Maica Mihaela Iordache, trandafirul alb al misticii monahale româneşti…

Familia Iordache, Alexandru şi Elena era brodată pe bucuria suavă a celor cinci copii: Nicolae, Ana, Sultana, Eugenia şi Maria/ devenită monahia-martiră Mihaela. Fiică de răzeşi înstăriţi din Nicoreştii-Tecuciului Moldovei de Jos, Marieta Iordache a strălucit permanent şi de-a pururi: prin naştere, prin copilărie, prin adolescenţă, prin educaţie, prin tinereţe, prin crez, prin frumuseţe, prin credinţă, prin suferinţă, prin dăruire, prin jertfă, prin dragoste, prin mistică, prin asceză, prin eroism şi martiriu.

Prima orientare profesională a Marietei Iordache fost către Facultatea de Litere şi Filosofie care strălucea ca o Agoră de aur sub aura magistrului ei Nae Ionescu. Zugrăvită prin harul divin pogorât asupra destinului ei, Icoana Maicii Mihaela îmbrăţişa diferite nuanţe printre rarii vizionari: „spiritus rector”-arhimandritul dr. Andrei Scrima; „spiriduşul” Vladimireştilor-patriarhul Justinian Marina; <<C’est une abbesse, c’est une vraie grande dame!>>-avocatul dr. Petre Pandrea.

Privită prin dioptriile marxiste ale controversatului Petre Pandrea, Marieta arăta „cu graţie de gazelă, proaspăt bacalaureată, nonşalantă felină, tandră şi pură… cu anatomia ei agreabilă de zeiţă tînără, de Diană virginală… Carol II sărbătorea la 8 iunie 1938, cu tot fastul regal, instalarea sa ca dictator, după modificarea Constituţiei din februarie 1938, înconjurat de demnitari, pe stadionul de la ANEF… Iordache Nicoară zăcea la puşcărie, împreună cu camarazii lui de luptă… [Sora lui] se afla în careul de gimnastică, în grup, ca o anonimă, evoluînd graţios şi ritmic, sub privirile benevolente ale demnitarilor. Când s-a apropiat de microfon,i l-a luat fulgerător din mîna speakerului şi a scandat lozincile celor aflaţi în închisoare. Stupoare. Scandal.” (Petre Pandea, Călugărul Alb, Ed. Vremea, Bucureşti-2003, p.308-309)… Urmarea: a fost arestată, torturată, maltratată şi internată la Mănăstirea Suzana-Prahova. A evadat legendar. Planul s-a ţesut în Ziua Adormirii-Invierii Maicii Domnului-15 August 1938. Cu coloana frântă, înfăşurată în ghips a fost ocrotită o vreme de părinţii doctorului-avocat, martir Vasile Marin, soţul doctorei Ana-Maria Marin. O altă mare dramă s-a abătut asupra Ţării şi asupra suferindei prigonite Marieta Iordache. Călăul poporului unui Neam iubitor de Hristos şi de monarhie, Carol a II-lea i-a ucis tâlhăreşte în jur de 300 de Fii Aleşi la nivel de ţară, Elita Neamului creştin-ortodox, între care şi pe asistentul universitar dr. Iordache Nicoară, în lotul deţinuţilor persecutaţi religios de la Miercurea Ciuc, la 22 Septembrie 1939. „Trebuie să recunoaştem că toţi asasinaţii din ordinul lui Carol al II-lea sunt martiri.”  (Ana-Maria Marin, Suferinţele Maicii Mihaela)

În timpul războiului, eroina durerii Marieta mai primeşte o cruntă lovitură: şi-a pierdut cumnatul pe front, instruit în lagărul de la Sărata, pentru reabilitarea postmortem…  Marieta s-a închis în întreita ei dramă, instalându-se apoi în podul casei unde s-a născut, lăsat deschis, pentru doi ani de meditaţie şi lectură, apoi în anul 1942, ia calea Mănăstirii Pasărea, dar neregăsindu-se pe sine şi Calea…, a suit dealul Gurguieta la Mănăstirea Vladimireşti-Mănăstirea Fecioarelor, spunându-i stareţei Veronica Gurău: „Măicuţă, dincolo de poarta mănăstirii am lăsat totul. Am venit să vă fiu de folos, aşa cum îi spuneaţi mamei cînd eu eram în pod şi ascultam conversaţia.”

