Cetatea Devei: „Încă de la dacii întemeietori…”

Când am ajuns la Deva acum peste cinsprezece ani, sus în dealul ce se ridică deasupra orașului, arărea o cetate în ruină care intriga prin prezența sa misterioasă. Am urcat la pas drumul șerpuitor ce duce la poarta de acces și am parcurs cu curiozitate zona ruinată, imaginându-mi cum arăta fortificația în zilele sale bune. Apoi, am observant că au început ceva lucrări de restaurare și reconstrucție. Au trecu anii, iar acum de curând, când am ajuns în Deva, am văzut că cetatea este „ca nouă”, iar turiștii fac coadă la liftul de sticlă ce conduce către fortificație. Am urcat și mi-a plăcut ce am văzut. Dar care este istoria acestei cetăți? Monument istoric și de arhitectură laică, Cetatea medievală a Devei a fost construită la mijlocul secolului XIII pe Dealul Cetății, un con vulcanic cu altitudinea de 378 metri. Prin poziția sa strategică deosebită, cetatea a păzit din înălțimea ce domina orașul Deva, secole de-a rândul, ieşirea şi intrarea în Transilvania, pe valea Mureşului. S-au descoperit aici urme de locuire din neolitic şi din epoca bronzului, iar prezenţa unor blocuri de piatră cioplită, cu caracteristicile tăieturi în formă de „coadă de rândunică”, îi face pe arheologi să intuiască rămășițele unei o fortificaţii dacice, mult mai veche. Actuala Cetate Deva apare ca rezultat al unei evoluţii arhitectonice de şapte secole, iar puternicele frământări politice şi economice care au zguduit istoria Transilvaniei se pot citi în zidurile ei, lovite de atâtea și atâtea ori. În prezent, în ansamblul fortificat de plan oval, alungit pe axa est-vest al cetății, este greu de reconstituit la fața locului dispoziţia cladirilor şi a lucrărilor de fortificare realizate de-a lungul vremurilor. Chiar și în vremurile moderne, tunelurile secrete ale fortăreței și temnițele întunecate, vor continua să captiveze orice călător se va încumeta să le străbată. De sus, din vârful cetății, o priveliște încântătoare se întinde de-a lungul Văii Mureșului, lăsând ochiul să străbată până în zare, printre satele răsfirate de-a lungul văii și munții semeți ce înconjoară împrejurimile și orașul. Documentul cel mai important privind înfăţişarea de odinioară a ansamblului este releveul din anul 1826. Acesta delimitează cele trei incinte succesive ce fac parte dintr-o compoziţie în spirală, caracteristică cetaţilor de munte. Deşi s-au păstrat în număr foarte mic, detaliile arhitectonice oferă totuşi câteva repere cronologice referitoare la clădirile care se afla la acea dată încă în picioare. Latura sudică a incintei interioare cuprinde palatul cu un etaj destinat prin concepție să servească drept locuiță stăpânului cetăţii. La capătul vestic al palatului se află cisterna. (rezervor de apă).

