O privire obiectivă asupra realității demografice din Transivania de azi trebuie să ia în calcul și evoluția istorică a faptelor. Nu mă refer la mult invocatul drept istoric, al primului venit, care nu mai ridică azi niciun semn de întrebare și a cărui greutate nu trebuie totuși absolutizată. Ci am în vedere un fenomen bine cunoscut, dar ignorat de clasa politică, de decidenții politicii noastre în materie. Un fenomen care nu se poate să nu producă anumite consecințe logice și firești, inclusiv pe plan juridic. Mă refer la cunoscuta preocupare a Budapestei îndreptată împotriva minorităților naționale din „Ungaria Mare”, parte a imperiului austro-ungar, în perioada de după instaurarea dualismului: 1867-1918. Adică mă refer la politica abuzivă de maghiarizare a minoritarilor etnici din Ungaria.
Această politică i-a avut în vedere în primul rând pe românii din Ungaria, din Ardeal, aflați în număr copleșitor de mare față de maghiarii conlocuitori. Pentru strategii politicii ungare devenise un coșmar statutul de populație net majoritară pe care românii îl aveau până la Tisa. Acest atu urma să fie decisiv cât de curând, când introducerea inevitabilă a votului universal va impune voința românilor, interesele naționale ale acestora.
Singura soluție la care se puteau gândi politicienii maghiari era, pe termen scurt, să falsifice rezultatele recensămintelor, iar pe termen mai lung să modifice realitatea demografică prin două acțiuni: (1) intensificarea politicii de maghiarizare a românilor și (2) declanșarea unei vaste acțiuni de colonizare a Transilvaniei cu efective umane ungurești strămutate din pustă.
O politică de maghiarizare a românilor din Transilvania s-a dus aproape dintotdeauna, la început indirect, prin impunerea catolicismului, mai târziu a luteranismului. Această politică a avut rezultate destul de substanțiale la nivelul nobilimii românești din Ardeal, obligați fiind nobilii români să aleagă între păstrarea privilegiilor feudale și religia ortodoxă. Mulți nobili români au cedat, au abandonat ortodoxia, iar acesta a fost primul pas spre deznaționalizare, spre maghiarizarea lor propriu zis forțată.
Marea majoritate a românilor au rămas însă drept-credincioși. Stratagema imaginată prin înființarea Bisericii greco-catolice, unită cu Roma, nu și-a atins scopul, căci nu a avut ca rezultat slăbirea românismului, ci dimpotrivă, l-a revigorat, l-a pus pe temelii noi, și mai puternice. Catolicismul la români nu a dus la scindare națională, cum s-au petrecut lucrurile la sârbo-croați, ci la întărirea sentimentului național românesc!… Este unul din paradoxurile istoriei noastre. Unul din momentele în care un plan urzit împotriva intereselor fundamentale românești sfârșește prin a se „răsuci” în favoarea intereselor noastre naționale.
Astfel că anul 1867 ne găsește pe noi, românii, în postura de populație majoritară în cifre absolute în Ardeal, până departe, la Tisa.
Anul 1867 este anul în care, prin intrigi de alcov și șantaj, Viena este nevoită să proclame dualismul austro-ungar, gest politic sinucigaș, cum s-a văzut destul de repede, după o jumătate de veac. O jumătate de veac în care Budapesta a avut însă mână liberă din partea curții imperiale să-și facă propria politică internă, îndeosebi în privința politicii de maghiarizare. Maghiarizare a tuturor cetățenilor de altă etnie decât cea hungară! Aceasta a fost ideea nebunească, bolnavă, care a devenit politică de stat în perioada dualismului austro-ungar.
