Femeii din femei – grupaj liric omagial

Tu, suprema

Tu în toată măreția-ți
Și eu sclavu-ți, eunucul
Apărând împărăția-ți
Și onoarea-ți, faima, look-ul…

Tu stăpâna, nesupusa,
Eu supusul ce îndură
Și însumă ce, de Sus, a
Luat drept dar de dat, cum jură…

Tu zeița, eu păgânul
Ce-n altar ceara-i aprinde,
Tu regina, eu nebunul
Care-n patu-ți regii-și vinde…

Tu regina ce-și oferă
Cleopatrice capricii,
Eu gladiator ce speră
Să-l dezlegi de frica fricii…

Tu venera fără scrupul,
Eu amantul la comandă
Care îți sfințește trupul
Trupul dându-și drept ofrandă…

Tu supremă, dumnezeia,
Eu un credincios, o slugă,
Posedat doar de femeia
Care-l are și-l subjugă…

Te-ai temut

Te-ai temut și te vei teme
Ca o fragedă copilă,
O pubertă care geme
De dorințe și blesteme…

Ca un nur de-adolescentă
Ce se mistuie-n visare
Și-n dorințe, inocentă,
Într-o primă desfătare,

Ca o zbatere de buze
În fiorii dezmierdării,
Ca un țipăt de meduze
În zădărnicia mării,

Ca o margine de lume
În nemărginiri de ape,
Ca o lume din postume
Redeschideri reci de pleoape…

Ca o teamă când îți țipă
În coșmar lumea întreagă,
Prima zbatere de-aripă
Ce în vis de zbor se-ncheagă…

Ca o strângere în brațe
După ani de rătăcire,
După moartea care laț e
Ucigând a mea iubire…

Romeea

Să facem dragoste, Romeea, seara,
Când ne-ntâlnim pe-ascuns, accidental,
Când pentru tine vine primăvara,
Când pentru mine toamna-i la final…

Să facem dragoste, Romeea, înspre zori
Ca după-un lung preludiu de delir carnal
Când pentru tine-i vară, mimezi că mă adori
Și pentru mine-i iarnă în al morții ritual…

Să facem dragoste, Romeea, în amiaza
Irepetabilelor noastre clipe de extaz
Când iarna ta ucide toamna mea cu raza
Ce mi se-mplântă-n piept și în grumaz…

Să facem dragoste, Romeea, spre amurg
Dumnezeiește, chinuitor, fenomenal,
Când nu ai anotimp și ca o umbră curg
În ochiul beznei unui timp atemporal…

Să facem dragoste, Romeea, noaptea
Când lumea-și inversează polii inegal,
Când lacrima de vid a unei șoapte-a
Șters în urma-mi urma sfîârșitului fatal…

Să facem dragoste, Romeea, mi-aș dori,
Să uit că am făcut-o mai-nainte…
Și, ca să fiu al tău, mereu s-ar cuveni
Să-mi pierd tot timpul ținerea de minte…

Femeia din femei

Din când în când am, totuși, trebuință
Și de dovezi, de anumite semne
Ca să accept că ești doar o ființă
Ce la plăceri trupești vrea să mă-ndemne
Ca pe-un Iisus frivol, fără credință…

Iubita mea feroce de dulce, de virgină
Și de fidelă unui soț din viitor, incert,
Am să pretind alb-negrul de lumină
Din sufletul tău cast, un sfert de sfert,
Ca pe-o ofandă magică, deplină…

Și crucea-mi duc spășit sus pe Golgota
Cu deznădejdea celui care n-a iubit
Femeia din femei, care-n complot a
Sustras doar trupu-mi, atâta a râvnit,
Făcându-mă perechea-i și mascota;

Plin de păcate azi refuz păcatul
Din opiumul iubirii fără de iubire,
Accept să fiu în umbra-ți condamnatul
La tragica iubire, tardivă ca-mplinire,
Deși fără vreo vină, să fiu eu vinovatul…

șapte șoapte

 șapte șuiere de șoapte
șarjă karmică și sacră
zemuind de fructe coapte
și de voluptate macră.

șapte șoapte-n șapte ceruri
pe altarul cărnii tale
stalactite cu creneluri
în mici peșteri abisale

șapte șoapte pe ovalul
laptelelui ce-l înfântână
cerșind buze pe pocalul
frământat de-a mâinii mână

șapte șoapte îndulcite
de umorile saline
sfârcuri zvelte răsucite
pe stâncoasele coline

șapte șoapte-n mal de buze
cu mici pliuri valuri-valuri
văluri ude de meduze
răstignite peste maluri

șapte șoapte-n șipci scobite
între rotunjimi pufoase
amfore mustind ciobite
durdulii și pântecoase

șapte șoapte pe arcade
Și coloane lungi, domoale
arcuri, bolte, acolade
pe răsfrângerea lor moale.

șapte șoapte-nșurubate
pe mici șolduri ca de șarpe
între coapsele curbate
sub triunghiul dulcei harpe…

Doar un sărut…

Într-o rază de la soare
Luna, stelele și cerul
Ți-aș aduce la picioare
Și doar un sărut îți ceru-l.

Într-un mac al sângerării
Rana lumii ce disperă
Ți-aș fura, leac vindecării,
Tu, doar un sărut oferă!

Într-o amforă de apă
Un întreg ocean de miere
Ți l-aș deșerta sub pleaopă
Și doar un sărut ți-aș cere.

Într-un degetar de beznă
Tot pământul negru-n spuma-i
Ți l-aș coborî la gleznă,
Un sărut pe el dă-mi numai.

Într-o noapte de suspine
Când sfârși-va lumânarea-ți
Mi te-aș încarna în mine
Pe-un sărut și-mbrățișarea-ți.

Dar tu, inimă pietroasă,
Suflet sterp pentru iubire,
Ești un vis ce trece, lasă
Gust amar după trezire…

Lasă un răspuns