Constantin Brâncoveanu a preluat tronul Țării Românești în anul 1688, după trecerea în neființă a unchiului său Șerban Cantacuzino, fiind ales Domn al țării de către boierii care socoteau că fiul Domnului Șerban, numit Gheorghe, este prea tânăr pentru a deveni domnitor. La aceea vreme Țara Românească se afla într-o situație gravă din cauza războiului turco-austriac. Deoarece Constantin Brâncoveanu își dorea să rămână neutru în cadrul conflictului celor două marii imperii, armata austriacă invadează Țara Românească condusă de către generalii Heisler și Veterani, înaintând cu trupele prin Oltenia până la București. Domnitorul Brâncoveanu cere ajutorul tătarilor și în lupta de la Zărnești 1690, generalul austriac Heisler este luat prizonier și i se aplică drept pedeapsă tăierea nasului.
Constantin Bălăceanu, ginerele lui Șerban Cantacuzino, cel care conspirase împotriva lui Brâncoveanu la curtea austriacă, deoarece dorea tronul țării, a fost decapitat, iar capul său a fost expus la vedere în vârful unei lănci. Domnitorul Brâncoveanu reuși să cucerească o mare parte din Ardeal unde îl instală ca principe pe ungurul Emeric Tokoli care devenise supus turcilor. Izbânda cuceriri Ardealului de către Brâncoveanu nu a durat mult timp, deoarece austriecii își reluaseră revanșa cu forțe noi, reușind să-l redobândească. Urmând o politică de echilibru, Brâncoveanu reuși să mituiască cu bani cele două puteri pentru a asigura pacea în țara pe care o conducea.
Războiul dintre turci și austrieci desfășurat la Zenta în 1697 se încheie cu victoria celor din urmă și în această conjunctură s-a încheiat pacea de la Carlovitz, care consfințea anexarea Ungariei și Transilvaniei Imperiului Habsburgic. Fiindcă turcii îl bănuiau pe domnitorul Constantin Brâncoveanu de duplicitate și pentru a-l controla mai bine, îl vor instala în tronul Moldovei pe Dimitrie Cantemir, cu scopul de a aranja ca acesta să fie trimis la Constantinopol. Deși Dimitrie Cantemir fusese crescut la curtea sultanului ca om de absolută încredere al acestuia, luă hotărârea de a-și trăda protectorul cu scopul scoaterii Moldovei de sub dominația turcă. Cantemir alege să încheie o alianță în 1711 cu Țarul Rusiei, Petru cel Mare, care prevedea câștigarea independenței Moldovei sub protectorat rusesc.
În acest timp, domnitorul Constantin Brâncoveanu își continuă politica de pace. Își adunase oastea în tabăra de la Urlați și aștepta să afle cine va ieși învingător în lupta de la Stănilești, dintre turci, ruși și aliații acestora, moldovenii. Neavând acordul domnitorului muntean, o parte dintre boierii cantacuzini iau decizia să se alieze cu rușii cu ajutorul cărora reușesc să cucerească Cetatea Brăilei. Această îndrăzneală a unora dintre capii armatei muntene, de a infrunta turcii, deși făcută fără voia lui Brâncoveanu, îi pricinui domnitorului căderea totală în ochii turcilor care îl acuză de trădare, motivând că nu se aliase cu ei în lupta împotriva rușilor și, mai mult decât atât, puseseră mâna pe corespondența pe care acesta o purta cu țarul Rusiei, dovedind că i-a fost necredincios sultanului.
Datorită uneltirilor verilor săi, Toma, Șerban și Constantin Cantacuzino, care nu mai conteneau cu denunțurile la Marea Poartă, lui Constantin Brâncoveanu i se dă sentința de mazilire din partea sultanului, pe care o primește sub forma unei năframe negre așezate pe umeri chiar de un vechi prieten al lui, capugiul Mustafa Aga. Fără nici o împotrivire, Constantin Brâncoveanu își ia familia și pleacă la Constantinopol cu credința că va reuși din nou să mituiască sultanul pentru a-și apăra viața. Însă, din păcate, odată ajuns acolo, a fost închis împreună cu fiii săi în cumplita închisoare Șapte Turnuri, unde este torturat pentru a mărturisi unde și-a adăpostit averile imense de care dispunea. Adus în piața publică înaintea sultanului și a solilor străini, împreună cu toți fiii lui și ginerele, începând cu ei și în cele din urmă cu însuși Brâncoveanu, au fost decapitați. Fiul cel mai mic al domnitorului a cerut clemență sultanului, însă acesta a acceptat să-l ierte doar cu condiția de a trece la credința islamică, ceea ce nu a putut permite domnitorul creștin Brâncoveanu care a ales moartea decât lepădarea de credința străbună.
După moartea lui Brâncoveanu, pentru scurt timp, la tron i-a urmat vărul său Ștefan Cantacuzino, care a împărtășit aceeași soartă din cauza bănuelii turcilor că ar complota cu austriecii pe ascuns. Deremarcat faptul că, după preluarea domniei în Țara Românească, Cosntantin Brâncoveanu a intrat în conflict cu rudele sale, sfetnicii Cantacuzini, de care se distanțează treptat. Această răcire a relațiilor dintre el și verii săi, care râvneau la scaunul domnesc, i-a ambiționat pe aceștia să-i pregătească căderea prin numeroasele uneltiri care îl puneau în postura de trădător în fața aliaților. În timpul domniei lui Brâncoveanu cultura religioasă și arhitectura au cunoscut cea mai mare dezvoltare din istoria medievală.
Lasă un răspuns