S-ar zice că a fost o politică falimentară. Dar nu este adevărat. E drept, în Transilvania partida a fost pierdută de strategii Budapestei, dar în restul țării a avut rezultate nesperat de bune. Mă refer la numărul mare de ne-maghiari care, din varii motive, au accepat statutul de maghiari. Aproape un milion dintre maghiarii din Ungaria de azi sunt urmașii unor germani maghiarizați. Sute de mii de evrei s-au declarat și s-au simțit maghiari la toate recensămintele, până a venit dezmeticirea din 1944, când evreii s-au trezit respinși de maghiari și trimiși la Auschwitz ca etnie ne-maghiară inferioară și nocivă pentru viitorul marii națiuni hungare.
Pe scurt, pe teritoriul Ungariei de azi, politica de maghiarizare forțată declanșată după 1867 a fost un succes, al cărei rezultat este unul scontat chiar de teoreticienii maghiarizării: maghiarii sunt astăzi poporul cel mai corcit din Europa. Așa a fost proiectul lor, să facă din Ungaria un „creuzet” al popoarelor, din al căror amestec să se nască națiunea maghiară, o națiune superioară care va cuceri întreaga lume…
Revenim la Transilvania. În mare, românii și-au salvat statutul de populație majoritară, pierzînd ceva procente însă. Numărul românilor transilvăneni maghiarizați fiind destul de însemnat. La aceștia se adaugă maghiarii colonizați în Transilvania după 1867 în cadrul politicii de diminuare a ponderii demografice a românilor. S-a urmărit obținerea prin colonizare a unui coridor de maghiari care să facă legătura cu zona secuiască, aflată în situația de a fi o insulă de populație înconjurată de români, statut de care nu s-a putut „lecui” nici până azi!
Se adaugă, de asemenea, un număr însemnat de maghiari colonizați în Transilvania în cei patru ani de ocupație din vremea dictatului de la Viena(1940-1944). La încheierea războiului s-au mai adăugat vreo două sute de mii de maghiari din Voivodina, care s-au refugiat în Transilvania, după ce deveniseră indezirabili și erau amenințați de răzbunarea sârbilor asupriți și abuzați în timpul ocupației horthyste a Voivodinei.
Date fiind cele de mai sus, facem o primă constatare: maghiarii din România de azi nu sunt toți urmașii maghiarilor care locuiau în Transilvania la 1867, anul instaurării dualismului și al declanșării unui proces sistematic, oficializat, instituționalizat, de maghiarizare a românilor aflați sub autoritatea Budapestei. O bună parte dintre maghiarii de azi din Transilvania își datorează prezența pe teritoriul transilvan măsurilor vexatorii, abuzive, de esență colonialistă, luate de guvernul ungar când ocazia s-a ivit. Oare putem spune că acești maghiari au aceleași drepturi cu maghiarii aflați în Transilvania dinainte de 1867? Abuzurile nasc drepturi? Noi credem că nu!
Desigur, nu putem stabili în persoană care sunt maghiarii transilvăneni de secole, le-aș zice chiar autohtoni, și care sunt ceilalți maghiari, aduși în Transilvania pentru a crea o diversiune, un fals istoric. Dar putem aproxima destul de corect care este numărul real al urmașilor. Astfel că atunci când maghiarii cer drepturi, normal și moral ar fi s-o ceară în numele unui număr mult mai mic de maghiari. După părerea mea ar fi vorba de o jumătate de milion de maghiari colonizați după 1867 în Transilvania, cu intenția de a falsifica realitatea demografică din această regiune.
Propun așadar să facem din anul 1867 un punct cardinal al politicii față de maghiarii din România. Anul 1867 este anul în care debutează și strategia de falsificare a realității prin maghiarizarea numelor de localități. De aceea propun ca numele maghiare de localități introduse/inventate după 1867 să nu fie recunoscute ca nume reale de localitate. Fac și ele parte din falsurile la care s-a pretat Budapesta în încercările ei disperate de a păstra ceea ce nu-i aparține.
