Revizionismul ungar – boală canceroasă, fără leac! (2)

„22 decembrie 1989. Piaţa centrală din Miercurea Ciuc, cea din faţa sediului Comitetului judeţean de partid, numită de noi, în batjocură, aşa mai în surdină, „piaţa aplauzelor”. „Casa albă” nu se mai vede din fumul negru ce o înconjoară din toate părţile. Cineva vorbeşte la microfon, în limba maghiară. Grupuri numeroase de tineri, majoritatea aflaţi, vizibil, sub influienţa alcoolului, urlă –fiindcă a cânta este cu totul altceva! – cântece maghiare cu caracter revanşard, iredentist și revizionist, sfâşiind, cu ură, drapelele tricolore româneşti, pe care apoi le calcă în picioare, jucând pe ele ceardaşul unguresc! Mi se urcă sângele în cap şi prima pornire este de a mă repezi spre unul dintre aceşti indivizi ca să-l strâng de gât. Îmi revin însă repede, cineva parcă mă trage de mânecă, trezindu-mă la realitate, şoptindu-mi: „stai cuminte dacă vrei să mai ieşi viu de aici”! (Sunt scene trăite de autorul acestor rânduri, descrise în vol. „Sub cumpăna veacului”, Ed. Petru Maior, Tg.Mureş, 1995).

*

Au trecut de atunci aproape trei decenii decenii. Csibi Barna, cunoscut acum de întreaga țară, era în acea vreme un băieţel nevinovat, care, chiar dacă a trăit evenimentele din decembrie 1989, nu a priceput nimic din ceea ce s-a petrecut atunci. A fost însă crescut şi educat, în noua eră a libertății și în noile condiţii „democratice”, create după 1989, când s-a produs separatismul şcolar pe criterii etnice, ce a condus la autoizolarea elevilor de etnie maghiară, nu pentru că au cerut ei, sau părinţii lor, ci aşa au vrut educatorii, dascălii lor, cei care au afirmat atunci că „limba română este un element de oprimare a minorităţii maghiare”! Așadar, Csibi Barna și generația sa, ca și toate cele care au urmat, nu sunt decât produsul educaţiei şi instrucţiei ce se fac azi în aceste şcoli bantustanizate.

Practic, începând cu acea separare etnică, limba română a dispărut din şcolile şi secţiile cu limba de predare maghiară. Dacă cineva ar avea curajul să controleze acest fenomen, sau dacă s-ar da corect notele ce trebuie acordate absolvenţilor acestor şcoli sau secţii, la disciplina Limba şi literatura română, procentul de promovabilitate a bacalaureatului cu siguranţă nu ar depăşi cinci, cel mult zece la sută! S-a convins de acest lucru nu demult, fostul ministru al educației, cu ocazuia vizitei pe care a făcut-o în județul Harghita. Atunci, la una dintre școlile din Miercurea Ciuc, cu limba de predare maghiară, nu a putut schimba nicio propoziție în limba română, cu elevii din ciclul liceal! Urmarea? I s-a arătat ușa!… La cerea expresă a UDMR.

Fiindcă, vorba aceea, ce a căutat ministru de la București  la Csik Szereda, în „ținutul secuiesc, autonom”? Nu avea ce căuta el acolo „un reprezentant al invadatorilor”! Și mai ales să ceară să i se vorbească și în limba română! Nu fiindcă aici „unde noi suntem locuitorii băștinași, să cerem fiecărui invdator, fără rădicini aici, să ni se adreseze în limba maghiară!” (Kolumban Gabor în „Europai-Ido” nr.23/2006)

Oare n-ar fi trebuit întrebați, mai degrabă, în mod normal, dascălii lor cum îşi justifică salariul pe care l-au luat timp de patru ani?… (Ca să nu zic 12 ani, de-a lungul cărora se zice că „se învaţă” Limba română!). De ce această situaţie? Fiindcă „limba română a devenit cea mai grea materie pentru elevii maghiari, depăşind proverbiala matematică”(Balazs Lajas în „Ateliere metodice”,1999 , a declarat unul dintre profesorii de Limbă română, dr. în ştiinţe filologice, din Miercurea Ciuc. Asta, în timp ce engleza sau germana se învaţă cu mare uşurinţă, spunea tot  el. Cum se explică? Ne lămureşte cât se poate de clar domnul Frunda Gyorgy:  „A devenit o vanitate să nu se înveţe limba română în liceele maghiare. Se zice că aşa suntem maghiari autentici, dacă nu ştim limba română”. Un moment de luciditate! Şi un moment al adevărului!