Oferindu-se ca avocat-ateu al apărării călugărilor Sihaştri, Pandrea priveşte mai atent chipul maicilor de la Vladimireşti, rămânând plăcut surprins: „Călugăriţa (Maica Mihaela) îmi impunea prin distincţie, rezervă, osârdie, jertfă, inteligenţă, dialectică… Era neobosită, mereu trează, densă ca platina, întotdeauna îmi evoca platina… Era aproape inumană. Sau era supraumană? Măicuţa Veronica semăna cu o magnolie, uneori cu umilă, gingaşă şi campestră zambilă roz. Tiberiada îmi amintea de busuioc. Teodosia era un crin solitar alb de bibliotecă. Eupraxia-ca o lalea de un roşu violet, aproape negru, cu ochii ei negri, mari, migdalaţi, într-o faţă de o expresivă şi splendidă frumuseţe.” (P. Pandrea, Un portret al Maicii Mihaela)

În străfundurile sufleteşti ale avocatului Petre Pandrea licărea o scânteie religioasă, necompromisă, luând apărarea călugărilor răzvrătiţi în faţa călugărilor-ciocoi cu mitre. Cobora dealul Patriarhiei când limuzina de protocol cu dr. Groza, dr. Aurel Buteanu s-a oprit invitându-l să meargă cu ei. Sunt convins că mândrul avocat n-a spus atunci aceste cuvinte. Le-a scris de fapt când a gândit cartea apărută, Călugărul Alb.

Maica Veronica este ca o regină, exharta fecioară a plaiurilor noastre. Prin arestare, i-aţi dat nimbul martirajului… Maica Veronica este o Janne d’Arc a Valahiei, pornită dintr-un sătuc umil spre a predica lumina, curăţenia morală şi curajul civic, unor neoiobagi aflaţi în întuneric şi în mocirla unei vieţi fără orizont metafizic… Maica Veronica nu este o femeie în sensul frivol al cuvântului. Ea este un supraom răsărit în penuria de oameni mari ai ţării mele, supraom dotat cu darul atât de rar al contemplaţiei, concomitent cu geniul organizatoric.” (P. Pandrea, Călugărul…, p.159)

După trădarea regală a pseudo-monarhului Mihai I, de la 23 August 1944 şi capitularea necondiţionată, „Armatele ruseşti victorioase se aruncară asupra Moldovei şi apoi asupra Ţării Româneşti, armate obosite, prăfuite şi pregătite pentru mari răzbunări. În drumul lor, Mănăstirea Vladimireşti! Cei câţiva ruşi intraţi în biserică cu gânduri de viol şi de jaf găsiră o maică cu mâinile întinse peste altar (în chipul Crucii, n.a.) şi dădură îndărăt. Era Maica Mihaela care-şi păzea Sfinţii!” (Ana-Maria Marin, Suferinţele Maicii Mihaela)

În vara anului 1946, pe 14 iulie a depus votul monahal luând numele de MIHAELA. Prigoana comunistă s-a abătut în 1955 şi asupra Mănăstirii Vladimireşti, desfiinţând-o şi arestând conducerea cu grele condamnări: maica stareţă Veronica Gurău-15 ani, maica Mihaela Iordache-secretara 20 de ani, duhovnicul dr. Ioan Iovan-20 de ani, maica Mihaela Portase-istoricul mănăstirii, mare trăitoare mistică-15 ani, marele ascet mistic ieroschimonahul dr. Nil Dorobanţu-25 ş.a. Pe drumul Calvarului Maica Mihaela este convinsă că a ales Calea întru Hristos, păşind cu marama cernită a rugăciunii permanente: pentru Neam, Patrie, pentru sufletele celor nevinovaţi, dar şi pentru ea. În celula de suferinţă, securitatea i-a strecurat-o pe informatoarea Victoria, care nota tot ce se putea pentru aproape fiecare zi: 19, 21, 23, 24, 25, 29-Aprilie; 2, 4, 5, 7,10,13,16,18, 21, 24, 26, 28, 30 Mai; 4, 11, 18, 24, Iunie 1955. (ACNSAS, Fond Penal, dosar 160, vol.10, f. 97-98)

Urmaşele Victoriei: Istvaneh Z. şi Kernweis Ecaterina au continuat strădania zelului lor şi mai aprig şi mai slugarnic. (ACNSAS, Fond Penal, dosar 160, vol.11, f. 360).