Legile de azi acordă niște drepturi specifice maghiarilor din localitățile unde sunt mai mulți de 20 la sută din populația localității. Propun ca această prevedere să fie completată, acolo unde se poate, de atestarea încă din anul 1867 a 20 la sută de maghiari în localitatea respectivă. În localitățile în care în 1867 maghiarii erau sub 20 la sută, iar azi sunt peste 20 la sută, avem toate motivele să credem că ponderea a crescut ca efect al politicii de maghiarizare a Transilvaniei, o politică ale cărei rezultate injuste și nefaste nu avem de ce să le validăm, căci ar însemna să continuăm malefica politică de maghiarizare.
Trebuie să facem deosebirea între comunitățile maghiare istoricește constituite corect, normal, în mod natural, și comunitățile maghiare constituite sau mărite prin abuz și fals, prin colonizări menite să falsifice realitatea demografică!
*
În completarea și argumentarea celor de mai sus cităm din Transilvania – Invincibile Argumentum:
„Împotriva acestui simţămînt şi a factorilor care îl susţineau politicienii Ungariei de odinioară, de după 1867, au organizat o politică complexă de maghiarizare: “pretindem ca cetăţenii noştri de altă limbă să înţeleagă şi să simtă ungureşte”, declara, aproape oficial, volumul jubiliar al societăţii “Emke”, asociaţie ce s-a aflat în fruntea eforturilor de maghiarizare. Numai că pretenţia astfel formulată devenea de-a dreptul odioasă, căci se referea la “cetăţenii de altă limbă” care alcătuiau majoritatea populaţiei din Ungaria!…
Maghiarizarea, în speţă a Ardealului, a românilor – dar şi a sârbilor, saşilor, șvabilor, armenilor, evreilor, slovacilor etc., s-a încercat în primul rând prin şcoli. Mai întâi s-a urmărit desfiinţarea a cât mai multe şcoli româneşti, deşi aceste şcoli nu se ţineau din subvenţia statului, ci numai din subvenţia cetăţenilor români, doritori cu tot dinadinsul să-şi dea copiii la o şcoală care să nu-i înstrăineze de părinţii lor. Adeseori, şcoala românească era transformată în şcoală de stat, cu predare numai în limba maghiară, autorităţile impunând contribuabililor români să susţină mai departe material şcoala! Îndeosebi învăţămîntul românesc secundar a avut de suferit de pe urma acestei politici de maghiarizare.
Acestei politici nu trebuia să-i scape nici copiii preşcolari: „Am dat multă atenţie azilurilor de copii – mărturiseşte acelaşi volum jubiliar «Emke», la p. 528 – ţinând seamă între altele de necesitatea ca cetăţeanul începând cu învăţatul de a vorbi (s. n.) până la terminarea şcolii, dar şi mai târziu, printr-o păstorire potrivită, să fie înconjurat cu instituţiuni care cultivă ideea de stat ungar şi limba maghiară”. Anuarul aceleiaşi societăţi “culturale”, pe anul 1892-93, prezintă şi unele rezultate mai spectaculoase, cu care se putea lăuda: “Aici la Bârghiş, unde faţă de 800 de valahi abia sunt 200 de unguri, copiii valahi din azil vorbesc ungureşte mai corect decât ungurii”. În acelaşi volum, la p. 236, găsim şi această mărturisire de credinţă: „Este adevărat că societatea «Emke» este fanatică, este sigur deci că ea este şi şovinistă. Dar ce naiba am face astăzi dacă Ardealul nu ar fi fost fanatic şi şovinist? Şi cu ce perspectivă de viitor ne-am încuraja dacă «Emke» nu ar fi acolo şi dacă n-ar fi ceea ce este?!”