O altă clădire supraetajată era aliniată laturii nordice a incintei interioare, iar fațada ei vestică îngloba şi poarta interioară. Un șir de cazemate legau între ele pe aripa vestică cele două aripi etajate. Din clădirile capătului estic s-au păstrat doar magazia de pulbere și câteva ziduri aflate în ruină. Incinta intermediară, care înconjura nucleul cetăţii era aparată pe latura sudică de aşa numitul „Bastion Bethlen”, un turn semicilindric. Pe latura estică incinta intermediară prezintă o platformă de tir cu suprafaţa generoasă. Zidul de incintă situat pe latura vestică este dublat de un „zwinger”. Poarta incintei intermediare, poarta exterioară, se află pe latura nord-vestică, vizavi de poarta interioară. Incinta exterioară era apărată de poarta inferioară, numită în secolul al XVII-lea „Poarta Császár” (Poarta Imperială), care se găsea pe latura vestică a cetăţii, respectiv de poarta mijlocie, care poate fi admirată și în prezent. S-au determinat cinci etape importante de construcţie a cetaţii medievale Deva. Din prima fază, ce datează din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, face parte prima incintă de pe varful înălţimii, împreună cu cele doua turnuri plasate la extremităţile de est şi de vest. Tot în această perioadă a fost ridicată o parte din corpul de clădiri de pe latura de sud, probabil primele trei încăperi. A doua etapă de construcție este datată în epoca huniazilor, când s-au făcut mai puţine lucrări în cetate. Astfel, la mijlocul secolului al XV-lea se adaugă, în interior, corpul de clădiri din preajma turnului de vest și se amplifică palatul vechi prin plasarea la exterior a celor trei contraforturi cu burdufuri. Tot în această perioadă se începe construirea corpului de clădiri de pe aripa de nord. Cea de-a treia fază de construcţie a cetăţii datează din vremea lui Castaldo (1551-1556), în timpul căruia s-a ridicat cea de-a doua curtină în sistem „zwinger”. Tot acum se amenajează poarta carosabilă de intrare în prima incintă. Lucrări mai puțin semnificative se execută în tot interiorul cetăţii. A patra fază de construcţie are loc în secolul al XVII-lea, sub principii Gabriel Bethlen, Rákóczi I şi Rákóczi al II-lea, când se ridică bastionul semicircular în colţul de sud-vest al incintei a doua, zidul dublu de pe aceeaşi latură și turnul de flancare a incintei. Se cunosc cel puțin două amenajări interioare, mai ales în zona de est a cetăţii. De asemenea, se amenajează drumul de acces ca şi pilonii de zidărie pe care e suspendat podul din faţa porţii curtinei a doua.

Începând din 1713 începe cea de-a cincea extindere a cetăţii, una din cele mai importante în ceea ce privește transformarea vechilor elemente de apărare. S-au adăugat incinta a treia, porţile acesteia, precum şi trei platforme bastionare de pe latura de vest. În interior s-au ridicat clădiri noi pe latura de vest, iar turnurile au fost transformate în platforme pentru artilerie. S-au înlocuit bolţile de la parterul vechilor clădiri cu bolţi masive, semicirculare, de carămidă și s-a acoperit și întărit exteriorul vechilor construcţii mai expuse. Concomitent cu lucrările de extindere a fost elaborat şi un plan de construire care viza pantele dealului cetăţii. Acest plan, rămas în faza de proiect, prevedea ridicarea unei fortificaţii în sistem Vauban. Conform izvoarelor istorice, în timpul răscoalei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan (1784) nobilimea maghiară din împrejurimi s-a refugiat în cetate. În anul 1800, la propunerea contelui Mitrowsky, comandantul militar al Transilvaniei, cetatea care nu mai corespundea cerinţelor militare moderne, şi-a pierdut scopul militar. Ca urmare, tâmplăria cetăţii –porţile, uşile, tocurile ferestrelor – au fost demontate și scoase la licitaţie. În anul 1817 împăratul Francisc I şi soţia sa, impresionaţi de imaginea romantică a cetăţii, au dispus acordarea unei subvenţii anuale importante pentru refacerea acesteia. Astfel, până în 1830 cetatea a fost reparată, iar renovarea este consemnată de o placă inscripţionată plasată deasupra uneia dintre porţi (1829). În cursul revoluţiei din 1848–1849 cetatea a fost ocupată de armata maghiară. La 12 august 1849, magazia de pulbere a cetaţii a explodat, provocând distrugeri grave mai ales în jumătatea estică a ansamblului. După această dată cetatea a fost părăsită şi lăsată în paragină. Reîncepând cu 1896, sub coordonarea Societății de Istorie, Arheologie şi Ştiinţele Naturii din Comitatul Hunedoara s-au amenajat aleile de acces spre cetate, şi s-a împădurit Dealul Cetăţii. Ultima renovare de proporţii a avut loc în anii 1950, cu ocazia cărora s-au conservat ruinele şi s-a facilitat accesul la cetate.