Tragedia nu constă doar în neînvăţarea şi necunoaşterea limbii române, adică limba ţării în care s-au născut şi trăiesc toate generațiile de unguri din România de după 1918. Tragedia adevărată este aceea că toate aceste generații au fost crescute și educate în spiritul iredentismului şi revizionismului, cultivându-se permanent ura faţă de poporul român, „invadator”! Aşa s-a întâmplat că secţiile româneşti de la liceele pedagogic şi sanitar din Odorheiul Secuiesc au fost alungate din oraş, imediat după 1990, motivându-se că „prezenţa claselor româneşti în Odorheiul Secuiesc dăunează procesului instructiv-educativ în limba maghiară” (Comunicatul nr. 12 din 4 aprilie 1990 al Primăriei din Odorheiul Secuiesc).

De atunci deci, în toate şcolile cu limba de predare maghiară din „secuime”, procesul instructiv educativ în limba maghiară se poate desfăşura fără a mai fi pus în pericol de prezenţa claselor româneşti.

Dar acesta a fost doar unul dintre multe episoade brutale, începute după 1918 și continate apoi din 1990, în care  elevilor maghiari din România li s-a vorbit și li se vorbeşte deschis de „hoardele năvălitoare ale valahilor”, despre „opincile pline de sânge ale bandelor de valahi”, despre „cea mai ticăloasă naţiune de pe suprafaţa pământului” (Cronica neagră în Caiete ale istoriei locale, 2004, publicație ce apare sub patronajul Fundației „Kemeny Janos” din Toplița etc.  Motiv pentru care tot ce este românesc, pentru maghiarii din România, în primul rând pentru tinereri, „este superlativul odiosului ce trebuie urât tin toate puterile şi combătut prin toate mijloacele”! (Emil Dandea).

Toate acetea s-au petrecut şi se petrec în Ardeal, mai ales în aşa-zisele „judeţe secuieşti”, unde tineri, precum Csibi Barna, au învăţat şi învaţă că „aici, pe Pământul Secuiesc, unde noi suntem locuitorii băştinaşi, să avem curajul să-i cerem fiecărui invadator, fără rădăcini aici, să ni se adreseze în limba maghiară (…) Să ne intre bine în cap că puterea română de ocupaţie, asupritorii noştri, îşi clădesc planurile de nimicire a maghiarilor pe indifrenţa noastră” (Kolumban Gabor, ibid., 2006).

Csibi Barna este unul care nu a rămas indiferent față de „procesul  denimicire a maghiarilor”, aflați „sub cea mai cruntă prigoană a românilor, un popor vagabond, venetic, fără patrie, care s-a așezat pe străvechiul pământ al maghiarilor”! (Csobanczi Elemer în Ungaria Mare sau moartea națiunii). Iar atunci Csibi Barna a reacţionat, a răspuns promt la apelurile făcute în numele naţiunii maghiare. Şi l-a spânzurat pe Avram Iancu. I-a spânzurat, prin acest gest simbolic, pe toţi românii trasilvăneni. Fiindcă, cum bine scria istoricul Ion Bulei, „Avram Iancu a trăit o dramă, iar drama lui e practic drama românilor din Transilvania  de la jumătatea secolului al XIX-lea”. Este, de fapt, drama dintotdeauna a românilor transilvăneni de-a lungul veacrilor când Transilvana nu a fost decât o amarnică Golgotă, pe care ei au trebuit s-o urce, generaţie după generaţie”, în chinuri cumplite.

Nu trebuie să se uite nici faptul că Csibi Barna era comandantul uneia dintre organizaţiile extremiste ale iredentismului maghiar din România, „Garda secuiască”, organizaţie para-militară, faţă de care autoritățile române manifestă un total dezinteres, chiar dacă se ştie că ea este organizată după modelul organizaţiilor de tip fascist din vremea lui Horthy, precum: „Partidul Cruci cu Săgeți” (nylașiștii), „Ordinul vitejilor” „Garda zdrenţăroilor”, „Vânătorii turanici”, „Uniunea camaradenească”, „Asociaţia generală a tiraliorilor unguri” etc.

Iată de ce Csibi Barna şi camarazii săi nu ar avea nici un moment de reţinere pentru a aplica, dacă s-ar ivi prilejul, „învăţăturile” cuprinse în ticăloasa broşura întitulată „Nincs Kegyelem” (Nu există îndurare”, a decreieratului Ducso Csaba, scrisă în 1940. Aceasta este deci concepţia de viaţă a tinerelor generații de unguri din România, deci și a lui Csibi Barba, socotit deja un erou naţional al maghiarilor, fiindcă prin gestul lui el nu a făcut decât să ne transmită încă o dată că „nu există între ungur şi ungur deosebire, toţi vă urâm, toţi tindem cu toate mijloacele la păstrarea supremaţiei noastre, ca ceasul rînvierii Ungariei să ne afle înmulţiţi şi întăriţi (…) Şi cu cât vom avea mai multe libertăţi, cu atât vom lucra mai intens, cu cât vom avea mai multe drepturi, cu atât vom fi mai periculoşi pentru statul român, căci nouă drepturi şi libertăţi de la români nu ne trebuie decât ca să le îndreptăm în contra lor” (Emil Dandea). Fără comentarii!… Dar de ținut minte!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*