Zelul maghiarizării mergea până la măsuri ce par azi imaginate de un scriitor desăvârşit în arta grotescului şi a absurdului, în nici un caz reale. Şi totuşi citim în „Magyarország” din 26 mai 1904 recomandarea făcută şcolilor ca „în timp ce copiii se joacă, să li se interzică jocul acelora care nu vorbesc limba maghiară”… Adică copiii români, sârbi, slovaci, saşi…
Această societate „fanatică şi şovinistă”, după cum ea însăşi se proclamă, cu vădită satisfacţie, iar nu „culturală” cum i se zice astăzi, a patronat şi acţiunea atât de stupidă de maghiarizare a numelor, a dus şi la crearea unei instituţii specializate, Societatea Centrală de maghiarizare a numelor, ce a emis diferite ordonanţe şi instrucţiuni, menite să convingă populaţia nemaghiară să adopte nume de familie maghiare (numele de botez oricum erau înregistrate în forma lor maghiarizată). Acţiunea aceasta, îndeosebi prin şantaj, a avut un oarecare succes la cei ce lucrau ca funcţionari publici ori în întreprinderi de stat. Succes formal, căci odată cu numele, cei mai mulţi dintre români nu şi-au schimbat şi sufletul!… Oferindu-ne azi paradoxul de a avea mulţi români în Ardeal cu nume ungureşti…
Societatea amintită a editat şi o cărticică, pentru uzul mai patrioţilor: Cum să ne maghiarizăm numele!!…
În acest context se cuvine să precizăm că această stratagemă penibilă, jalnică, a fost aplicată și în celelalte state vecine, unde locuiesc mulți români. Li s-au bulgarizat numele, li s-au rusificat sau sârbizat! Pretutindeni în jurul României sau mai departe, în Grecia bunăoară, românii, ca minoritate etnică, au fost supuși unui regim de dez-naționalizare vecin cu genocidul! Noi, românii, facem figură aparte și de această dată: în niciun moment al istoriei noastre nu am obligat pe cineva să-și schimbe numele moștenit de la părinți! Să-și ia un nume românesc! Să sporească astfel prin fals procentul demografic, „țifra obștei”! Pentru această parte a Europei, comportamentul românesc, la nivelul mentalului colectiv și al politicii de stat, este fără pereche de corectl, de normal!
*
Realitatea celor aproape trei milioane de români, care ocupau Ardealul printr-o dispunere continuă de aşezări, a stârnit şi o politică de colonizare a Ardealului cu maghiari aduşi din alte părţi ale Ungariei, îndeosebi „din pustă”. În scopul limpede mărturisit de a contracara preponderenţa românilor, de a micşora procentul net majoritar românesc. „Odată cu înfiinţarea societăţii «Emke» s-a pornit un curent pentru colonizări. La 12 mai 1886 s-a înfiinţat «Secţia colonizării secuilor» a societăţii «Emke», sub preşedinţia contelui Bánffy Béla şi a deputatului Horváth Gyula. Statul, în această privinţă a şi stabilit principiul colonizării, desemnând ca teren al acţiunii mijlocul Ardealului, Câmpia, părţile mărginaşe Secuimei şi împrejurimile de-a lungul râurilor, spre ţara mamă. Statul a realizat colonizări în 21 de locuri, ceea ce constatăm cu mulţumire. Opt colonizări au avut loc în Ardeal, iar 13 în Caraş-Severin în Banat. În judeţul Cojocna colonizarea din Sărmaşul Mare (1894), din Cara (1903), de asemenea colonizările din judeţul Turda (Ludoş, Drighin), precum şi cea din Viţa (judeţul Solnoc-Dobâca) au întărit Câmpia Ardealului. (…) «Ereklye Muzeum» a făcut mult pentru acţiunea lui «Emke» de a coloniza comunele Terihas, Nimigea şi Baia-Mare. Am făcut propunerea la minister ca Nimigea să fie alipită la judeţul Solnoc-Dobâca. Am desemnat guvernului ca locuri potrivite pentru colonizare comunele Feldioara, Armeni, Pişchi şi Pociovalişte” (după acelaşi volum jubiliar din 1910, p. 390).
După o mie de ani, Ardealul era pentru «Emke» şi autorităţile de la Budapesta, tot o terra deserta, la dispoziţia bunului plac al unor falsificatori ai istoriei. Căci această colonizare artificială a Ardealului nu urmărea decât acest scop: să falsifice, să mintă istoria!
