În anul 1857, Bucureştiul a intrat în istorie ca fiind primul oraş din lume în care a fost introdus iluminatul cu petrol lampant. Însă, înainte ca „marea minune“ să fie înfăptuită, oamenii care trăiau în Bucureşti erau nevoiţi să se descurce pe străzi cu ajutorul lumânărilor. „Chiar dacă a fost introdus iluminatul cu petrol lampant, mahalalele de la periferie nu se bucurau de acest lucru. De fapt, doar centrul Bucureştiului era iluminat cu petrol lampant“, povesteşte istoricul Dan Falcan. Imediat ce se lăsa seara, locuitorii Bucureştiului aprindeau lumânări pentru a putea să-şi lumineze calea sau casele. Tot oraşul era înghiţit de beznă şi cei mai mulţi bucureşteni se culcau imediat ce se lăsa întunericul. Ploieşti a fost primul oraş din lume cu „fabrică de gaz“. Construcţia primei rafinării dotată cu instalaţii moderne a fost începută la Ploieşti, în iarna anului 1856, de către Teodor Mededinţeanu. Acesta a reuşit să finalizeze proiectul un an mai târziu, în 1857, atunci când fabrica de gaz a intrat în funcţiune, fiind trecută pe numele fratelui său: Marin Mehedinţeanu.
Utilajele rafinăriei erau comandate din Germania, iar întreaga distilerie de petrol a fost construită pe o suprafaţă de patru hectare. Fraţii Teodor şi Marin Mehedinţeanu au avut posibilitatea să obţină prin licitaţie concesiunea pe mai mulţi ani a iluminării cu gaz lampant a Bucureştilor (1857) şi, respectiv, a Ploieştilor (1860). Astfel, Bucureştiul a ajuns în cărţile de istorie ca fiind primul oraş din lume iluminat cu petrol lampant. Petrolul lampant produs la fabrica din Ploieşti, spun istoricii, era unul de o calitate superioară, având câteva calităţi incontestabile: era incolor şi inodor şi ardea cu o flacară luminoasă de intensitate şi formă constantă, fără fum şi fără să lase cenuşă, sau compuşi răşinoşi în fitil. Cei doi fraţi au reuşit să spulbere concurenţa şi să ofere servicii de iluminat cu petrol lampant pentru 336 de lei pentru fiecare felinar. Aşadar, de pe 1 aprilie 1857, Bucureştiul era iluminat cu 1.000 de astfel de lămpi. Odată cu introducerea acestor lămpi, în Bucureşti a apărut o nouă meserie, cea de „lampagiu”. Lampagii aveau de rezolvat o muncă solicitantă, fiind nevoiţi în fiecare zi să aprină şi să stingă toate lămpile care luminau Bucureştiul. În anul 1871, spun istoricii, a fost introdus iluminatul cu gaz aerian şi încă din anul 1868 au fost montate pe străzile Bucureştiului ţevi care să asigure amplasarea a 4.000 de felinare. „În luna decembrie a anului 1871, la Capşa a fost introdus iluminatul cu gaz aerian, fiind montate opt becuri“, încheie istoricul Dan Falcan. Pionieri în tot ceea ce însemna nou în inventică și tehnologie, românii au excelat în aplicarea acestora în viața de zi cu zi.
În anul 1858, Ploieștiul devine al doilea oraș din România, după Capitală, iluminat cu gaz. Invenția a dus la falimentul lumânărarilor din oraș, care prin prosperitate deveniseră oameni de vază ai orașului. În 1856, frații Teodor și Marin Mehedințeanu construiau în apropierea barierei Râfov o „fabrică de gaz“, Ploieștiul devenind, astfel, primul oraș din lume cu rafinărie. Fabrica le-a adus, în același an, un contract de furnizare a gazului lampant pentru București și, doi ani mai târziu, pentru Ploiești. Fascinanta invenție nu a însemnat, însă, că Ploieștiul a devenit brusc împânzit cu felinare cu lămpi cu gaz lampant. „Stăpânii“ luminii au fost câțiva ani de aici încolo tot fabricații de lumânări. Mai devreme în timp, la 1825, documentele de epocă consemnează că în oraș trăiau 3.000 de suflete, în 600 de case. Iluminatul permanent pe timpul nopții, cu lumânări sau făclii, și-l permiteau doar bogătașii, iar în târg trăiau numeroși lumânărari, unii cu titluri boierești, dovadă că produsele aveau mare căutare. Un exemplu este unul din cei mai celebri negustori ai branșei, devenit și unul dintre cei mai de vază oameni ai orașului: Ilie Lumânăraru. Acesta și-a ridicat „hotel mare cu crâșmă“ pe strada George Coșbuc. Casa, în care a locuit o perioadă și I.L. Caragiale, a rezistat până în epoca modernă, în același loc din spatele pieței de legume, fiind cunoscută de ploieșteni drept „casa Ilie Lumânăraru“. Neîntreținută, aceasta s-a prăbușit în 2006.
Atmosfera din Ploieștiul în care la putere erau lumânările era una aproape apocaliptică: tone de lumânări ardeau permanent în biserici, în prăvălii, hoteluri, restaurante, în cârciumi și în birourile funcționarilor, provocând un fum de nedescris, care se răspândea în atmosferă. Din 1858 însă, anul în care Ploieștiul a fost luminat cu gaz lampant, epoca lumânării începe să pălească. Pe la 1841, iluminatul public al orașului era asigurat de aproximativ 100 de felinare, cu una sau două lumânări, iar la 1852 existau aproape 300 de felinare. Majoritatea erau în centru, pe când periferiile erau în beznă. Introducerea felinarelor publice a fost lentă și după 1858, anul introducerii iluminatului pe gaz. Dovadă este faptul că, în 1859, potrivit monografiei Ploieștiului, când Al.I. Cuza a venit în Ploiești, iluminatul stradal s-a asigurat tot cu felinare cu lumânări improvizate, făclii și ceaune cu seu. Acestea erau înșirate pe marginea drumului pe care a venit domnitorul, de la Bucov, pe strada Poștei până spre centru. Abia în 1860, în Ploiești erau 75 de felinare cu gaz lampant și alte 300-400 cu lumânări. Peste un deceniu, însă, în oraș erau 652 de lămpi și felinare, iar în 1876, un număr de 850. Acestea luminau toată noaptea și erau păzite de Poliție. Gazul lampant care a falimentat lumânărarii avea să fie detronat, la rândul său, de o nouă invenție, electricitatea.
În 1886 a fost înființat, la nivel național, Inspectoratul pentru iluminat, actul revoluționar al trecerii de la lampa cu gaz la electrificare. Noua descoperire s-a aplicat, la rândul său, destul de greu la Ploiești. După ani de zile de dezbateri și probleme în construcția unei uzine electrice, la 1907 funcționau în Ploiești doar câteva lămpi electrice, de probă. Prin comparație, Castelul Peleș și Salina Slănic aveau curent electric de la anul 1883! (G.V.G.)
Lasă un răspuns