Cetatea Devei prezintă trei incinte de forme diferite, ocupând vârful şi o parte din latura de nord a dealului. Prima incintă, de formă ovoidală, lungă de 90 m şi lată între 18 şi 35 m cuprinde vârful înălţimii și se adaptează la configuraţia terenului. În interiorul incintei, plasate direct pe stânca nativa nivelată cu dalta, s-au acumulat în mai bine de șase secole o mulţime de construcţii, ocupând toate laturile. Incinta a doua are un traseu ovoidal neregulat, determinat de forma primei incinte şi de configuraţia terenului. Distanţa faţa de prima incintă variază între 2 m şi 20 m. Incinta a treia este construită în prima jumătate a secolului al XVIII-lea și are o suprafaţa apreciabilă. Aceasta era destinată să protejeze în special drumul de acces spre incintele principale de pe vârful stâncii. Clădirea reprezentativă este de forma dreptunghiulară, are etaj și este plasată în partea sudică a curţii interioare, datând cel mai probabil din secolul al XIII-lea. Un alt element profilat din interiorul cetăţii este fragmentul in situ al unui ancadrament decorat cu baghete incrucişate, aflat tot la etajul clădirii. Având în vedere formele sale, acest ancadrament gotic tardiv datează din perioada anilor 1470–1520 și este posibil să fi fost realizat în cursul renovărilor întreprinse de voievodul Ioan Zápolya. Usciorul din piatră înzidit pe loc secundar, în plomba aflată la vestul ancadramentului gotic timpuriu, reprezintă unul dintre puţinele detalii aparţinând Renaşterii. În colţul nord-vestic al palatului, locul marcat de inscripţia amplasată în veacul trecut în memoria lui Francisc Dávid, este de fapt cisterna construită de generalul Steinville. Pe latura nordică a cetăţii coroana actuală a zidului constă dintr-un şir de merloane gotice în forma cozii de rândunică, alternând cu cele încheiate semicircular. Pe porţiunea care se întinde la est de poartă, acestea au fost zidite şi supraînălţate ulterior până la cotele actuale. Intervenţia care le-a desfiinţat a avut loc fără îndoială înainte de răspândirea utilizării artileriei, în secolul al XV-lea. Turnul semicilindric de pe latura sudică a incintei intermediare, numit în prezent „Bastionul Bethlen”, este menționat într-un inventar din 1640 sub denumirea de „Bastionul Dobó/Dobai”, probabil ca o referire la perioada sa de construcţie din timpul căpitanului Dominic Dobó (1553–1556). Accesul către cetate se face foarte ușor, pornind din parcul orașului Deva și urcând cele 113 trepte la capătul cărora se află două alei pline de mister. Începând din luna iunie 2005, la cetate se poate urca și cu telecabina. Aceasta este singurul ascensor înclinat din România, iar din punct de vedere al lungimii traseului (278 metri) și a diferenței de nivel (158 metri) este primul din Europa. Având 16 locuri și folosind sistemul planului înclinat, telecabina facilitează accesul turiștilor spre cetate. Cetatea a fost restaurată cu fonduri de la guvernul României, dar și europene, ca parte a programului de dezvoltare regional. Ca și perspective, Cetatea Devei este cuprinsă într-un amplu program de reabilitare care prevede, printre altele, reabilitarea Sălii Cavalerilor și a Mormântului lui David Francisc.

