Și bostanii au „colțuri”, nu?!… Da, dar nu guvernează…

Și totuși, ceva-ceva pare a mișca prin tărtăcuța doamnei! Ori „a mișcat” și, gata, și-a dat sfârșitul, ferice! Sigur, e greu de spus dacă protosemnalele neuronale ale duduii, că firimiturile ei nu au cum să fie gânduri (e cale lungă și să vrei să te faci că vezi ceea ce nu „răsare”), ar fi fost poate mai „legate” și mai cu sens dacă le-ar fi ținut sub o kippă (dar, asta e tradiția: și la „aleși”, doamnele tot cu baticul, nu cu numita „cipilică”!), dar ceva a ieșit.

Există și mișcă! E drept, cât neuronii unei femele de australopithecus robustus! Și poate că măcar câteva milioane de ani de acum înainte (de evoluție!) nu ar trebui să ne facem griji că va slobozi și gânduri! Din păcate, nu ar avea nevoie nici măcar de un cincinal pentru a ne rade ca nație de pe fața pământului cu vorbele ei de mental contra-naturii, cuvinte regurgitate îngălat din gâtul ei de găleată, dar nutrim speranța că toți ceilalți vor fi ceva mai deștepți ca ea (nici nu ar fi prea greu, nu?!).

Riposta duduii ne arată însă că, da!, „există și mișcă”. Un paradox pentru milenii de evoluție și întrebări filosofice, realitatea fiind că nu tot ceea ce există trebuie să și fremete de gânduri. Dar mici sclipiri atavice există! Duduia le are împrăștiate pe acolo și par destul de numărate… Așa că, încă două trei răbufniri din astea și am scăpat și de alea. Și o să avem o statuie vie, nu și „vivantă”, pe care să o aplaudăm tovărășește.

Veorica (nu „a noastră”, că aia era mută și îi stătea și bine, vorba aceea, unde s-au mai văzut paviani, fie ei și de circ, vorbitori?!…) a glăsuit. Că s-a crezut o clipă aleasă între (nu de către) „aleșii” de la conferința evreiasco-evreiască (!) ori, pur și simplu, a răbufnit, că nu putea și ea să fie „originară” cumva, nu mai contează.

Rezultatul a fost sinistru… Iar dacă regele Iordaniei era cumva prin zonă, precis îl și ardea cu fărașul și coada de mătură puse (pentru un timp, doamnă, doar pentru un timp!) în debaraua cu priceperile ei.

Și a glăsuit! Ca o țață supărată pe sat… Cam așa au sunat reproșurile ei. Așa cum se ceartă babele la cimitir, peste gard. Se înjură, se blestemă și apoi… „Lasă-l dragă pe ăla acolo, că nu pleacă nicăieri (asta nu înseamnă că ăstălalt, ăl viu, o sa mai vină!), și să ne vedem noi de treburile noastre!”. Aidoma, și la tăntica asta „simplă” (dar nu în sensul frumuseții și curățeniei omului de rând), totul se reduce la un cadru dintr-o lume restrânsă oricum la un colț de bârfe. Cu un vocabular sub medie, și ăla stâlcit, rătăcirea asta subpaviană (mai aproape de meduze, dar ălea au supraviețuit atâta vreme fără mental, deci, s-ar putea, totuși, să avem o problemă…), cetățeanca asta ne reprezintă.

Dar de ce ne văităm atât?!… În fond, toate războaiele lumii au pornit de la femei. Că, tragic pentru noi, în toate „celelalte” situații a fost vorba de dame istețe, alese, distinse, iar noi riscăm să ne trezim băgați sub preș din cauza uneia tot mai îndoielnic a fi capabilă măcar să tragă de un tomberon pe stradă, este strict vina noastră.

Istoria se repetă dară grosolan de nedrept… Dar nu este vina ei. Ea doar profită pentru a-și răsări lăstarii din germenii sădiți în locul rațiunii. Iar coana Dăncilă nu și-a spus ultimul cuvânt. Evident, nici nu o să îl spună ea, din (ne)mintea ei. Dar îl vor rosti alții prin și pentru ea. Că o să scoată duduia și o carte, nici nu ne-ar mai mira! Are cine să-i „împletească” foile. Și nu, nu va fi din domeniul petrochimic al predecesoarei răposate dintr-o intoxicație cu plumb, deși facultatea de partid petrochimic de la Ploiești ar cam corespunde, ci poate un volum de expertiză al „noilor” relații (non)diplomatice al „țățiștilor” dâmbovițeni cu lumea arabă. Să ne arate ea cum se face politica peste gard. Și poate o va recompensa și vreun for academic cu un titlu pe măsură.

Nu vedem dară dezastrul ce se conturează de sub avalanșa nonvalorilor… Nu o auzim cu mintea (ci doar cu urechile amuzamentului facil, doar e moca!) pe îngălata… Și nu doar că mulți se fac că nu o aud, dar îi mai sar și în apărare. În protejarea monumentului de analfabetism pe care l-a pus în Piața Victoriei (victoria lor asupra noastră).

Nu îi vedem nici pe serbezii membri ai cabinetului Dăncilă ce se aseamănă izbitor cu „inteligenții” cenușii ai unui fost cabinet (tot) de partid. Nici dacă îi plasăm în sincron, nici de punem gâlmele bolborosite de doamna de la făraș lângă vorbăria arogantă, dar chinuită în exprimare de spui că s-a împiedicat în numărarea biletelor la cinema, a ministrului de finanțe, nu „vedem”. Ori poate chiar suntem mai chiori în percepția dezastrului decât copii noștri. Cei ce nu au trăit acele vremuri, și nu ar avea de unde să știe a distinge, „în avanpremiera” unei istorii reluate, pânza de fariseism, incompetență, pupincurism, „dăscăletism” și „bobism” al membrilor tot mai slugarnici, și care totuși sesizează și ripostează. Dar nu-i lăsăm noi să-și ducă rostul până la capăt, ba, parcă preferăm să-i lăsăm alungați din țară de larvele guvernării, să le fie incompetenților traiul în huzur, poate și dintr-o invidie născută din neputința și prostia noastră de a nu fi ținut în lumină clipa astrală a unui sacrificiu.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*