Dârzenia Maicii a fost înfrântă de regimul aspru, inuman al izolării, îmbolnăvind-o de „cancer esofagian”, neprimind îngrijire medicală, grăbindu-i astfel sfârşitul care a sosit la ora 20:00, în 20 Aprilie 1963, ca urmare a crizei de sufocare. „Menţionăm că bolnava nu a fost internată la noi în infermerie, pentru faptul că nu avem infirmerie… Miercurea Ciuc. Medicul unităţii.” (ACNSAS, Fond Penal, dosar 160, vol.12, f. 9-10)

TRANDAFIRUL ALB-al misticii monahale româneşti-Maica Mihaela s-a scuturat. Noi însă privim spre zarea aceea albastră, infinită urmărind imaginea sugerată de Aspazia Oţel Petrescu, de la Miercurea Ciuc: „Pe zarea luminoasă a acestei zile de vară este profilată silueta fină a Maicii Mihaela care s-a stins aici, măcinată de suferinţe, dar înflăcărată de o speranţă scânteietoare cu privire la viitorul patriei, pe care ni l-a descris în jerbe de lumină, în alfabetul morse, pe zidurile blestemate ale acestei închisori… <<…Am vorbit despre Hristos şi am mers-în parte, după puteri-pe urmele Lui. Acum suntem total ai lui Hristos, vieţuind întru El. Drumul acesta înseamnă dragoste şi numai dragoste. Toate celelate le lăsăm în seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi de a o împlini întocmai, chiar cu preţul vieţii noastre!>>… Este îmbrăcată în hainele sale monahale şi poartă pe creştet vălul şi culionul, uşor înclinat spre frunte. Frumuseţea chipului său, mai fermecător ca oricând, este luminată de zâmbetul ei serafic. Ţine în mână un superb trandafir alb pe care străluceşte o lacrimă… Maica îl priveşte intens… <<LACRIMA SE FACE FLOARE, ÎMPODOBIND AMINTIRILE!>>”(Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE)

În sufletul lor răstignit de suferinţă vibrau totuşi ruga, imnul, cântul şi sacra poezie. Cel mai mult şi cel mai des circulau poeziile marilor corifei-Poeţii Crucii: Crainic, Ciurunga, Mateiaş, Gyr. „Acum am învăţat cele mai multe poezii de Radu Gyr. Deţinuţii care s-au eliberat le-au pus în circulaţie-a fost un proces pentru cei care le-au adunat şi le-au răspândit-şi în felul acesta au ajuns şi la noi.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…, Ed. Axa Botoşani-2004, p. 283). Crucea Eroinelor-Martire creştin-ortodoxe a fost înfiptă adânc în tulpina Adevărului. Conştiente că fără Crucea răstignirii nu se poate birui întru Înviere, Generaţia de Aur a Eroinelor-Muceniţe şi-a încheiat astfel ciclul lor pe pământ, dar şi-a recăpătat sensul deplin, ceresc în cerurile Biruinţei.

Maica Mihaela Portase, istoricul mănăstirii, camaradă de suferinţă cu Maica Mihaela Iordache, a ales-o cu grijă sacră, părintească pe urmaşa Muceniţei de la Miercurea Ciuc, în persoana Maicii Onufria Vasilica Codreanu. Onufria Vasilica Codreanu, fecioară, fiică şi Maică a Vladimireştilor seamănă aproape întru totul cu Maica Mihaela Iordache: aceeaşi înălţime, acelaşi spirit arzător, aceeaşi trăire mistică, aceeaşi iubire de neam, aceeaşi smerenie de schivnic, aceeaşi asceză pustnică, aceeaşi privire dincolo de zări, aceeaşi dăruire pentru toţi, aceeaşi habotnică muncă la gospodărie, la bucătărie, la muzeu, la aleiile cu flori, la cimitir, aceeaşi bucurie pentru pelerinii sosiţi, aceleaşi cuvinte de har oferite cu risipire de înger, aceeaşi împlinită şi împăcată osteneală, aceeaşi purtare de grijă pentru mântuire, aceeaşi voce şi cântare angelică, acelaşi zâmbet serafic, acelaşi spiriduş erudit sub faldurile frumuseţii sofianice şi filocalice.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*