„Epoca fanariotă” este considerată a fi perioada în care, în Țara Românească și Moldova, au fost numiți conducători greci cu acordul Porții Otomane. Acești domnitori proveneau din cartierul Fanarului situat lângă Constantinopole. Perioada fanariotă a început în anul 1711 în Moldova, iar în Țara Românească în 1716, însă ambele perioade au durat până în 1821. Fanarioții făceau parte din marile familii bizantine rămase la Constantinopole după cucerirea acestei metropole de către otomani. Nobilii fanarioți erau foarte apreciați de către Sultan, datorită bogăției lor materiale, dar mai ales pentru erudiția lor deosebită, aceștia fiind folosiți adesea pe post de traducători și diplomați, fiindcă aveau cunoștințe de limbă latină, italiană și franceză. Practic, întreaga politică externă a Imperiului Otoman era manevrată de către diplomații greci. Motivul pentru care otomanii au hotărât instalarea fanarioților în tronul Moldovei și al Țării Românești, a fost lipsa de încredere în domnitorii români care, adesea, trădau alianțele și se dădeau de partea dușmanilor. Totuși, domnia fanariotă nu a însemnat numai domnia grecilor. Între timp, în acea epocă, au mai fost înscăunați și domnitori cu origini românești precum: Mihail Racoviță, familia Calimachi (Calmăș, originară din Bucovina) și Ghica (originară din Albania).
Domnitorii Țărilor Românești cu origini grecești au fost cei din dinastia Mavrocordat: Șuțu, Ipsilante, Moruzi, Mavrogheni și Caragea. În epoca fanariotă, Țările Române au cunoscut atât o perioadă de decădere și umilințe, cât și o perioadă de progres. În primul rând, Principatele au cunoscut o decădere politică din cauza faptului că domniile erau foarte scurte, durata lor fiind în general de doar trei ani. Prelungirea acestei perioade de domnie se putea aplica doar în mod excepțional, prin plata unei sume enorme de bani numită ”mucarer”. Din cauza schimbărilor de domnie efectuate atât de des, s-a ajuns ca un singur domn să conducă de patru-cinci ori în fiecare Principat.
Spre exemplu, Constantin Mavrocordat a domnit de șase ori în Țara Românească și de cinci ori în Moldova. Aceste schimbări frecvente aveau rolul de a le diminua autoritatea domnitorilor, ei fiind socotiți doar simpli guvernatori și funcționari numiți în funcții de Înalta Poartă. În perioada conducerii fanarilor în Țările Române, armata a fost desființată, aceasta păstrând doar o gardă personală numită „arnăuți”. Grecii au instalat în funcții subalterne favoriți ai lor, încercând să conducă țara cu ajutorul acestora. Vechile familii boierești cu origini românești s-au aflat,. De multe ori, în opoziție cu fanarioții și au încercat să se răscoale împotriva lor. Nedorind ca Țările Române să fie subjugate total de către fanari, boierii români au păstrat controlul asupra visteriei Principatelor. Decăderii politice a epocii fanariote, îi urmează cea economică, din cauza numeroaselor biruri care au secătuit țarile de resurse. Astfel, s-au inventat biruri precum: văcăritul, fumăritul, pogonăritul… Aceste biruri erau impuse de Înalta Poartă, care se afla într-o perioadă de declin finaciar, datorită faptului că nu mai scotea bani din cuceririle făcute.
Pe de altă parte, și conducătorii greci își doreau îmbogățirea cât mai rapidă, știind că domnia le era foarte scurtă. Aceste taxe împovărătoare au provocat un exod masiv al țărănimii, care s-a văzut nevoită să plece peste granițe în Ardeal, Banat, Dunăre și chiar Nistru, socotind că acolo există un stăpânitor unic. Fenomenul emigrării a provocat depopularea unor regiunii întinse ale țării, mai ales în zona rurală. Asemenea, și în orașe a început să descrească numărul populației, deoarece domnii greci și-au donat moșiile unor negustori particulari care au devenit stăpânii târgurilor. Peste toate aceste neajunsuri s-au adăugat și războaiele neîncetate dintre turci, austrieci și ruși, care s-au desfășurat pe teritoriile Țărilor Române. Aceste războaie – șase la număr – , care au durat șase ani, au pustiit țările noastre, deaorece poporul trebuia să suporte întreținerea armatelor, furnizând provizii și taxe. În acest timp, turcii considerau Principatele Române provincii care le aparțineau și, în acest context, au luat decizia să cedeze Oltenia și Bucovina austriecilor, apoi au vândut Basarabia rușilor.
Epoca fanariotă nu a însemnat doar o vreme a decăderilor politice, economice și morale, ci, în această perioadă s-au înregistrat și unele progrese. De pildă, legăturile diplomatice cu cancelariile Europei au făcut ca în Țările Române să fie adusă influența culturii apusene, în special cea franceză, față de care românii erau mult în urmă. În Țările Române au fost chemați reputați profesori francezi care au ajutat la dezvoltarea culturii și învățământului. În același timp, această influență apuseană s-a extins și asupra organizării politice și sociale a Țărilor Române. Astfel, s-a dat o serie de legi scrise, denumite „Condicele lui Alexandru Ipsilante, Caragea și Calimah”, care prevedeau introducerea unor reforme sociale. În perioada domniei lui Constantin Mavrocordat are loc eliberarea șerbilor din robie, reformă care a ajutat asigurarea stabilității sătești și, totodată, umplerea visteriei Țărilor Române. Astfel că, aceste progrese moderate, au ajutat la pregătirea epocii contemporane acelor vremuri și stări de fapt.
Lasă un răspuns