În Evul Mediu, la sfârşitul veacului al XI-lea are loc organizarea Transilvaniei ca voievodat şi anexarea sa la Regatul Ungariei, fiind pe rând principat autonom sub suzeranitatea regilor maghiari, apoi sub cea otomană (începând din 1541), apoi provincie a Imperiului habsburgic (din 1699). Pentru ca Regatul Ungariei nu avea încă mijloacele şi nici efectivele necesare pentru consolidare, cucerirea Transilvaniei s-a desfaşurat în etape. Construirea cetăților, drept exclusiv regal, avansează spre est pe măsură ce se încearcă consolidarea cuceririi. Multe dintre acestea au dispărut sau au fost transformate de-a lungul timpului, purtând pecetea stilurilor care s-au succedat în Europa centrală. Construirea Cetății Deva aparține fazei inițiale, care îmbracă forme simple, destinate să adăpostească o garnizoană regală. Primele izvoare istorice referitoare la cetatea Devei datează din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Prin documentul emis de „regele cel tânăr” Ştefan al V-lea (1270–1272) în 1269, acesta îl răsplătea pe unul dintre credincioşii săi pentru actele de vitejie. Aceasta este cea mai veche menţionare a cetăţii, care atestă că fortificaţia exista cu siguranţa încă dinaintea anului 1266. Se pare că cetatea fusese întemeiată de regele Béla al IV-lea al Ungariei (1235–1270), tatăl lui Ştefan al V-lea. După distrugerile provocate de migratori în 1241, acesta a dispus construirea unui întreg şir de cetăţi regale a căror menire era să împiedice pe viitor eventualele atacuri asemănătoare. Se consideră astfel că ridicarea fortificaţiilor de pe Dealul Cetății ar fi debutat imediat după retragerea invadatorilor. Din această perioadă trebuie să dateze clădirea reprezentativă, de pe latura sudică a incintei. Din cercetările arheologice efectuate până în acest moment se pare că sub cetatea medievală existentă, se află elementele unei fortificaţii dacice, iar peste aceste rămăşiţe ale cetăţii dacice a fost construit un post militar roman, distrus la rândul său prin ridicarea cetăţii feudale. Arheologii au descoperit mărturii care susţin succesiunea acestor edificii și care constau în obiecte de ceramică și cărămizi, iar existența unui turn de observaţie cu fortificaţie romană este atestată documentar. Întorcându-se și mai mult în timp, pe Dealul Cetăţii specialiştii au descoperit mărturii ale epocii neolitice şi ale epocii bronzului: terasele cetăţii atestă cultura Coţofeni, specifică triburilor de războinici şi crescătorilor de animale din epoca bronzului. Importanţa Cetaţii devine edificatoare în momentul în care are loc bătălia dintre Regele Ladislau al 4-lea şi cumani, care au atacat Transilvania. După această luptă, Cetatea Deva devine o adevarată curte voievodală. Părerile privind înfiinţarea cetăţii sunt împărţite: cei mai mulți specialiști consideră totuși că ea a fost ridicată pentru a apăra culoarul Mureşului în timpul invaziei tătare. În timpul stăpânirii austriece, Cetatea Deva devine un important centru militar, pentru care
s-au ridicat depozite de muniţii. Cetatea a îndeplinit de la început un rol dublu: punct fortificat, care veghea valea Mureşului, respectiv reşedinţă feudală. În perioada Regatului Ungar medieval (ante 1541) cetatea a rămas, cu anumite întreruperi, în posesia regalităţii şi servea drept reşedinţă voievodului Transilvaniei. Martorii tăcuți ai unor evenimente care au schimbat radical orânduiri sociale, dar şi vieţile celor care trăiau la poalele dealului, zidurile cetăţii din Deva ascund povestea trecerii unor întregi clase sociale. Urmând cursul istoriei, cetatea a avut rol de apărare împotriva tătarilor și a altor potențiali dușmani care urmăreau ocuparea regiunii, a fost refugiu pentru nobili în fața răscoalelor țărănești, reședință nobiliară, închisoare și garnizoană, a asigurat protecția călătorilor și a comercianților care circulau în lungul Văii Mureșului. Cetatea a fost reședință voievodală începând din 1307, iar în secolele XIV și XV district militar valah, având în jurisdicție patru districte românești. Începând cu 1453 Iancu de Hunedoara a transformat-o în castel nobiliar, ajungând