În aşteptarea momentului ce nu mai putea fi amânat la nesfârşit, când sistemul electoral de tip feudal ce mai funcţiona încă în Ungaria avea să fie abrogat şi înlocuit cu votul universal, plebiscitar, «Emke» încerca să sporească numărul viitorilor votanţi pentru o Transilvanie a Ungariei, încerca să inverseze raportul numeric dintre naţionalităţile Ardealului.
Rezultatul n-a apucat să fie cel scontat de «Emke» şi guvernul budapestan. Dar nu se poate spune nici că truda le-a fost zadarnică. „Minţiţi, minţiţi! Ceva tot se prinde!” Astfel că până în 1918, ca rezultat al acestor colonizări, o serie de comune care mărgineau spre vest teritoriul preponderent românesc, au devenit, cu forţa, maghiare. Comisia internaţională de pe lângă Conferinţa de pace de la Paris, care a anchetat pe teren delimitarea demografică dintre cele două state, n-a luat în consideraţie decât starea de fapt din acel moment, fără să mai ţină seama de felul în care s-a ajuns la ea. Astfel încât, la încheierea păcii, frontierele de apus ale României nu au fost cele „fireşti” și drepte, ci ele au suferit o revizuire sui-generis, prin colonizările maghiare făcute în anii imediat premergători primului război mondial.
Căci da, se poate vorbi de un revizionism maghiar înainte de Trianon, a cărui expresie a fost politica de colonizare, de maghiarizare cu orice preţ!
Cele de mai sus ar trebui avute în vedere azi, când politicienii udemerişti emit pretenţii bazate pe abuzurile săvârşite de politica de maghiarizare forţată dusă de statul dualist. Nu putem admite ca acele abuzuri să creeze vreodată drepturi! Încă se mai poate aduce o corecţie, o reparaţie celor petrecute în urmă cu un secol și jumătate! Măcar sub forma refuzului de a acorda beneficiile prevăzute prin lege acelor localităţi în care s-a produs o falsificare a realităţii demografice prin colonizări forţate.
Se impune o evaluare a politicii de maghiarizare dusă de statul ungar după 1967 pentru a vedea care consecințe ale acestei politici mai pot fi anulate sau îndreptate.
Considerăm că avem datoria, nu numai dreptul, de a face în legislația noastră un reper din anul 1867!… Avem suficiente date statistice din epocă pentru a stabili care localități din Ardeal au fost ținta colonizărilor forțate, dirijate de la Budapesta. În aceste localități nu putem aplica generoasele prevederi ale legislației noastre. Nu le merită! Ar însemna să validăm, să acceptăm procedeele necinstite și abuzurile propagandei revizioniste maghiare!
Bunăoară, dacă numele unguresc al unei localități din Transilvania a fost dat după 1867, acel nume trebuie scos din circuitul public. Altfel spus, actualele denumiri ungurești ale localităților trebuie supuse unei verificări, pentru a vedea care denumiri au fost date după 1867. Acele denumiri trebuie abandonate, iar localității respective să nu i se mai dea o denumire ungurească vreodată!
La fel, dacă populația maghiară crește în unele localități peste 20 la sută prin colonizări, în epoca 1867- 1914, azi să nu se acorde comunității respective facilitățile la care ar avea dreptul conform legilor în vigoare! Aceste legi trebuie schimbate, pentru a face deosebirea între comunitățile maghiare istoricește constituite corect, normal, în mod natural, și comunitățile maghiare constituite sau mărite prin abuz și fals, prin colonizări menite să falsifice realitatea dmografică!
Există precedente pentru propunerea de mai sus, bunăoară în statele baltice, în fostele colonii… Nu vom inventa nimic dacă vom face tot ce se mai poate face pentru „dezamorsarea” maghiarizării, inclusiv a celei care se mai produce și în zilele noastre! (sic!)
Lasă un răspuns