria sa mărturisire, Mihai a aflat, în ziua de 22 iunie 1941, de la radio Londra (B.B.C.), în timp ce se plimba cu regina-mamă, că ţara sa intrase în război. A simţit imediat nevoia să-i trimită urgent o telegramă lui Antonescu: „În clipa când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul se îndreaptă către domnia voastră domnule general şi către ostaşii ţării”.

În ziua de 21 august 1941, regele a semnat decretul prin care „Pentru servicii aduse patriei şi tronului pe câmpul de bătaie”, generalul Antonescu era avansat la gradul de mareşal. În timpul războiului, regele a făcut, la solicitarea lui Antonescu, câteva vizite pe front, prilej cu care a decorat mai mulţi ostaşi pentru actele lor de bravură.

Mihai I nu era interesat de evoluţia evenimentelor politice şi militare. Preluând, la 29 martie 1944, postul de şef al Casei Militare a Regelui, generalul Sănătescu, nota: „Văd că am o misiune grea. Mai întâi, regele este foarte tânăr, de-abia are 21 de ani. Constat că este străin de treburile statului, nu din vina sa, ci din vina mareşalului, care nu l-a pus la curent cu nimic.

Este mult de lucru, aşadar”. Sănătescu a discutat cu regina-mamă despre „necesitatea ca regele să se pregătească mai mult în vederea îndeplinirii sarcinii ce-i revine ca rege, şi pe care eu o văd venind în curând. Ar trebui să ia şi lecţii de dicţiune, pentru a vorbi cât mai clar, şi să se obişnuiască a ţine cuvântări.

Regelui îi plac vânătoarea, mecanica şi motoarele, dar asta e prea puţin pentru un rege. Eu nu pot să-i fac un program de activitate, pentru a nu avea aerul că, abia venit, am şi început cu inovaţiile. Am rugat-o pe regină ca toate să aibă aerul că pornesc de la ea; regele ţine foarte mult la mama sa, aşa că va asculta de sugestiile ei”.

Regina-mamă Elena, tinerii aflaţi la Curtea Regală (mai ales Ion Mocsony-Stârcea), liderii partidelor istorice (Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu), precum şi cei ai PCR şi PSD (Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Titel Petrescu) au reuşit să-l convingă să iasă din pasivitatea în care se complăcea şi să acţioneze pentru scoaterea României din război. Regele a participat la unele discuţii privind formarea noului guvern, dar nu s-a ajuns la nici un rezultat, deoarece Iuliu Maniu a declinat oferta de a-şi asuma răspunderea conducerii acestuia.

În ziua de 23 august 1944, în cadrul unei discuţii avute la Palatul din Calea Victoriei, Mihai i-a cerut lui Ion Antonescu să semneze imediat armistiţiul, dar acesta a refuzat. Ca urmare, regele i-a comunicat decizia de a-l demnite din funcţia de conducător al statului, iar în clipele următoare o echipă de militari i-au arestat pe mareşal şi pe Mihai Antonescu, aflat şi el în audienţă. În seara aceleiaşi zile, s-a difuzat la radio o Proclamaţie către ţară, prin care regele anunţa ieşirea României din alianţa cu Puterile Axei, încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite, formarea unui guvern de unitate naţională şi sfârşitul dictaturii. Vestea a fost primită cu satisfacţie de întreaga ţară, inclusiv de armata română.

Prin actul de la 23 august s-a evitat transformarea României în teatru de război, s-a asigurat trecerea acesteia de partea Naţiunilor Unite şi revenirea la un regim democratic. Gestul regelui a fost apreciat de liderii statelor învingătoare în război, apreciind că astfel s-a grăbit înfrângerea Germaniei. Pentru actul său de la 23 august, Mihai I a fost decorat de Prezidiul Sovietului Suprem al URSS cu Ordinul „Victoria”, în iulie 1945, şi de preşedintele SUA cu „Legiunea de Merit”, în mai 1947. (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*