astfel printre cele mai puternice cetăți ale Transilvaniei. În timpul năvălirii turcilor din anii 1550, 1552, si 1557 a suferit asedii otomane, cetatea fiind ocupată în 1557 de sultanul Soliman cel Mare, care a predat-o reginei Isabela a Ungariei și fiului său Ioan Sigismund. Cetatea a funcționat în secolul XVI și ca închisoare, aici fiind întemnițați umanistul David Ferencz, fondatorul bisericii unitariene și Moise Secuiul, conducătorul nobilimii transilvănene ostile puterii imperiale. În celula în care a fost întemnițat David Ferencz a fost amplasată în anul 1948 o placă comemorativă. În 1444 de domeniul cetăţii aparţineau şi minele de aur din Munţii Apuseni, alături de cele 56 de sate din împrejurimi. Din cauza luptelor interne şi pericolului iminent al invaziei otomane, după această perioadă, cetatea trăiește transformări majore. În preajma anului 1444 regele Vladislav I (1440–1444) a dăruit-o lui Iancu de Hunedoara și se pare că rămâne în posesia Corvineştilor până la începutul secolului al XVI-lea. De-a lungul istoriei, conducătorii cetăţii nu rămân deoparte în disputa pentru tronul Ungariei. Cu ajutorul implicării forţelor otomane, Ioan Zapolya câştigă tronul Ungariei. O inscripţie din 1511, consemnată odinioară pe latura nordică a cetăţii, pare să indice o refacere care a avut loc în perioada voievodului Transilvaniei Ioan Zápolya (1510–1526). Urmează însă o nouă invazie a armatelor turceşti, moment în care oraşul Deva a fost distrus, iar cetatea asediată. În condiţiile care au determinat formarea principatului, Deva s-a transformat într-o cetate de graniţă menită să supravegheze calea posibilelor atacuri turceşti către interiorul Transilvaniei: venind dinspre Timişoara şi Lipova armatele otomane puteau înainta de-a lungul culoarului Mureşului, iar un alt drum practicabil, care ajungea tot la Deva, lega Ţara Românească cu Ţara Haţegului prin Pasul Vulcan. Organizarea apărării acestei frontiere a început încă în vremea generalului Castaldo, care la instalarea sa în cetate, în 1551, a găsit-o în paragină și fără armament suficient. Dieta Transilvaniei a dispus prin urmare fortificarea Devei şi a castelelor de la Ilia şi Branişca. În 1551 armata mercenarului Castaldo, care stăpânea oraşul, jefuia şi distrugea totul în calea sa. Printre căpitanii cetăţii care au avut un rol important în istoria cetaţii aflată sub dominaţie habsburgică se cer menționați Paulus Bánk (1552–1553) şi Dominic Dobó (1553–1556), fratele şi mâna dreaptă a voievodului Ştefan Dobó. În perioada 1564–1567 italianul Giovann´ Andrea Gromo, specialist al vremii în domeniul arhitecturii militare, a considerat şi a consemnat că cetatea este inexpugnabilă. În 1579 în cetatea Devei a fost întemniţat și a murit Francisc Dávid (1520?–1579) – predicatorul protestant şi episcopul întemeietor al Bisericii Reformate, ulterior şi al Bisericii Unitariene din Transilvania. În 1581 Cristofor Báthory i-a încredinţat domeniul rudei sale, Francisc Geszthy, căpitan suprem al Devei până în 1594 şi comandantul general al armatei transilvănene între 1593 şi 1594. Deși construcţiile sale din cetate sunt atestate de izvoarele scrise, nu se cunoaşte din păcate nici un detaliu concret în legătura cu acestea. În timpul regimului habsburgic, cetatea Devei a reprezentat un puternic punct de sprijin pentru reprezentanţii acestuia. Abia în urma unui asediu condus de Ştefan Bocskay, Garda Imperială este obligată să capituleze, iar armata austriacă este alungată din cetate. 1606 este anul în care Cetatea Deva nu mai poate fi cedată: dieta Transilvaniei decide ca cetatea să intre în administrarea principilor transilvăneni. Din documentele unui inventar aflăm destinaţia mai multor încăperi ale cetăţii, dar şi starea în care se afla atunci cetatea. Sunt descrise amanunţit fântâna, pivniţa, magazia, odaia fetelor, bucătăria, magazia de arme, casa temnicerului, închisoarea, hambarele pentru hrană. Parterul cetăţii era destinat servitorilor şi paznicilor. Tot aici a fost aşezată şi bucătăria. Pivniţa ocupă cam jumătate din suprafaţa subsolului, iar restul suprafeţei este destinat locurilor de supliciu, închisorii şi nu în ultimul rând cuştilor cu fiare. Camerele proprietarilor releva luxul: fotolii şi jilţuri din piele, uşi capitonate. Până în 1687 când a fost ocupată de trupele austriece pentru a doua oară, cetatea a fost pe rând în posesia: familiei Hunedoreștilor, Francisc Gesthy, principilor Transilvaniei (Gabriel Bethlem, Stefan Bethlem, Gh. Rakokzi I, A. Barcsay). În urma tratatului de la Blaj, începând din toamna anului 1687 în cetatea de la Deva s-a instalat o garnizoană a armatei imperiale. Această situaţie s-a legalizat odată cu emiterea Diplomei Leopoldine (1691) şi din acel moment s-a desprins soarta domeniului de cea a cetăţii. Domeniul fiscal din Deva a rămas în proprietatea statului, iar cetatea, ca o entitate separată, a trecut în administrația autorităților militare ale Transilvaniei. În perioada 1711-1784 o linişte aparentă se așterne peste viaţa cetăţii. În timpul răscoalei din 1782 cetatea a fost ocupată vremelnic de țăranii din Dobra, iar în 1786 asediată de țăranii răsculați conduși de Horea, Cloșca și Crișan. La sfârșitul secolului XVIII cetatea și-a pierdut importanța strategică, fiind lăsată în părăsire, dar și-a recăpătat importanța după 1817, când împăratul Francisc I, trecând prin Deva, a hotărât să o restaureze. Anul 1874 reprezintă sfârşitul vieţii din Cetate. În 1848 aceasta devine sediul trupelor imperiale, în august 1849 fiind devastată de o puternică explozie la depozitul de muniție. Ca urmare, cetatea Deva a fost abandonată, anul 1874 reprezentând sfârşitul vieţii din Cetatea Deva. În anul 1896 cetatea a fost achiziţionată de Societatea de Istorie, Arheologie şi Ştiinţele Naturii din Comitatul Hunedoara (Hunyad Megyei Történelmi, Régészeti és Természettudományi Társulat). Cetatea Devei încă nu a restituit contemporaneităţii întreg trecutul său încărcat de istorie. Prea puţin cunoscute sunt miturile care învăluie misterioasa Cetate a Devei. Tunelurile şi catacombele din subsolul cetăţii nu au fost explorate în întregime nici până astăzi. Printre localnici există credința că cel mai mare dintre ele duce spre Castelul Corvineştilor. Cetatea Devei rămâne o carte deschisă pentru arheologi, săpăturile care s-au făcut până acum și care atestă cetatea medievală relevă doar o mică parte din viaţa care s-a desfăşurat în interiorul edificiului.

Istoria documentară și arheologică a Cetății Deva este însoțită de credințele locului, de minunate povești despre zâne, pitici, balauri și voinici, de fascinante legende despre ridicarea și decăderea edificiului, despre tunelurile subterane care duc spre Castelul Corvinilor din Hunedoara, legende care pe alocuri poartă în ele sămânța adevărului.
În folclorul zonei construirea cetății este disputată între intre zâne și pitici. Atrage atenția însă o legendă care circulă pe teritoriul Ungariei și localizează existenţa unui pietrar pe nume Kelemen, care încearcă să construiască Cetatea Devei împreună cu alţi 12 meşteri. Precum în cunoscuta baladă românească şi în cazul poveştii pietrarului Kelemen, absolut tot ce construia ziua se dărâma noaptea. Pentru a duce la capat proiectul, ei au stabilit să o jertfească pe prima soţie care le aduce mâncarea în ziua următoare, iar cenuşa ei sa fie amestecată cu tencuiala. Soţia lui Kelemen, numită tot Ana, a fost sacrificată, iar construcţia s-a finalizat. Aşa cum mitul intervine la crearea cetăţii, o frumoasă legendă leagă sfârșitul edificiului de o poveste de dragoste: se spune că un membru al garnizoanei austriece care se ocupa de administrarea depozitului de muniţii avea o soție frumoasă, dar dornică de aventuri. Cuprins de gelozie, caporalul aruncă în aer depozitul de muniții, punând capăt vieții soției și a amantului său. Cetatea, transformată de puternica explozie într-o o făclie care lumina în noapte Valea Mureșului și orașul Deva, a fost distrusă în mare parte, încheindu-se astfel o istorie glorioasă de peste șase secole.

Astăzi Cetatea Devei restaurată se constituie într-un atractiv obiectiv istoric și turistic, vizitat de sute și mii de oameni.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*